21 A înnebunit Moș Crăciun?

2011-12-18T14:48:00.005+02:00

O bufnitură scurtă îl făcu să tresară. Întinse mâinile dar era prea târziu. O clipă de neatenție? Se poate spune și așa ... Privi în jur să vadă dacă a auzit cineva zgomotul. Nu fusese prea puternic dar lui i se păruse de-a dreptul catastrofal.
Încet-încet își reveni și continuă magica misiune tot mai rapid în mișcări până o încheie cu un oftat de ușurare. Imediat după aceea făcu stânga-mprejur, hotărât să plece. Se opri însă brusc când observă în fereastră privirea dojenitoare a fidelului său tovarăș: doi ochi mari, umezi și serioși, dezaprobau ce vedeau în încăpere. Dar aceasta aduse doar o clipă de ezitare pentru el, căci porni imediat spre ieșire ca și cum nimic dreosebit nu s-ar fi întâmplat.Ajuns în gerul de afară își trase nasul și zise scurt:
-Să mergem!
-Da? veni întrebarea cu ironie.
-Păi, ce altceva mai am de făcut?
-Sacul ... se auzi un mârâit printre dinții lați.
Roșu la față, mai roșu decât de obicei, se întoarse să ia sacul uitat sub brad. Ajuns înapoi în sanie nu spuse decât ”Cu viteză înainte!” și își înfipse cu ciudă barba în piept.
-Ei, îmi dai voie să spun câteva cuvinte?
-Ai tot vorbit în seara asta. Ce rost ar avea să te opresc acum, Rudolf?
Renii alergau cu seriozitate dar urechile le erau ciulite la vorbele conducătorului lor, care trăgea mai tare decât toți la un loc.
-De când ne cunoaștem? De peste o mie de ani. În peste o mie de Nopți ale Ajunului am făcut minuni pentru copiii cuminți de pretutindeni. Dar niciodată nu am văzut așa grozăvie ca în noaptea aceasta.
-Rudolf, rolul tău este să ...
-Știu, știu, să trag din răsputeri la sania ta dar nu uita că în toată această vreme ți-am fost și cel mai apropiat sfetnic. Așa că mă simt obligat să aflu ce se întâmplă: de ce atâta grabă? Ne aleargă cineva? Nu, nici vorbă. Ai făcut vreun pariu? N-ai avea cu cine. De când a fost lăsat doar în sandale, ghidușul de Sf. Petru s-a făcut băiat cuminte. Ce-ar mai putea fi? Ah, poate dorești să dobori cu noi vreun record de viteză! Dar ce rost ar avea, când știm amândoi că de câteva sute de ani ții pitit la naftalină Covorul Magic, cu care ai putea prinde viteză ori de câte ori poftești. Ce să fie atunci? Pentru ce atâta grabă? Mie poți să-mi spui.
-Eu cred că am ajuns la o nouă destinație și e timpul să coborâm. Dar mai cu vlagă, băieți, mai cu vlagă, că doar nu o facem pentru prima oară!
Nici nu ajunse sania bine pe zăpadă, că Moșul se avântă cu sacul în spate. Găsi ușa deschisă, așa că nu mai pierdu vremea cu tradiționalul, dar atât de incomodul coborât pe horn și, în doi timpi și trei mișcări, se și afla sub bradul gata împodobit.
-Moș Crăciun, bine ai venit la noi!
-Ah, bată-te să te bată norocul, ce m-ai speriat, zise Moșul ținându-se de piept. Mai am eu vârsta pentru astfel de glume? De nu eram deja, aș fi albit acum!
-Iartă-mă, Moș Crăciun, se auzi glasul din întuneric.
-Nu-i nimic. Am crezut că este vreunul dintre copiii tăi. Dar până la urmă, ce cauți aici? Ce, numai copiii trebuie să doarmă în Noaptea de Ajun?
Bărbatul tăcu rușinat. Încântat de rezultat, Moșul se grăbi spre ieșire. Dar după câțiva pași se opri.
-Hei, ce este cu lumina aceea slabă care vine de lângă fereastră?Inima Moșului începu să bată tot mai tare iar respirația îi deveni un gâfâit greoi.
-Este un calculator pornit, Moșule. De aceea m-ai găsit la ora aceasta ...
-Nu-mi spune că ai și net, zise el îndreptându-se spre lumină cu brațele întinse. Înainte de a mai primi vreun răspuns, Moș Crăciun se și afla instalat confortabil în fața calculatorului. Cu mâinile înfrigurate tastă cuvintele magice și ...
-Nu se poate! La dracu’!! Pardon, vroiam să spun ”fir-ar să fie!”, Doamne iartă-mă! Dar, totuși, treisprezece atacuri simultane și toate de la membrii aceluiași trib? Ah, sunt terminat!!! În douăzeci de secunde mă vor lovi!
Gazda se aplecă peste umărul lui Moș Crăciun.
-Moșule, joci Triburile?
-Da ... mai bine zis am jucat. Atacurile astea mă vor lăsa fără sate. Cât m-am grăbit și tot degeaba ... Cât pe ce să stric și Noaptea de Ajun ...
-Bine, dar ...
-Ce-i asta? se miră Moș Craciun citind rapoartele.
-Aceste atacuri sunt de fapt simple vizite de prietenie, pentru că a fost instaurată Pacea de Sărbători!
Câteva minute mai târziu Moș Crăciun ieșea din casă fără grabă și cu un zâmbet larg pe față.
-Dacă ai fi vorbit cu mine ți-aș fi spus despre Pacea de Sărbători, îi șopti Rudolf la ureche.

CRĂCIUN FERICIT!
si
LA MULȚI ANI!

Să mai scriu aici?

2009-05-13T12:15:00.003+03:00

La ce bun dacă tot nu citește nimeni! Ce-i drept, nici nu mi-am promovat blogul, or ”reclama e mama comerțului”, dar chiar și așa, tristețea mea e destul de mare. Așa că voi fi mai reținut de-acum încolo când va veni vorba unde mai scriu. Prefer să scriu în caietele mele, doar pentru mine, decât să scriu în neant și să aștept o reacție ce nu mai vine.
Nu spun adio. Demonul care zace în mine tot speră și visează, așa că nu e exclus să mă mai întorc din când în când la această adresă și să mai las câteva rânduri.
P.S. Nu știu de ce, poate doar pentru că așa îmi vine, dar iată, îmi voi lăsa aici adresa de mail: egorabgar@gmail.com
Baftă, oameni buni!

Românii ...

2009-05-09T01:34:00.003+03:00

"Românii din moşi-strămoşi sunt ferm convinşi că ei sunt cei mai deştepţi şi cei mai şmecheri dintre traci."
(Paul Goma)

Semifinala englezească de Champions League

2009-04-30T21:38:00.004+03:00

După ce m-am pomenit dezamăgit de jocul practicat în prima semifinală (şi un pic surprins de evoluţia deloc strălucitoare a Barcelonei, poate mult prea lăudată în ultima vreme), am nutrit speranţa că voi vedea un meci mai frumos în a doua semifinală.
Și așa a fost. Englezii au jucat între ei spectaculos, dovedind știința jocului în toate fazele lui.
Păcat că am avut parte de un comentariu atât de slab. Nu că cei doi băieți de la microfon nu ar fi avut cunoștințe de fotbal, dar din păcate erau plini de idei preconcepute. Și de aceea au spus întruna că Gibbs (doar 19 ani!) nu face față situației iar T. Walcott e de-a dreptul senzational. Și de fapt a fost invers!

Cutremurul

2009-04-26T12:49:00.003+03:00

Aproape toată lumea s-a arătat îngrozită de cutremurul de aseară, 25 aprilie. "Vai, cutremur, ce ne facem, cât pe ce să murim, vai, data viitoare nu mai scăpăm!"
TREZIŢI-VĂ! Trăiţi-vă viaţa, fraierilor, şi nu vă mai plângeţi la tot pasul! Cutremurul este ceva natural, la fel ca ploaia şi curcubeul, nu trebuie să ne omorâm cu firea la gândul că va mai fi un cutremur. Da, va fi, şi ce-i cu asta?
Ştiţi că mai mulţi oameni mor în accidente rutiere decât în cutremure? Şi să avem pardon, dar n-am auzit pe vreunul plângându-se de pericolul pe care îl reprezintă un automobil în trafic, ba mai mult, vă înghesuiţi cu toţii să vă luaţi maşini, chiar dacă nu aveţi locuri de parcare ori cunoştinţele necesare la volan!
Şi apoi, dacă muriţi, care e pierderea? Nu se va mai învârti pământul fără voi? Ba eu cred că da, şi încă mai uşor decât o făcea înainte!

Sofia Rudieva

2009-04-24T10:22:00.006+03:00

Și dacă tot sunt cu ochii pe Mama Rusia în ultima vreme, de ce să nu pomenesc de proaspătul scandal în care este implicată Miss Rusia 2009, Sofia Rudieva. Sau mai bine zis fosta Miss Rusia 2009 ...

Scandalul a pornit în martie, la doar o lună după ce Sofia a fost numită cea mai frumoasă femeie din Rusia, deoarece începuseră să circule pe net niște fotografii cu ea. Realizate cu ceva vreme în urmă, imaginile cu pricina sunt de-a dreptul incendiare! Și atenție: sunt realizate pe vremea când Sofia avea doar 15 ani! “Atunci începusem să am şi eu forme, la 15 ani. Nu ştiam pentru ce fac acele fotografii şi nici măcar ce consecinţe pot rezulta”, explică Sofia pe site-ul ei personal.

Urmarea este simplă și dureroasă: câştigătoarea titlului de Miss Rusia 2009, în urma competiţiei ce a avut loc în februarie, a pierdut atât coroana, cât şi dreptul de a-şi reprezenta ţara la Miss Univers în luna august, în Bahamas.

Vise frânte pentru Sofia Rudieva care, la 18 ani, avea lumea la picioare!

Amor rusesc (II)

2009-04-23T14:26:00.006+03:00

De pe site-ul de ştiri mosnews.com. aflăm ce a pățit de curând un tâlhar în Rusia.

Întâmplarea a avut loc luna trecută în localitatea Kaluga, din centrul Rusiei. Tâlharul a pătruns înarmat într-un salon de înfrumusețare și a cerut banii și bijuteriile celor două coafeze și clientei care se aflau atunci acolo. Numai că omul a avut mare ghinion, fiindcă una dintre coafeze s-a dovedit a fi expertă în judo şi taekwondo. Așa se face că, în doi timpi și trei mișcări, a fost bătut şi legat cu un cablu de la un uscător de păr, după care a fost băgat în pivniţa salonului. La urmă, coafeza karatistă le-a asigurat pe celelalte două femei că va anunţa poliţia. Dar nu a făcut-o...

După terminarea programului, în loc să anunţe persoanele abilitate, ea l-a pus pe bărbat să se dezbrace şi l-a forţat să ia mai multe pastile de Viagra. Apoi i-a legat mâinile cu cătuşe îmblânite, de culoare roz, şi l-a violat timp de trei zile (îți mai amintești Pulp Fiction?)

Eliberat într-un târziu, tâlharul ghinionist s-a dus mai mult în patru labe direct la poliţie unde a depus o plângere împotriva femeii perverse! În urma unui sumar control medical s-a dovedit că avea vârful penisului plin de leziuni, consecinţă a sesiunii de violuri consecutive.

”E ridicol! Am făcut sex doar de câteva ori. I-am cumpărat și blugi nou-nouţi. L-am hrănit în fiecare zi şi i-am dat 25 de dolari înainte de a-l elibera", a declarat coafeza intrigată.

În replică, aceasta a depus la poliţie o plângere împotriva lui pentru tentativă de jaf. Nefericitul a recunoscut totuşi că a fost hrănit regeşte.

"Sincer nu ştiu ce se va întâmpla cu ei. Dar este păcat că nu se pot întâlni în celulă. Ar face un cuplu extraordinar", a declarat zâmbind polițistul care i-a interogat pe cei doi.

Russia mon amour!

Viaţa

2009-04-22T20:05:00.003+03:00

"Durata vieţii omeneşti este o clipă; fiinţa, ca o curgere neîncetată; sentimentul (un fenomen) o arătare întunecoasă; corpul nostru, o materie putrescibilă; sufletul, o sfârlează; soarta, o ghicitoare; faima, ceva nehotărât. Scurt, în ce priveşte corpul, el este un râu repede; cât priveşte sufletul, visuri şi ceaţă; viaţa este un război, un popas pentru călători; gloria postumă este uitare. Ce ne poate călăuzi sigur aici? Numai filosofia. Şi a fi un filosof va să zică: a feri de orice ocară, de orice rău geniul din noi, a bănui plăcerea şi durerea, a nu lăsa nimic pe seama norocului, să nu ne slujim niciodată de minciună şi prefăcătorie, să nu avem nevoie de munca şi cruţarea altora, să primim toate păţaniile şi întâmplările resemnaţi, ca unele ce izvorăsc tot de acolo de unde ne tragem şi noi, în sfârşit, să aşteptăm cu inima împăcată moartea şi să nu vedem în ea altceva decât dezagregarea corpului în elementele primordiale din care este alcătuită orice fiinţă vieţuitoare. Dar dacă, pentru aceste elemente însele, nu este nimic groaznic, pentru ce oare am privi cu ochii întristaţi prefacerea şi dezagregarea tuturor lucrurilor? Schimbarea aceasta este în firea lucrurilor şi ceea ce este în acord cu natura nu este nici un rău."

(Către sine însuşi, Marc Aureliu - traducere din greacă Şt. Bezdechi, 1923)

Susan Boyle

2009-04-22T10:37:00.004+03:00

Întâmplător am dat pe net peste Susan Boyle. Era un scurt articol despre noul fenomen al Youtube, persoana cu cele mai multe căutări în ultimele zile, care l-a întrecut demult, de exemplu, pe Barack Obama (sincer, nu știu de ce l-ar căuta lumea pe Barack Obama pe Youtube; poate doar femeile să aibă vreun motiv ...). M-a intrigat imaginea ei, deloc ... drăguță, măcar!

Și totuși ...

Această femeie este extraordinară! Bucură-te și tu!

http://www.youtube.com/watch?v=8OcQ9A-5noM

Muzica și cinematografia

2009-04-21T10:52:00.006+03:00

O legătură devenită deja clasică.
Cinematografia e de neconceput fără muzică. Îți mai amintești pianiștii din sălile de cinema, așa cum îi vedeam în filmele vechi? Ce mai recitaluri dădeau bieții oameni! Chiar mă întreb: oare erau mai multe spectacole într-o zi? Vai de capul pianiștilor! În fond, nu degeaba se striga în Vestul sălbatic ”Nu trageți în pianist!”
Rareori apar filme fără coloană sonoră. Și zău, sunt niște experimente nefericite. O muzică bine aleasă/compusă poate pune în valoare un film care altminteri nu excelează.
În ultima vreme, mai precis din anii '80, am ajuns ca să asociem și muzica unor filme sau filmulețe. Procesul invers, cu alte cuvinte. În zilele noastre aproape că nici nu se mai concepe o piesă muzicală bună căreia să nu-i faci un videoclip pentru o promovare mai bună. Chiar și muzica clasică beneficiază de niște ”prezentări” frumos regizate, pentru a putea fi transmisă și la televizor.
Din păcate, rareori se fac videoclipuri deosebite care să pună în valoare piesa. Melodiile moderne apar de obicei asociate cu clipuri mustind de kitsch sau făcute în grabă și de mântuială, ca să fie ceva, acolo, să se poată da piesa la televizor. Păcat. E o pâine de mâncat acolo. Și chiar se poate face artă.
Cum se poate vedea mai jos: Noir Désir cu al lor Le Vent Nous Portera (pentru cei care nu știu o boabă franțuzește, videoclipul e ”dotat” cu o subtitrare în engleză).
Audiție și vizionare plăcute! Chiar merită!

http://www.youtube.com/watch?v=-fp7dS4SmjY&feature=related

Marea îmbuibare

2009-04-21T09:01:00.002+03:00

Sau altfel spus a mai trecut un Paște. Pe care l-am trăit creștinește: zile de post, tăiere, tranșare și preparare a mielului și apoi momentul culminant, când iei anafura, brânza, peștele și vinul cu ochii la bucate, salivând după carnea grasă și dulce - start la Marea îmbuibare!
Acum suntem în ultima parte a marii sărbători, perioadă nerecunoscută oficial dar existentă și a naibii (Doamne iartă-mă!) de importantă: revenirea la normal. Perioada în care stăm în pat sau pe WC ca să ne revenim, eventual vomităm doar-doar ne-om putea ușura.
Când vorbesc ”cunoscătorii” despre istoria Romei antice, amintesc printre altele, cu dispreț, despre festinurile din vremea Imperiului, când romanii ”mâncau ca porcii și apoi vomitau și o luau de la capăt”. Sunt chiar atât de departe de acele obiceiuri antice bunii și drepții creștini de azi?

Paște fericit!

2009-04-17T10:05:00.004+03:00

Şi să aveţi parte numai de ceea ce meritaţi!

La ei şi la noi

2009-04-15T22:03:00.003+03:00

La ei ieri noapte s-a jucat un meci fabulos. Fotbal total - răsturnări de situaţie, execuţii deosebite, goluri multe, dăruire. Chelsea a învins pentru că a fost mai bună. Dar Liverpool nu a părăsit terenul cu capul în jos, în faţa propriilor suporteri şi a lumii întregi, ci a luptat până în ultima clipă cu o determinare impresionantă. Fireşte, a fost un meci excepţional cum nici pe la ei nu se întâlneşte prea des, dar ingredientele au fost în linii mari aceleaşi ca întotdeauna în fotbalul lor cu adevărat profesionist.

La noi în această seară avem parte de un derby tot de cupă, între două echipe cu istorie. Dar până să ajungem la fotbal, am avut declaraţii belicoase şi de prost gust, încăierări animalice între suporteri şi întârzierea partidei pentru că echipele nu s-au înţeles în privinţa "izmenelor" pe care să le poarte. Asta în condiţiile în care meciul se bucură de audienţă naţională! Să mai vorbim şi de fotbalul în sine? Probabil că nu are rost - e suficientă ţigănia făcută deja pentru a spune că "a fost un meci de fotbal; derby: Dinamo - Rapid!"

Să ne trăiască!

Mica nesimţire cotidiană (II)

2009-04-14T21:35:00.006+03:00

Trecerile de pietoni din ţara noastră au devenit în ultima vreme locuri tot mai periculoase.

Îmi amintesc că pe la mijlocul anilor '90 un prieten basarabean, student în Constanța, făcea o remarcă interesantă: ”Îl vedeți pe tipul ăla de-acolo, care nu îndrăznește să calce pe trecerea de pietoni? Sigur e din Basarabia, fiindcă acolo te calcă și pe ”trecere” fără nici o problema ... Prost să fii să crezi că va opri cineva pentru simplul motiv că ai început traversarea pe trecerea de pietoni!” Am râs cu gura până la urechi. L-am ajuns pe fricosul pieton și a urmat întrebarea: ”Frate, ești din Basarabia?” Ne-a privit mirat pe toți. ”Da ... Dar de unde știți?”

În România, la 15 ani de-atunci, trecerea de pietoni nu mai e ce-a fost. Băieții și fetele au mașini puternice și o grămadă de sictir față de prăpădiții de pietoni care se târăsc pe trotuare. Ai îndrăznit să calci pe carosabil, pietonule? Păi atunci înseamnă că ai curaj în tine, nu glumă! Sau disperare. Trebuie să ajungi tu undeva neapărat, că altfel nu te-ai aventura în afara trotuarului. Sau trotuarul e blocat de mașinile parcate și nu mai ai pe unde s-o iei.

Iar pe trecerea de pietoni trebuie să te miști repede, frate, că altfel se aud motoarele turate, iese câte un cap și strigă: ”Hai, bă, mișcă-te odată!” și atunci o iei și tu la fugă. Deja unii pietoni, pentru a evita aceste reacții, se lansează pe trecerea de pietoni după ce nu mai sunt mașini prin preajmă. Astfel știe omul că nu mai deranjează pe nimeni.

O întrebare: de ce șoferii sunt mereu mai grăbiți decât pietonii?

Cutremur?

2009-04-13T14:49:00.004+03:00

Azi, înainte de ora prânzului, patronul clubului FC Argeş, Cornel Penescu, şi fratele său, Ilie, au fost duşi pentru audieri la DNA Piteşti, transmite corespondentul NewsIn.
"Este vorba de un act de corupţie în fotbal. Problema e dacă există, într-adevăr, aceste acte materiale de remitere a unor sume de bani căte personaje din fotbalul românesc. Este vorba de câteva mii de euro pentru arbitri, pentru asistenţi. Sunt mai multe discuţii telefonice între mai multe persoane. În baza acestora, s-au lansat acuzaţiile privind darea de mită către arbitri", a declarat avocatul Radu Nistor după reţinerea patronului FC Argeş, Cornel Penescu.
Ce a ”transpirat” până acum este că patronul clubului FC Argeş, Cornel Penescu, ar fi acuzat de procurorii DNA că le-ar fi dat arbitrilor Aurelian Bogaciu, Marcel Savaniu şi Tiberiu Lajos, 54.000 de euro şi 290.000 de lei pentru viciere de rezultat.
Sunt al naibii de curios să știu despre ce este vorba cu adevărat și cum se va termina. Când corupția e în floare te trezești cu astfel de acțiuni democratice de stai și te întrebi dacă e adevărat au ba! Înainte cum de nu se întâmpla așa ceva?
Hai să-mi dau și eu cu părerea: înainte vreme nu eram în UE și făceam cum ne tăia pe noi capul or acum, că ne monitorizează Occidentul, dă bine la imaginea României să ne agităm puțin împotriva corupției din fotbal. Că doar agitație e. Câteva valuri și apoi apele se liniștesc. Și vor ieși din nou la pescuit braconierii noștri de apă tulbure.

Nesimţirea lui Vadim sau care sunt asemănările dintre Poet şi Sexy Brăileanca

2009-04-10T22:15:00.007+03:00

Ce pretenţii aş putea avea de la Gigi Becali? Omul aşa s-a născut, atât îl duce capul, norocul lui e că trăieşte în România unde orice dobitoc are şansa lui de a deveni popular. Dar Vadim Tudor? Om deştept, instruit şi cu experienţă - ei, aici am pretenţii! Trec peste deja celebra lui nevoie de "medicamente" care nu este decât un rol, rolul patriotului profund naţionalist şi religios, care e enervat la culme de nedreptăţile din ţărişoara sa, şi mă aştept să văd respect faţă de electoratul şi aşa greu încercat de fauna politică autohtonă. Dar nu! Poetul se gândeşte că nu strică să-şi bată joc niţel de toată lumea şi l-a inclus pe clovnul de Gigi Becali pe locul al doilea al listei sale pentru alegerile europarlamentare!
Durere mare! Jale! Şi nu glumesc, căci avem o dovadă în plus că politicienii noştri nu sunt decât nişte lepre ordinare!
În luna ianuarie a anului 2006, la una dintre emisiunile «Dan Diaconescu în direct», preşedintele PRM Corneliu Vadim Tudor şi preşedintele PNG, Gigi Becali, au avut un schimb de replici de o duritate tipică unor personaje interlope din Piaţa Obor. Totul a pornit de la un sondaj de opinie prezentat de Vadim, în care PNG nu figura. Becali a intervenit, susţinând că Vadim este «intoxicat» de servicii. Cam ce şi-au spus tovarăşii?
- Gigi Becali: Vreau să-i spun nenorocitului ăstuia de om să nu-mi apară în faţă. Altfel, am să-i rup botul!
Şi replica intelectualului:
- Vadim Tudor: Un handicapat cu vene umflate la gât. A vrut să-mi dea un milion de dolari, să-l bag în Parlament.
Acum, în aprilie 2009, preşedintele PRM spune că arestarea “în chip samavolnic” a lui Becali reprezintă “ceva grav” pentru că finanţatorul Stelei este “un om care nu a făcut absolut nimic rău”, devenind mai nou “un simbol”. Întrebat ce i-a transmis Becali din închisoare, C.V. Tudor a spus: “Mă iubeşte, mă pupă şi că va fi bine şi că are un moral bun şi noi contribuim la moralul lui”. Vadim Tudor a arătat că şi-a făcut o datorie de onoare prin faptul că i-a oferit lui Becali locul doi pe liste la alegerile europarlamentare, apreciind că finanţatorul Stelei “merită cu prisosinţă acest lucru”.“Sunt omul care apără toate cauzele aparent pierdute”, a mai spus liderul PRM. El a ţinut să precizeze că a trecut peste orice polemică cu Becali, pentru că finanţatorul Stelei “are nevoie de ajutor”.
Sau altfel spus, calcul politic de cea mai joasă speţă.
Care sunt asemănările dintre Vadim Tudor şi Sexy Brăileanca? Două curve ordinare care nu se dau în lături de la nimic pentru un dram de publicitate.

Întâlnire de taină

2009-04-09T13:28:00.006+03:00

Restaurantul Queen Esmeralda și-a închis ușile puțin după ora 21. Oamenii de pază au început să mișune prin parcare cu ochii cât cepele iar armata de chelneri și picolițe a luat poziție de drepți, gata să sară la cel mai mic semn. Al cui? Al lui Gigi Becali care se întâlnește cu tovarășii lui ca să-și plângă amarul.
- Cum, bă, să nu mă voteze lumea? După câte am făcut pentru ei, că le-am fost ca un tată, și ei ...
Peste treizeci de inși, la masă și în picioare, au început să dea din capete cu părere de rău.
- Bă, îmi vine să rup cămașa după mine ca Zorba! Atât de supărat sunt eu ...
-Domnule Becali, eu cred că ar trebui de-acum să priviți înainte. Au trecut deja patru zile de la publicarea rezultatelor alegerilor și ...
- Bă, bă, nu-mi vine să cred, se aolește Becali cu capul pe spate și brațele larg desfăcute. Profesore, îmi dai lecții? Dă-le, bă, studenților ăia cretini pe care ai, nu mie! Se întoarce spre ceilalți și continuă mai domol: Pentru mine e clar că am fost trădat. Și nu de voi, ci de popor. Am bagat bani în el cu nemiluita și ce primesc în schimb de la el? Gioala! Scârba dracului!
Pune mâna pe pahar și imediat o fată sare să-l servească. Toți încep să se anime, să mai bea ceva ori să-și aprindă câte o țigară.
- Măi fetițo, ce dracu' faci aici? Ia uitați-vă la fata asta cum se prezintă!
Din nou liniște. Toți ochii sunt ațintiți deodată pe fata care îl servește pe Becali.
- Fă spurcat-o, strigă Becali din toți rărunchii, aici nu ești pe Centură! Ia uite cum ți se văd cracii până sus și cu țâțele pe-afară ... Doamne, Dumnezeule, chiar nu ți-e rușine?
Becali se oprește și o liniște apăsătoare se lasă peste întreaga sală. Tânăra, roșie ca focul, a rămas înțepenită cu sticla de whiskey la piept.
- Ei, hai acum, ce-ai rămas așa de lemn Tănase? revine Becali cu un ton părintesc. Ce, te-ai speriat? și îi pune mâna pe fund, căutându-i insistent privirea. Nu știi cum se zice: ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place!
Își ia mâna de pe fundul ei și o apucă cu naturalețe de pulpă, trăgând-o ușor spre el.
- Acum, noi aici, suntem bărbați (se aud râsete înfundate) și ne place să privim, dar în alte ocazii să fii și tu mai atentă, da?
- Da, domnule Becali.
- Așa, fată dragă. Vorba cântecului!
Toate lumea râde în hohote preț de câteva minute. Până la urmă Becali face liniște.
- Mie mi-a venit o idee, le zice el pe un ton confidențial. Azi-noapte ... parcă m-ar fi trăznit! Chiar așa, cum vă spun!
- Ce anume, domnu' Gigi? întreabă Smărăndescu, apropiindu-se pe la spatele patronului. Becali se lasă pe spate, căutându-l cu ochii cât cepele și cu gura larg căscată pe bodyguardul lui preferat. Îl vede și începe să râdă.
- Dă-te mai încoace, că am planuri mari cu tine. Ia stai aici!
Smărăndescu se lasă pe vine iar Becali îi pune mâna pe cap. Râde din nou.
- Bă, da' mic mai ești!
După ce se satură cu toții de râs, Becali reîncepe cu un ton conspirativ:
- M-am gândit eu: stai, tăticu', că se poate și altfel! Nu mă vreți președinte? Nici o problemă! Că eu tot o să devin stăpânul țării: nașul ei!
Se uită cu toții la el fără să priceapă o iotă.
- Băăă, o să fiu Corleone al României!!! Și nu vă gândiți la cretinu' ăla de Dragomir! Gândiți-vă la mafie! O să pun mâna întâi pe București, apoi pe Sibiu, Constanța (praf îl fac pe Mazăre!), Cluj, hă-hă, toată țara! Cum? Uite cu băieți ca el, și îl mângâie pe cap pe Smărăndescu, ce continuă să stea pe vine, care vor fi locotenenții mei ... cu ei si cu o armată de d-ăștia cu mușchi - ei cu mușchii, eu cu creierul! Nimeni n-o să-și dea seama ce se întâmplă, decât când o să fie prea târziu. Iar eu voi fi atunci stăpânul țării! Râdeați voi de mine ... Mihai Viteazul ... nu v-a plăcut! Lasă că o să vă placă când oi fi Al Capone!
Și râde în hohote. Toți se ridică în picioare, aplaudând frenetic. Pe fața lui Becali se vede că mai are o idee și începe să dea frenetic din mâna cu trabuc pentru a face liniște:
- Capone cu italienii lui s-a făcut stăpân peste Chicago, eu peste București cu machidonii mei!
Ridică brațele în plin triumf. Se aplaudă și se trigă ”Becali, Becali, Becali ...!”

Clasa politică românească (II)

2009-04-06T21:48:00.004+03:00

Tot în anii Primului Război Mondial, în jurnalul său personal, poetul Octavian Goga (viitor premier spre sfârşitul anilor '30!), refugiat din Transilvania în Regat, a scris cele mai aspre rânduri de condamnare a clasei politice româneşti:
"Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei ... Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti. [...] Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşată de meningită morală. Ţara în care un Morţun e ministru de Interne, un aşa-zis Porcu stâlp de partid, cu conducători simpli hoţi la drumul mare, trebuia să ajungă la marginea prăpastiei".
După căderea capitalei, acelaşi Goga notează:
"Piramida noastră socială e morbidă - vârful bolnav de sifilis, temelia de pelagră. A trebuit acest cataclism ca să crape mincinoasa faţadă occidentală, ca să vedem în dosul ei ... Într-o asemenea situaţie tragică, cu elementele de-aici, nefiind o ţară de opinie publică sau de libertate constituţională, nu se aşteaptă nimeni la o schimbare de politică internă. Guvernul, care în Franţa ar fi căzut din primele zile, şi în Italia ar fi fost asasinat, e tot atât de sigur la locul lui".
(Sursa: O istorie sinceră a poporului român de Florin Constantiniu)

Clasa politică românească (I)

2009-03-27T23:56:00.005+02:00

Unii se întreabă dacă foloseşte la ceva istoria. Alţii au răspuns în o mie şi una de feluri în speranţa că istoria va primi importanţa pe care o merită, dar cine nu vrea să audă, se face că nu înţelege.

Totuşi e suficient să reiau afirmaţia: "Cine îşi uită istoria e condamnat să o retrăiască" pentru a spune pe scurt ce am pe suflet. Iar dacă ar fi să spun mai mult ...
... atunci aş cita din mărturiile unor personalităţi care au fost acolo, în miezul evenimentelor. Şi nu orice fel de evenimente, ci chiar participarea României la Primul Război Mondial, despre care ... credem că ştim o mulţime de lucruri fiindcă manualele noastre de istorie aveau lecţii foarte lungi când se ajungea la acest capitol de glorioasă istorie naţională.
Care din păcate nu a fost atât de glorioasă, cum am fost şi suntem lăsaţi să credem.
Îşi mai aduce aminte cineva că în prima parte a participării noastre în Marele Război am fost învinşi? Că ne-am regrupat în Moldova şi am pornit din nou la luptă? Probabil că da, dar puţini ştiu care au fost proporţiile civile ale înfrângerii. Să ascultăm mărturia lui I.G. Duca (viitor prim-ministru al României) despre retragerea populaţiei din Oltenia şi Muntenia înspre Moldova:
"Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbaţi, femei, copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruţe, călări, umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din avutul lor şi îl târau după ei. Alţii nu mai puteau înainta şi cădeau sleiţi de puteri şi lihniţi de foame de-a lungul şoselelor. Alţii mureau prin şanţuri şi trupurile lor descompuse erau lăsate în plata corbilor. Pe lângă aceasta, exodul populaţiei civile se amesteca cu convoialele armatei în retragere, soldaţii grăbiţi să treacă spre a executa ordinele ce aveau, răsturnau tot ce le stătea în cale, se năşteau astfel învălmăşeli îngrozitoare, în depărtare se auzeau focurile inamicului, copiii ţipau, femeile plângeau, oamenii răcneau, ploaia nu mai înceta, gerul se înteţea, într-o parte un sat era bombardat, într-alta se vedeau flăcări de incendiu. Era o viziune de infern."
Într-un mic volum de amintiri din 1916, intitulat simplu "Retragerea", Ştefan Zeletin (ofiţer în rezervă) a întregit tabloul dantesc al lui I. G. Duca, prin relatarea retragerii armatei: soldaţii, flămânzi, cerşeau mâncare la porţile caselor sau furau prin spatele curţilor. Au murit mai puţini soldaţi în încleştările cu inamicul şi mai mulţi din cauza lipsei de hrană şi de istovire de pe urma marşurilor - unele ordonate inutil de ofiţeri incompetenţi.
(Sursa: O istorie sinceră a poporului român de Florin Constantiniu)

Amor rusesc (I)

2009-03-24T23:14:00.004+02:00

Presa din Rusia a prezentat în ultimele zile cazul ieşit din comun al unei iubiri care s-a terminat pentru el în spital iar pentru ea în închisoare. Un triunghi amoros de sorginte slavă. Şi cu iz de vodcă ...
Rusoaica de 36 de ani şi soţul ei în vârstă de 40 de ani au ieşit la o plimbare în parc. Acolo s-au întâlnit cu o prietenă de-a ei şi probabil de familie, o femeie mai tânără decât ei, având 33 de ani. Am specificat vârstele ca să se vadă că avem de-a face cu adulţi, nu cu teribilişti ce încă se luptă cu acneea. Oamenii s-au simţit bine şi cuplul a invitat-o pe prietenă să îi însoţească acasă. Ajunşi acolo au cinat şi apoi s-au aşezat cu toţii la televizor, numai că după o vreme rusoaica gazdă a adormit.
Ce s-a întîmplat mai departe?
Femeia s-a trezit la un moment dat datorită unor zgomote. I-a luat ceva vreme până s-a dumirit în penumbra camerei ce se întâmpla nu departe de ea, pe canapea: buna prietenă îi făcea o felaţie de toată frumuseţea preaiubitului soţ!
Reacţia înşelatei a fost una cât se poate de promptă: a înşfăcat veioza şi i-a crăpat capul dintr-o lovitură musafirei iar soţului, rămas cu mândrul organ suspendat în aer fără nici o "ocupaţie", i-a făcut surpriza continuării felaţiei ... cu dinţii! Până la detaşarea organului de trup!! (Vivat Lorena Bobbit!)
Finalul?
Tupeiştii amanţi au ajuns la spital iar furioasa soţie la închisoare pentru doi ani.
Rusia cu siguranţă este una dintre cele mai mari Grădini ale lui Dumnezeu! Auzi tu! Îţi intră musafira în casă şi tu adormi cu ea acolo! Acum, omu' când doarme mai sforăie, mai râgâie, mai pârţâie, ... cum dracului să adormi? Ori femeia era nesimţită cât cuprinde ori i se urcase drojdia la cap. Cu alte cuvinte, nici o scuză! Nu că ceilalţi doi ar avea vreuna! "Ia uite cum doarme, nesimţita! Hai s-o pedepsim! Vrei să mi-o iei în gură?" Normal că nu ţine! Oricum, trebuie să fi fost al naibii de încinşi cei doi dacă s-au apucat să o facă acolo, cu fraiera lângă ei.
Nebunie mare la Mama Rusia! Să tot trăieşti printre ruşi!
Chiar, că veni vorba, unde dracu' găsesc şi eu o pereche sau două de oameni din ăştia?

Bătrânul şi spitalul

2009-03-22T10:21:00.015+02:00

- Tovarăşe inginer, aveti un telefon. E personal.
Telefon personal? Cine ar putea să fie? S-a uitat repede la ceas şi şi-a dat seama că în curând se făcea o oră de când îi ţinea în şedinţă pe şefii de echipe. Aşa că s-a ridicat în picioare, şi-a trecut mâna dreaptă prin păr, cum făcea de câte ori era nevoit să ia o decizie rapidă, şi a spus în cele din urmă, cu un oftat:
- Bine, băieţi, ajunge. Cred că am lămurit totul.
- Da, tovarăşe inginer, aşa e ... au răspuns mai mulţi cu jumătate de glas.
Privind vânzoleala inerentă ieşirii din birou a şefilor de echipe, continua să se întrebe ce putea să se fi întâmplat. Probabil că nimic important. Ultima oară îl sunase vecina de la 4 să-l anunţe că ea are inundaţie în casă, că probabil apa a juns şi la el şi dacă are pe cineva să-i trimită. S-a abținut cu greu să nu-i trântească o înjurătură prin telefon şi i-a trimis rapid doi instalatori cărora la plecare le-a dat şi cheile lui cu ordinul ca, după ce termină reparaţia, să intre să-i verifice apartamentul. Nu se întâmplase nimic rău la el. Câteva scurgeri pe pereţi de care a scăpat cu zugrăveala de primăvară. Ridică receptorul pe când ultimul muncitor părăsea biroul.
- Florine, mamă, te sun de la telefonul primăriei. Mă auzi?
- Da, tanti Marcelo, te aud foarte bine. Ce s-a întâmplat?
- Gheorghe ...
Simţi o răceală nefirească pe şira spinării.
- Tata? Ce s-a întâmplat cu tata?
- A căzut. L-a luat salvarea ...
Peste un sfert de oră părăsea în trombă parcarea. Nici unul dintre șefi nu comentase când auzise că tatăl inginerului Manole are probleme de sănătate, știind cu toții cât de specială era relația celor doi.
Nu avea mult de mers. De pe șantier până la spital nu erau, după calculele lui, decât vreo 40 de kilometri. Cu toate acestea tot i se părea că abia se mișcă, de parcă ar fi alergat pe o bandă rulantă a cărei viteză creștea odată cu a lui.
Capul îi vâjâia îngrozitor și începuse să scrâșnească din măsele, ca de fiecare dată când era foarte supărat. Acum era supărat pe el însuși. Simțea în adâncul sufletului că bătrânul lui tată era pe moarte și el nu putea să spună că îi făcuse vreo bucurie în ultima vreme. Avea 44 de ani și continua să fie necăsătorit și fără copii. Bătrânul chiar se lipsise în ultima vreme să-i mai spună că așteaptă de la el un nepot care să le ducă numele mai departe. Prea îl bătuse la cap, mai în glumă, mai în serios, în anii de după terminarea facultății. Până la urmă acceptase explicația lui cum că viața grea pe care o ducea, azi pe un șantier, mâine pe altul, nu îi permitea să petreacă prea mult timp alături de cineva. Dar într-o zi, când el îi servise din nou aceeași explicație, bătrânul lui tată a mârâit printre dinți: ”Fă și tu ca marinarii.” Nu i-a venit să creadă că auzise acele vorbe de la tatăl său și a refuzat, mai mult de rușine, să dezvolte acel subiect. Dar acum înțelegea cât de mult își dorea tatăl lui ca numele să-i fie dus mai departe și știa că era prea târziu să mai poată face ceva. Îi venea să urle de ciudă! Se și vedea peste câțiva ani căsătorit cu o muiere șleampătă și având la ușă un copil tâmpit cu care nu se va putea înțelege nici cu tot calmul din lume și se va gândi la tatăl său, dar va fi prea târziu ca bătrânul să se mai bucure iar lui îi va veni să se dea cu capul de pereți. Ca acum ... "La dracu'!"
Nici măcar lucruri simple nu fusese în stare să facă pentru tatăl lui. Ca de pildă să-l ducă la București la o piesă de teatru cu Toma Caragiu în distribuție. Era actorul său preferat. Acum realiza că habar n-avea cum de se întâmplase ca tatăl său să afle de Toma, când abia de i se trăsese curentul electric cu un an în urmă. Probabil îl văzuse într-un film cu haiduci, pe vremea când se dădeau filme în sat. Cert este că, de la o vreme, de sărbători bătrânul trebuia să meargă la cineva care avea televizor. Neapărat!
- Ce-ți veni, tată?
- Vreau să văd programul de revelion.
- Așa, deodată?
- Vrea să-l vadă pe actorul ăla, Toma Caragiu! zise nea Vasile, rânjind din paharul lui de vin.
- Are dreptate? își întrebă el tatăl, care imediat se înroși până în vârful urechilor. El, ţăranul atât de serios, muncitor ca nimeni altul, avea o pasiune atât de frivolă: un actor! Dacă-i pe-așa, tată, atunci te duc la București, la Bulandra, să-l vezi pe Toma al matale în carne și oase!
Și râdeau cu toții de bietul om, care nu știa unde să se mai ascundă de rușine. Dar câteva săptămâni mai târziu, când i-a făcut o nouă vizită, l-a auzit spunând ca pentru el:
- Ai vorbit serios atunci când ziceai de un drum la București?
La început nu a înțeles ce vrea să spună. Abia mai apoi și-a reamintit de promisiunea făcută.
- Să mergem să-l vedem pe Toma Caragiu pe scenă?
Tatăl lui n-a zis nici da, nici nu, nici măcar n-a dat din cap. Pur și simplu aștepta.
- Da, tată, o să mergem. Chiar o să mergem, să știi!
Și uite că n-au fost. A trecut un an de-atunci și el a uitat complet de promisiunea făcută. Dacă ar putea l-ar duce acum, ba chiar s-ar interesa unde locuiește actorul și i-ar face o vizită, cu scuzele de rigoare că-l deranjează. În fine, vorbe și iar vorbe! Acum nu mai putea face nimic ...
Pe holurile spitalului era lume puțină. După o scurtă oprire la ghișeul de informații, a pornit în fugă pe scări. În câteva clipe a găsit salonul.
Tatăl său stătea întins pe pat, cu ochii închiși și fața galbenă ca ceara, dar totuşi foarte calmă. S-a apropiat de el încet, cu o ușoară teamă:
- Tată ...
Bătrânul a deschis ochii și l-a privit cu căldură, de parcă sufletul său îmbrăţişase tot binele din lume.
- Eu sunt, tată ...
A clipit de câteva ori după care a început să se ridice, greu, cu mult efort. Până la urmă ajunse în capul oaselor numai cu ajutorul fiului.
- Tată, cum te simți?
A dat din mână a lehamite și s-a ridicat în picioare. Cu pași tărșâiți, bătrânul a pornit spre ușă. În urma lui, Florin se pomeni invadat de lacrimi, căci niciodată nu-și mai văzuse tatăl bolnav și așa de slăbit. Se spunea la ei în neam că nea Gheorghe nu fusese în viața lui într-un spital. Dar uite că acum i-a venit și lui rândul. Bătrânul era într-o cămașă de spital tocită și decolorată, în picioare luase niște șoșoni cărora le zdrăngăneau încuietorile, și se târa spre ușă încet, ca un melc plecat în expediție.
Ajuns pe hol, bătrânul se căută în buzunar după nelipsitele lui țigări Mărășești. De când îl știa, fuma întruna aceleași țigări pe care nu și le aprindea decât cu chibrituri. Acum trăgea dintr-o ţigară cu nesaț, cum parcă nu trăsese niciodată.
- Tată, cum s-a întâmplat?
- Ce să se întâmple?
- De ce-ai căzut?
- Ei ... Mi s-a întunecat totul înaintea ochilor și nu mai știu ce s-a întâmplat ...
- Voi vorbi cu doctorul imediat. Stai liniștit, că se rezolvă totul.
- Dar eu ... sunt liniștit, Florine!
- Lasă că știu eu. Te externez și te duc la București, la analize. Așa nu se mai poate! E un coșmar spitalul ăsta!
Batrânul începu să privească în gol. Florin continua să vorbească dar el nu-l mai auzea. Deodată, ochii i se umplură de lacrimi iar mâna începu să-i tremure îngrozitor. Fiul se opri consternat.
- Tată ... De ce plângi? Unde te doare?
- Ei ...
- Te doare în piept?
Începu să zâmbească, tot cu ochii în lacrimi.
- Tată, nu mă mai chinui. De ce plângi?
Își puse mâna noduroasă pe umărul fiului și spuse zâmbind:
- Îmi este bine aici. Niciodată nu mi-a fost atât de bine. Tot auzeam în stânga și-n dreapta ”am fost la spital, am fost la spital” și nu știam ce-nseamnă. Acuma știu! Toată viața mea am dormit fie pe rogojini, fie pe lavițe acoperite cu pături dar acum am dormit aici pe pat curat și alb. Știi tu ce bine e? Eu unul nu știam. Dar acum dorm ca boierii, în așternut! Mi-e bine, mi-e foarte bine ...

Adrian Păunescu

2009-03-20T08:57:00.007+02:00

S-a relansat romanul ”Cel mai iubit dintre pământeni”! Nebunie mare la chioșcurile de ziare - ”Dacă e ediție populară, de ce, doamnă, poporul nu are acces la ea?”. Se scrâșnea din dinți de parcă la mijloc era o problemă de viață și de moarte. A fi sau a nu fi ... Încet dar sigur ne întoarcem de unde am plecat mai acum două decenii: turme furioase stând la coadă în față, șmecheri ieșind cu marfa prin spate! Acum însă e un pic diferit față de atunci. Căci dacă atunci se stătea la cozi pentru mărfuri de strictă (sau aproape strictă) necesitate, pe care nu le puteai găsi în altă parte, acum oamenii sunt gata să se sfâșie pentru ... cărți, pe care le găsești disponibile și în alte ediții, fie de lux, fie abia suflând pe rafturile pline de praf și neaerisite ale unor anticariate.

Ziarul care a colaborat cu ”Biblioteca pentru toți” pentru scoaterea pe piață a acestui volum a prezentat în câteva numere interviuri avându-l ca subiect pe Marin Preda. Printre acestea a fost și unul cu Adrian Păunescu. Poetul Adrian Păunescu.
Nu știu dacă Păunescu s-a mai ramolit ori jurnalista a consemnat din doi în trei, fiindcă interviul apare destul de dezlânat, lăsând chiar impresia de haos. Trecând însă peste acest aspect general, poți afla lucruri interesante despre niște artiști și o epocă care au apus demult. Aerul de ”alte vremuri” e bun nu numai pentru plămânii romanticilor dar și pentru ai tuturor acelora care se mișcă tot mai greu prin cotidianul nostru prăfos și apăsător.
Pentru că sunt un om cam strâns la pungă și, în același timp, am și acces la Internet, am citit articolul în varianta lui electronică, astfel încât am avut ocazia de a mă ... desfăta cu comentariile cititorilor. Și chiar a fost o desfătare!
Mulți oameni și-au scris părerile în urma acestui interviu, majoritatea cu vehemență. Caracterul nostru de balcanici iese la suprafață cu atâta ușurință încât, pentru o ființă mai sensibilă (poți citi și ”pentru un occidental”) ar putea provoca greață.
După părerile expuse, comentatorii pot fi împărțiți în două tabere: admiratorii - contestatarii. Sau altfel spus, Păunescu în două ipostaze: ”mare poet” și ”cadavru politic”.
Sincer, nu sunt de acord cu nici una dintre părți, pentru că ambele sunt exagerate, în curatul stil românesc, când la o reușită noi facem nuntă iar la eșec înmormântare. Avem în noi o nevoie stringentă de a arde, indiferent pentru ce, din orice suntem gata să facem o cauză, numai să putem arde. Să rupem cămașa de pe noi. Să facem bolboci la gură.
Cadavru politic? Nicidecum. Păunescu este un veritabil homo politicus care a știut să se adapteze vremurilor astfel încât a fost mereu deasupra. Dacă punem problema un pic altfel, adică să ne întrebăm cu ce rămâne el menționat în istoria politicii românești, din nou nu l-am putea condamna, fiindcă nu prea avem ce spune despre niciunul dintre politicienii noștri (au apus demult vremurile unui Take Ionescu sau Iuliu Maniu). Am putea doar să-i reproșăm că nu s-a retras în ultimii ani, după ce a arătat tuturor că ”face față și la democrație”, ca să doarmă și el liniștit în fotoliul cald de-acasă, nu să se chinuie pe scaunele din Parlament.
Mare poet? Nicidecum. Una e să scrii versuri, alta să faci poezie. Putem încerca o comparație cu muzica modernă: au împărțit aceleași topuri, au aceeași celebritate, au scris și unii și alții versuri pentru cântecele lor, dar poeți sunt Bob Dylan și Jim Morrison, nu și John Lennon și Keith Richards. Ultimii pot fi numiți doar versificatori.
Același lucru se poate spune și despre Adrian Păunescu. Sau Mircea Dinescu. Vreți să vorbim despre poezie? Atunci să deschidem un volum de Nichita Stănescu!

P.S. O mențiune aparte pentru următorul comentariu, aparținând lui Octav: ”Asta-i partea proastă ... a democrației și a internetului: a ajuns tot idiotul să discute subiecte care-l depășește, să-și etaleze proveniența și mizeria spirituală.”

Ştefan, domn cel Mare

2009-03-19T18:15:00.005+02:00

Poporul nostru nu are o istorie grandioasă, marile personalităţi putând fi numărate pe degete. Iar dintre acestea, imaginea lui Ştefan cel Mare este fără îndoială cea mai impunătoare.

Ajuns pe tronul Moldovei după un sfert de secol de anarhie feudală şi înconjurat de state puternice, gata mereu de cuceriri (Imperiul otoman, Regatul Ungariei şi Regatul Poloniei), Ştefan a reuşit ca în cei 47 de ani domnie să dea ţării sale glorie militară, îndestulare economică, stabilitate socială şi, nu în ultimul rând, o strălucire culturală şi artistică fără precedent.

Dar Ştefan este azi perceput nu doar ca mare voievod, ci şi ca sfânt. Cum s-a ajuns aici? Cronicarul Grigore Ureche încerca să explice de ce Ştefan era văzut drept sfânt în conştiinţa populară: "Ce după moartea lui până astăzi îi zice sveti Ştefan Vodă, nu pentru sufletu, ce iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carele nimenea din domni, nici mai înainte, nici după aceea l-au ajunsu".

Să nu uităm cumva că sfântul de azi a fost omul de odinioară. Şi aceluia i se adresau boierii brăileni printr-o scrisoare din 1481, supăraţi că domnii lor sunt schimbaţi după placul moldoveanului:

"De la toţi boierii brăileni şi de la toţi cnejii şi de la toţi românii îţi scriem ţie, Ştefane Voievod, Domn moldovenesc. Este în tine omenie, ai tu minte, ai tu creieri, de-ţi strici cerneala şi hârtia pentru un copil de curvă, fiul Călţunei, şi zici că-ţi este fiu? De-ţi este fiu şi vrei să-i faci bine, ci tu orânduieşte să fie după moartea ta domn în locul tău şi pe mă-sa ia-o şi o ţine, să-ţi fie ţie doamnă, cum au ţinut-o, în ţara noastră, toţi pescarii brăileni; ci tu ţine-ţi-o să-ţi fie doamnă. Şi învaţă-ţi tu ţara ta cum să te slujească iar pe noi să ne laşi în pace, că, de-ţi cauţi duşman, îl găseşti! Şi aşa să ştii: avem domn mare şi bun şi avem pace din toate laturile; să ştii că toţi pe capete vom veni asupra ta şi vom sta pe lângă domnul nostru, Basarab Voievod, până ce vom pierde capetele."

Educaţie modernă, de secol XXI

2009-03-14T20:29:00.009+02:00

Nu am copii şi nici nu-mi doresc, deşi îmi plac. Ai altora, fireşte! Am început astfel, ca să te las să judeci în cunoştinţă de cauză. Pentru că e posibil să mă înşel în ceea ce voi spune.

Copiii din ziua de azi sunt altfel decât copiii de acum câteva decenii. Şi nu mă refer la schimbările provocate de tehnica modernă, într-o continuă transformare şi cu un impact deosebit asupra copiilor, ci mă refer la schimbările comportamentale. Copilaşii de azi sunt nişte mici monştri care îi torturează cu fineţe pe adulţii ce-i au în grijă!
Cunosc o profesoară pensionară care împreună cu soţul ei are grijă de nepoţica de 4 ani. Nu poate să plece de lângă ea, nu poate să vorbească cu cineva pentru că cea mică începe să urle, fiindcă o vrea pe bunica numai pentru ea. Ce face bunica? Vorbeşte la telefon în şoaptă: "Nu vreau s-o trezesc pe cea mică ... Dacă mă aude n-o să mai pot vorbi ..."
Băieţelul de 5 ani al unui prieten ţipă şi loveşte dacă e întrebat pe stradă cum îl cheamă, câţi ani are sau alte astfel de întrebări nevinovate care se pun din complezenţă. Părinţii zâmbesc şi se scuză: "Aşa e el."
Alți câțiva copii cam de aceeași vârstă pe care îi știu au prostul obicei de a vorbi într-una, chiar și atunci cand mai încearcă și altcineva să spună ceva. Sau poate tocmai de aceea! Pur și simplu nu pot fi controlați sau, mai bine zis, părinții și bunicii preferă să tacă și să lase odrasla să-și facă numărul. Frumos, nu-i așa? Sincer, când mă trezesc într-o astfel de situație mă uit mereu mirat (încă mă mai mir!) în jurul meu și mi se pare că am de-a face cu niște tâmpiți vulnerabili, gata să fie ”luați la bețe” de mucoși!
Oamenii aceștia, responsabili cu creșterea micuților, nici nu-și dau seama cât de mult rău fac prin educația pe care o oferă. Pentru că lipsa unui minim de disciplină, confundată acum în mod prosteşte cu tirania, îi lasă pe cei mici să se dezvolte în voia sorţii, deşi sunt supravegheaţi 24 de ore din 24. Tocmai pentru că nu prezenţa alături de ei în permanenţă înseamnă educaţie. Copiii de azi vor fi iresponsabilii de mâine, lipsiți de respect față de orice care nu le aparține. Vor fi orgolioși, răi şi lipsiţi de solidaritate faţă de semeni, căci numai interesul propriu îi va mâna în viaţă. Copiii de azi vor fi mâine sensibili la poezie? Mă îndoiesc. Dar cu siguranţă vor fi sensibili la produse originale, alimente fără E-uri, maşini puternice şi case cu cât mai multe niveluri.

P.S. Deunăzi mă aflam într-un hipermarket cu un grup de prieteni printre care se afla şi un puşti de 7 ani. La un moment dat m-am pierdut în faţa unui stand cu maşinuţe: mi se păreau atât de frumoase, replici în miniatură ale unor maşini celebre care rulează pe străzile noastre. Le deschideam fascinat micuţele portiere şi mă uitam curios în interior. În adâncul sufletului simţeam părerea de rău că în copilăria mea nu am avut şansa de mă putea juca cu astfel de maşinuţe iar acum, la cei treizeci şi ... de ani ai mei, e prea târziu pentru aşa ceva.
- Ce-ai acolo? m-a întrebat puştiul.
- O maşinuţă. Uite, i se deschid portierele!
Se uită pentru câteva clipe.
- Ei, mare scofală. Am şi eu câteva.
Oare ce-i mai poate bucura pe copiii de azi? Cred că ar trebui să ne fie milă de ei ...

"O luptă-i viața, deci te luptă!"

2009-03-10T10:10:00.004+02:00

Dacă ar sta cineva să citească ultimele postări - şi după gârla de comentarii, au fost citite, nu glumă! - probabil și-ar zice că nici nu prea mai merită să trăiești. Pentru ce? Ca să-și bată joc de viața ta tot felul de nenorociți? Ca să-ţi cadă grinda-n cap atunci când îţi e şi ţie mai bine? Nu, dom'le, nu merită să te lupţi ca să mai trăieşti într-o lume atât de prost croită!
Şi totuşi, atunci când ne ajunge ştreangul la gât iubim viaţa ca niciodată până atunci şi suntem gata de orice pentru încă câteva clipe în această lume, aşa cum e ea.
Lupta pentru viaţă are în ea ceva de-a dreptul măreţ, copleşitor, inegalabil. De câte ori avem ocazia să vedem aşa ceva suntem cuprinşi de fiori. Din păcate, doar prin filme mai vedem astfel de situaţii iar acelea ne pot emoţiona chiar dacă ştim că nu sunt autentice. Sau prin documentare cu filmări din lumea largă ...
... Cum e acest filmuleţ din sălbăticie. IMPRESIONANT!!!

http://www.youtube.com/watch?v=LU8DDYz68kM

4 martie '77

2009-03-04T23:39:00.008+02:00

Din păcate, am parte două zile consecutive de nefaste comemorări. Astăzi, la ora 21.22, s-au împlinit 32 de ani de la devastatorul cutremur care ne-a lipsit de oameni ca Toma Caragiu, Doina Badea sau Alexandru Bocăneţ.

Cu o intensitate de 7,2 grade pe Scara Richter şi o durată de 55 de secunde, cutremurul a dus la moartea a 1578 de persoane, dintre care 1424 în Capitală.

Cum în primele ore reacţia autorităţilor a fost mult sub aşteptări, numeroşi cetăţeni au ajutat din proprie iniţiativă la îndepărtarea dărâmăturilor şi la salvarea victimelor. Ca urmare a apelului prezidenţial s-a trecut la sporirea producţiei de alimente de bază, pentru a se asigura necesarul populaţiei, şi la restabilirea reţelelor utilitare (curent, apă, telefonie, gaze). Mulţi au lucrat ore în şir, fără odihnă, acoperind mai multe schimburi. Au fost trimise ajutoare din toată ţara către zonele afectate.

La mulţi ani!

2009-03-03T20:08:00.009+02:00

Cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 79 de ani, vă urez, tovarăşe ION ILIESCU, din acest colţ de blog necitit de cineva, LA MULŢI ANI FERICIŢI!

http://www.youtube.com/watch?v=GCzK-8WjeXw

Cât de perverşi suntem!

2009-03-01T12:56:00.003+02:00

La mulţi ani, doamnelor şi domnişoarelor! Şi să avem cu toţii parte de o primăvară frumoasă!

Noi bărbaţii vă iubim, după cum bine ştiţi. Unii dintre noi vă visăm, cei mai mulţi vă dorim ... mă înţelegeţi! Fără îndoială că de cele mai multe ori sunteţi măgulite de admiraţia noastră şi atunci toată lumea e fericită!

Dar nu întotdeauna vă suim pe un piedestal. Uneori vă vrem în anumite feluri care numai măgulitoare nu pot fi pentru dumneavoastră. Urât, nu-i aşa? Totuşi, uneori parcă o şi cereţi ...

Spre sfârşitul lunii trecute în SUA o anume Nadya Suleman a dat naştere la opt copii. Partea ciudată e că tânăra femeie (are 33 de ani) a adus pe lume octupleţii după o fertilizare in vitro, ajungând să aibă acum nu mai puţin de 14 (patrusprezece) copii, toţi "obţinuţi" prin aceiaşi metodă! Cum sună?

Stau şi mă întreb ce dracu' a mâncat-o pe femeia asta şi unde s-a scărpinat de a ajuns în această situaţie! Câtă glagorie poate să aibă? Şi mai mult, s-a potolit? Nu de alta dar poate îi mai arde de scărpinat şi cine ştie la câţi copii va ajunge ...

În acelaşi timp Nadya stă al naibii de prost cu banii şi în prezent trăieşte din ajutorul social. Ba chiar e posibil ca în curând să rămână şi fără acoperiş deasupra capului, deoarece pentru apartamentul de trei camere în care locuieşte şi cu mama sa (ce bunică mândră trebuie să fie femeia!) s-au adunat datorii restante de peste 23 000 de dolari.

Ce poate face Nadya?

Ei bine, o sursă de venit a apărut la orizont. Casa de producţie "Vivid Entertainment" i-a propus 1 milion de dolari pentru a juca într-un film porno.

Care o fi plăcerea băieţilor să o vadă "muncită" pe Nadya, habar n-am, dar cu siguranţă e o chestie perversă tare de tot!

Viețile noastre

2009-02-27T13:56:00.005+02:00

Pe 3 martie 2009 se deschide o nouă Lume pe "Triburile"! Lumea 11 va începe pe la amiază. Va fi din nou înghesuială, se va bloca serverul, jucători iritaţi ... Dacă nu eşti "prins" deja de acest joc on-line nemţesc de strategie te vei întreba de ce va fi înghesuială. Iar dacă îţi spun că majoritatea celor care sunt nerăbdători să înceapă lumea 11 joacă deja pe cel puţin o altă Lume mirarea ta va creşte. Totul are însă o explicaţie.
Ne-a rămas de la un scriitor aprecierea că toți știm care e drumul cel bun în viață dar o luăm mai mereu pe cel pe care îl cunoaştem mai bine, cu care ne-am obişnuit deja. Cu toate astea, când ne cauți, suntem dornici să schimbăm cele rele din viețile noastre, suntem gata să facem ce trebuie pentru a fi mulţumiţi. Totuşi, câţi dintre noi sunt mulţumiţi cu ce au realizat în viaţă? Puţini, foarte puţini.
Dar încă mai sperăm. O şansă să ni se mai acorde şi vom şti să facem ce trebuie. O şansă doar!
Acelaşi lucru se întâmplă şi pe Triburi. Acelaşi fel de a ne purta, aceleaşi nemulţumiri şi frustrări când vedem că iar am rămas în urmă, aceleaşi speranţe ... Doar că, spre deosebire de viaţă, jocul ne oferă mereu alte şanse!
Abia aştept să înceapă Lumea 11!

Omul din parc

2009-02-25T20:50:00.008+02:00

Ajunsesem cu mai bine de o jumătate de oră mai devreme. Nu-mi place să întârzii dar atunci chiar căzusem în extrema cealaltă! Din fericire era foarte frumos afară, o vreme primăvăratică care m-a făcut să zâmbesc îngăduitor cu mine însumi. Am trecut pe lângă local, mi-am cumpărat un ziar şi am poposit în parc, pe una dintre primele bănci de la intrare. Priveam cu încântare la oamenii care se plimbau alene, la copiii parcă moleşiţi de căldura soarelui dar şi la cei doi-trei maidanezi care treceau de asemenea pe aleile parcului, mai preocupaţi şi cu mai multă siguranţă decât toţi cei din jur.
Tocmai mă pregăteam să deschid ziarul când lângă mine, pe bancă, s-a aşezat un domn între două vârste.
- Bună ziua! m-a interpelat el cu o atitudine un pic nerăbdătoare.
- Bună ziua! i-am răspuns cu un zâmbet. Dintr-o privire am remarcat paltonul ponosit, părul cam răvăşit şi faţa de om care are o înclinaţie aparte pentru alcool. "Ce-o vrea de la sufletul meu? Nu-i dau nici un ban şi nici o ţigară!"
- Frumoasă zi, nu-i aşa?
- Da, într-adevăr, frumoasă! îi răspund.
- În curând o să vină şi primăvara. Ah, cât de mult îmi place primăvara! Dumneavoastră?
- Da, şi mie.
- Se zice că îndrăgostiţii o gustă cel mai bine. Nu-i adevărat! Cine nu te-aştepţi se bucură de ea din tot sufletul şi o simte prin toţi porii. Deşi am fost îndrăgostit pe când eram puştan, oho, şi încă cum!, primăvara m-a lovit în moalele capului abia când eram în armata! Aţi făcut armata?
- Mda ...
Începuse să mă plictisească. M-am adâncit în lectura unui articol insipid, doar-doar se va simţi şi mă va lăsa în pace. Dar nimic! Vorbea în continuare ... Nici nu ştiu cum a ajuns să-mi povestească despre soţia lui, pe care o iubise foarte mult pentru că fusese o femeie extraordinară, dar din păcate "se stinsese înainte de vreme" în urmă cu ceva ani. Vorbea frumos, probabil că fusese şi el cineva odată, dar acum mă sâcâia cu logoreea lui şi tot aşteptam să-mi ceară ceva. Până la urmă mi s-a făcut poftă de o ţigară, aşa că mi-am aprins una. Spre surprinderea mea nu s-a apucat să cerşească. Doar mi-a cerut pachetul ca să se uite la el, fiindcă nu mai văzuse astfel de ţigări. Apoi a continuat să vorbească, spre disperarea mea, mai ales că încerca să întreţină un dialog cu mine. Până la urmă s-a făcut timpul să plec la întâlnire, aşa că l-am salutat scurt şi m-am îndepărtat grăbit, lăsându-i în urmă ziarul.
Domnul director al Institului a fost punctual. Am luat loc la o masă şi am început să îmi pregătesc prezentarea. Pentru a mai scăpa de emoţii, am dat să-mi aprind o ţigară dar am constatat cu stupoare că-mi pierdusem bricheta. Superba mea brichetă placată cu aur, pe care o primisem în dar de la mama la împlinirea vârstei de 25 de ani. Am înjurat în gând şi am continuat să încerc a-l impresiona pe domnul director. După zece minute era omul meu! A fost atât de încântat, încât m-a invitat la restaurantul lui preferat ca să prânzim împreună.
Pot spune că eram în al nouălea cer! Doar că, abia ce ne ridicasem de la masă, când la fereastră şi-a făcut apariţia capul vorbăreţului din parc. "La dracu'! Ăsta mai lipsea." Se uita prin geam după cineva. Nu-mi făcea nici o plăcere să-l revăd pe ratatul acela dar într-un anume fel avea farmecul lui, acea zăpăceală inocentă gen Pierre Richard.
Am ieşit din local schimbând amabilităţi cu domnul director. Dar cum am ajuns pe trotuar, individul din parc a sărit la mine cu satisfacţie.
- Bună ziua încă o dată! De o juma' de oră vă tot caut prin împrejurimi. Aţi lăsat pe bancă ziarul acesta ...
- Da, ştiu. Vă rog să ne scuzaţi, noi ...
- Iar sub ziar aţi lăsat bricheta aceasta frumoasă, placată cu aur!

Vârsta noastră

2009-02-24T14:20:00.002+02:00

De curând a fost ziua mea de naștere. Nu am tremurat de emoții, nu mi-am făcut planuri pentru sărbătorire, nu am visat la cadouri. M-am întrebat doar cum de a trecut atâta timp. Iar eu ce am făcut în vremea asta? În fine, aceasta e o altă problemă. Ce mă surprinde pe mine de la o vreme încoace este modul cum reacționez când trebuie să spun ce vârstă am. Pur și simplu trebuie să încep să calculez. Ciudat, nu-i așa? Sau, mai bine zis, ciudat pentru mine. Până la împlinirea vârstei de 28 de ani am știut mereu, la orice oră din zi și din noapte, ce vârstă am. Dar de când am împlinit 28 am început să mă ... confuzionez! De ce oare? Ce reacții s-au petrecut în capul meu de-atunci încoace? Că de scleroză încă nu poate fi vorba ...
În adolescență, când am început să ascult muzică rock, am aflat și de importanța vârstei de 27 de ani pentru rockeri. O mulțime au plecat la această vârstă: Jimi Hendrix, Janis Joplin, Brian Jones, Jim Morrison ... O așteptam încă de pe la 23-24 de ani iar când s-a întâmplat ... s-a întâmplat și-atât!
Și totuși, de-atunci parcă nu mai sunt eu când vine vorba de vârsta mea. Stau și mă gândesc la anul în care sunt, scad anul nașterii și ... în cele din urmă îmi aflu vârsta!
Gândindu-mă la această mică problemă a mea mi-am amintit de bătrânii pe care îi știu din viață, cărți sau filme. Toți își calculau vârsta sau spuneau cu indiferență: ”Da' cine mai știe?” spre amuzamentul meu.
Acum mi-a venit rândul.
Am îmbătrânit!

Indulgentia redivivus!

2009-02-22T17:25:00.002+02:00

Se dă liber la indulgenţe. Da, ai auzit bine! Te miri? Hai, lasă-mă, nu-mi spune că şi tu eşti unul din anchilozaţii ăia intelectual care încă mai asociază indulgenţele Bisericii Catolice cu Evul Mediu.
Pentru cei care încă mai au dubii, această măsură care e luată în plin secol XXI demonstrează că Martin Luther a apreciat într-o manieră deplasată comerţul cu indulgenţe, căci iată, experienţa ne îndreaptă din nou spre salvatoarele bileţele. Pentru că, să nu uităm, nimic nu este mai important decât sufletul! Poate te gândeai să pui mai presus vila pe care cu greu ţi-ai terminat-o, sau maşina de teren a cărei alimentare a ajuns să te usuce la buzunare, ori poate familia şi cei dragi în general? Nu, omule, sufletul este cel ce dăinuieşte şi nu cred că vrei ca el să se perpelească în Infern pe vecie!
În ultimele luni diocezele din întreaga lume au început să ofere credincioşilor catolici indulgenţe parţiale şi plenare care pot uşura în mare măsură suferinţele sufletului în Lumea de Dincolo. Astfel, cele plenare pot elimina cu totul şederea în Purgatoriu, până la comiterea unui alt păcat. Ele nu sunt scoase la vânzare, însă pot deveni mai uşor accesibile pe cale financiară prin intermediul donaţiilor. Dar mai este încă un aspect important de menţionat: păcătoşii nu au dreptul decât la o indulgenţă plenară pe zi. Pot spune însă că ei nu trebuie să dispere. Cu siguranţă vor beneficia de oferte de sezon apărute cu ocazia marilor sărbători creştine - Crăciunul şi Paştele.
Dar dacă tot am ajuns la oferte, mai trebuie spus că, datorită crizei economice pe care o traversăm cu toţii, Biserica Catolică vine şi în întâmpinarea creştinilor de alte confesiuni care vor să devină catolici. Astfel, ei se pot înscrie la "Loteria Easy Way" prin care pot obţine dreptul de a deveni catolici nu la noroc, ci prin intervenţia graţiei divine, completând un formular gratuit. Cei interesati pot afla mai multe informaţii şi obţine formularul gratuit de înscriere la loterie, accesând www.$moneymakesmehappy$.com.
Să ne vedem cu toţii în Paradis!

Furnizorul meu din fiecare dimineaţă

2009-02-20T19:36:00.005+02:00

Da, sunt dependent! Mi s-a mai întâmplat şi de fiecare dată am reuşit să depăşesc impasul cu brio. De aceea nu mă impacientez. Voi face şi de data asta faţă situaţiei. Ce dracu', că doar nu voi tânji după doză în fiecare dimineaţă, până la sfârşitul zilelor mele!

Ah, am impresia că am uitat să spun cu ce mă droghez zilnic, în ultima vreme. Mai bine nu spun, ci indic, ca să nu mă lege cumva păzitorii democraţiei carpato-danubiano-pontice. Aşa că: marfa e jos iar furnizorul e sus!

Consum fericit!

http://www.youtube.com/watch?v=SESbd8Fm2JE

Către domnii patroni bogaţi ...

2009-02-16T21:11:00.010+02:00

... care-şi lasă soţiile să plece în concediu singure sau însoţite de cineva de încredere!

Eram tânăr ... nu, eram chiar adolescent! Terminasem liceul drept un băiat deosebit de dotat, dar, ca-n proverbul cu pomul lăudat, i-am dezamăgit pe toţi când am picat examenul de admitere la facultate (se întâmpla pe vremea când intrarea la facultate chiar mai reprezenta ceva). Următorii doi ani am stat acasă şi m-am pregătit cum am putut eu mai bine. Dar lipsa de bani m-a făcut ca timp de două veri să lucrez pe Litoral până aproape de perioada de înscriere la admitere. Ce vremuri frumoase! Singur, fără nici o grijă, cu putere de muncă şi chef de viaţă, mă simţeam în elementul meu, fără să-mi fie jenă câtuşi de puţin că spălam vase ori serveam în localuri.

În primul an am fost mai fraieruţ. Chiar îmi doream să strâng ceva bani şi să îi ofer pe toţi alor mei, care mă suportau în bătătura casei lor aşa cum eram, fără să-mi reproşeze ceva. Munceam până dădeam în brânci iar când aveam câteva ore libere (puţine de tot), ale mele, moţăiam în drum spre mansarda pe care o împărţeam cu un alt băiat sezonier ca mine, mă aruncam în pat şi adormeam pe loc. N-am fost în stare atunci decât de o singură idilă, şi aia ca vai de ea, fiindcă eram prea prost ca să mă bucur de ce aveam, ba mai mult, îmi imaginam că eu chiar o întâlnisem pe femeia vieţii mele. Dacă ar fi să vorbesc pe limba vârstei de atunci, aş fi foarte concis: am punctat doar de două ori şi după fiecare noapte (mai precis dimineaţă, după muncă) am fost măcinat de ideea că am terminat prea devreme. Minte de adolescent!

Dar în al doilea an ca lucrător pe litoral lucrurile au stat complet altfel!
Am închiriat o garsonieră împreună cu un tovarăș din Medgidia, cu 5-6 ani mai mare decât mine și de tot atâtea ori mai multă experiență. Am fost chelner, cu uniformă frumoasă și bacșiș pe măsură. Le-am avut aproape pe toate colegele, plus câteva duduițe venite la bronzat.
Acum, un paragraf special pentru cea mai frumoasă femeie cu care am fost vreodată!
A apărut pe la mijlocul lui iulie. O vedeam dimineața, la prânz și seara luând masa în localul unde eram eu chelner. La una dintre mesele mele! Parcă îmi tremurau picioarele când mă apropiam și totuși am găsit tăria și inspirația să pornesc un dialog. Nu cu ea, ci cu mama ei, căci veniseră împreună pe Litoral. Femeia era volubilă, pusă pe glume, dar fiica ei, o înfumurată afectată, care vorbea din vârful buzelor și care își dădea jos ochelarii de soare abia seara, parcă în ciuda mea. La început am considerat-o o curvă cu fițe, unde eram sigur că nu pot ajunge la ea. De aceea o bârfeam foarte urât cu colegii mei dar, totuși, eram atent la orice gest al ei, la fiecare răsuflare ...

După câteva zile a început să zâmbească la glumele mele, ba chiar să dea și câte o replică nevinovată.
Într-o seară am pândit-o pe holul restaurantului. Am stat vreo cinci minute de vorbă și când am văzut-o că vrea să plece, am spus cu graba celui care nu are nimic de pierdut dar care mai știe și că nu există prea mult timp la dispoziție pentru astfel de idile: ”Aș putea spera că între noi poate fi mai mult decât aceste discuții nevinovate?” M-a privit atentă, fără nici o surprindere. Brusc am înțeles că am o șansă și i-am cuprins mijlocelul. ”Îți pot face vara asta de neuitat. Tu deja ai făcut-o aşa pentru mine!” S-a desprins din braţul meu ușor, zâmbind: ”Nu spera prea mult. Sunt femeie măritată și o mai am și pe mama cu mine”. ”Te voi aștepta aici și mâine seară” i-am spus înainte de a o vedea îndepărtându-se. Și am fugit în restaurant, unde trebuia să-mi încep munca.
A venit peste două seri. N-am apucat decât să schimbăm câteva politeţuri, pentru că a apărut şi mama ei, dar modul cum se uita la mine m-a făcut să cred că e gata să-şi facă puţin de cap. A doua zi la prânz, pe când le serveam, i-am făcut semn să iasă un pic pe hol, înspre toaletă. A făcut-o fără să fi băgat de seamă - când m-am mai uitat la masa lor, ea deja lipsea! M-am grăbit şi eu şi ne-am întâlnit. Nu ştiu dacă am vorbit două minute. Nici nu mai ştiu ce i-am spus! Doar că i-am îndesat în mână un bileţel cu adresa garsonierei mele şi ora când ieşeam de la muncă. Ea nu a zis nimic.
În aceeaşi noapte, pe când părăseam restaurantul, m-am auzit claxonat. Mă aştepta în maşină, cu o faţă serioasă de parcă avea de gând să-mi spună despre cine ştie ce nebunie. În schimb a zis doar "Unde mergem?" şi am îndrumat-o pe străzi până la garsonieră.
A venit trei nopţi la rând, pentru câte două-trei ore, ore de-a dreptul magice. Era nu doar o femeie superbă, ci şi o amantă de neuitat. Genul de femeie care îl îmbogăţeşte pe bărbat cu amintiri ce îl vor face să zâmbească satisfăcut chiar şi când va fi cu un picior în groapă.
Era fericita soţie a unui patron bogat, în vărstă de vreo patruzeci şi ceva de ani - oricum, nici ea nu era o puştoaică, avea treizeci de ani. Soţul ei nu venise pentru că era plecat în Italia, cu afaceri ce nu suportau amânare, la fel ca şi cu un an înainte. A vorbit de el pe scurt şi numai de bine dar probabil era conştientă că îşi făcea de cap, pe bani grei, cu cine ştie ce fufă. De aceea nici nu a avut vreun complex faţă de mine. Nu ştiu cum o rezolvase cu mama ei, de ne puteam întâlni - la un moment dat am întrebat-o şi s-a făcut că n-a auzit, aşa că nu am insistat.
Nu ne-am mai întâlnit, fiindcă a trebuit să plece. În ultima noapte i-am cerut un obiect de-al ei ca amintire. Mi-a dat ceasul de la mână fără să şovăie, răzând la gândul că îi va povesti soţului, cu durere, cum l-a pierdut în mare. Suvenirul pe care i l-am dat eu a fost un breloc de chei, din metal, cu un Donald Duck micuţ, din cauciuc.
Oricum, ne-am luat adio şi oficial, la restaurant, după ultima masă, când ne-am pupat amical toţi trei şi ne-am exprimat speranţa că ne vom revedea într-o zi.
Îmi amintesc că în săptămâna următoare am reuşit să vând ceasul pe bani grei, cu care i-am impresionat pe-ai mei acasă. Dar amintirile care mi-au rămas sunt mult mai valoroase!

Domnilor patroni bogaţi, care nu plecaţi cu soţiile la mare! Dacă scumpa şi iubita dumneavoastră consoartă se plânge că a pierdut în mare un obiect de-al ei foarte preţios, uitaţi-vă cu atenţie dacă nu cumva a găsit altul, cu valoarea de piaţă o nimica toată. Dacă e aşa, înseamnă că doamna a avut un sejur cel puţin reuşit!

"Panta rhei" (fragment) (V)

2009-02-12T22:28:00.010+02:00

"După o iarnă siberiană lungă cât un termen de condamnare, sosise o primăvară palidă şi pe Maşa o trimiseseră cu încă două femei să repare drumul care ducea la oraşul socialist în care trăiau în cottage-uri din bârne nacialnicii şi personalul salariat liber. Maşa văzuse încă de departe, la ferestrele înalte, perdelele ei cumpărate pe Arbat şi silueta unui ficus. Văzuse şi cum urcă scările şi intră în casa şefului conducerii lagărelor cu regim special o fetiţă cu ghiozdan.
Ostaşul de pază îi spuse:"Ce, te crezi aici la cinema?"
Iar când în lumina amurgului se întorceau în lagăr, se auzise dinspre depozitul de cherestea radioul din Magadan.
Maşa şi cele două femei care de-abia îşi târau picioarele prin noroi îşi lăsaseră jos lopeţile şi se opriseră.
Pe fondul cerului palid se conturau turnurile lagărului şi paznicii în scurte negre încremeniţi acolo ca nişte muşte grase, în timp ce barăcile scunde păreau să fi ieşit tocmai atunci din pământ, gândindu-se de n-ar fi mai bine să se întoarcă din nou în pământ.
Muzica nu era tristă; era o muzică veselă, o muzică de dans, dar ascultând-o, Maşa se pusese pe plâns şi plânsese ca niciodată în viaţă. Alături de ea, cele două femei - una dintre ele era o deschiaburită, iar cealaltă o leningrădeancă în vârstă cu ochelarii crăpaţi - plângeau şi ele. Şi părea că lentilele ochelarilor crăpaseră din cauza lacrimilor.
Paznicul se fâstâcise: puşcăriaşele plângeau rareori, inimile lor erau îngheţate ca tundra.
Paznicul le împinsese de la spate, rugându-le:
- Gata acum, ajunge, mama voastră, cu plecăciune vă rog, curvelor.
Se uitase mult timp împrejur fără ca măcar să-i dea prin gând că femeile plângeau din cauza radioului.
Dar nici Maşa nu înţelegea de ce se umpluse inima ei, aşa dintr-o dată, de tristeţe, de disperare; era de parcă toate câte le avusese în viaţă - dragostea de mamă, rochia de lână în carouri care-i venea atât de bine, Andriuşa, versurile frumoase, mutra anchetatorului, zorile deasupra mării brusc luminate de la Kalesuri lângă Suhumi, flecăreala Iuliei, Semisotov, bătrânele călugăriţe, certurile furibunde ale lesbienelor, spaima pentru faptul că brigadiera începuse s-o privească prea insistent, tot astfel cum se uita la ea şi Semisotov, aşadar toate se amestecaseră; de ce oare în sunetele muzicii de dans începuse să simtă că are pe corp o cămaşă murdară, că bocancii îi sunt uzi şi grei ca nişte fiare, că scurta îi miroase acru; de ce oare o străfulgerase, ca o lamă trecută peste inimă, întrebarea: de ce-i fuseseră hărăzite ei, Maşei, gerurile astea, descompunerea asta sufletească, supunerea asta în faţa destinului?
Speranţa care îi apăsa tot timpul inima cu greutatea ei vie murise ...
În sunetele acelei muzici de dans Maşa pierduse definitiv speranţa de a o revedea pe Iulia, rătăcită în colosul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste prin cine ştie ce aziluri, colonii, case ale copilului. În sunetele vesele ale muzicii, tineri dansau în cămine şi cluburi. Şi Maşa înţelese că bărbatul ei nu mai este, că a fost împuşcat şi că ea nu-l va mai vedea niciodată.
Şi atunci a rămas fără nici o speranţă, cu desăvârşire singură ... N-avea s-o mai revadă niciodată pe Iulia, nici azi, nici când va fi o bătrână căruntă, niciodată ...
Doamne Dumnezeule, fie-ţi milă de ea, miluieşte-o pe ea, Doamne!
Maşa a părăsit lagărul după un an. Înainte de a se întoarce în libertate zăcuse într-un bordei îngheţat, pe un aşternut de cetină şi nimeni n-o mai mânase la lucru, nimani n-o mai supărase; sanitarii au pus-o pe Maşa Liubimova într-o ladă dreptunghiulară făcută din scânduri date la rebut de controlul tehnic şi s-au uitat pentru ultima oară la chipul ei pe care stăruia expresia unei bucurii şi mirări copilăreşti, expresia avută atunci, lângă depozitul de cherestea, când ascultase muzica aceea veselă şi la început se bucurase, iar apoi înţelesese că nu mai există nici o speranţă.

Şi Ivan Grigorievici se gândi că la ocna din Kolîma bărbatul nu era egal cu femeia - în ciuda a tot şi toate, soarta bărbatului era mai uşoară."

Fragment din volumul "Panta rhei" de Vasili Grossman, apariţie Editura Humanitas, 1990

"Panta rhei" (fragment) (IV)

2009-02-10T21:08:00.016+02:00

"În prima toamnă de lagăr o silise să se culce cu el supraveghetorul-şef Semisotov; îi scosese doi dinţi, o lovise în tâmplă. Încercase să se spânzure, dar nu reuşise, frânghia era de proastă calitate. Iar unele femei o şi invidiau. Apoi se instalase acea indiferenţă tristă; de două ori pe săptămână se târa după Semisotov în clădirea magaziei unde era un prici de scânduri acoperit cu piei de oaie. Semisotov era întotdeauna morocănos, tăcea, iar ea se temea de el de i se întuneca mintea, şi chiar o apuca greaţa de frica lui când era beat şi devenea furios. Odată îi dăduse cinci bomboane şi ea se gândise:"Ar trebui să le trimit Iuliei la casa copilului", şi nu le mâncase, le ascunsese în saltea. Mai apoi i le-au furat. Odată Semisotov îi spusese: "Tare mai sunteţi murdară, şmara, una de la ţară şi tot n-ar ajunge în halul ăsta." Îi vorbea totdeauna cu "dumneavoastră", chiar şi atunci când era cu desăvârşire beat. Cuvintele lui Semisotov o bucuraseră, dar totuşi se gândise: dacă mă goneşte va trebui să lucrez din nou la varniţă.
Într-o seară Semisotov plecase şi nu se mai arătase; a aflat pe urmă că s-a transferat din lagăr. Şi se bucurase, gândindu-se seara în baracă, pe prici, că nu se mai duce la depozit, să se înjosească. Apoi o dăduseră afară de la birou unde, pe timpul lui Semisotov, spăla podelele şi făcea focul la sobe - n-avea de unde să dea şperţ, iar locul ei îl primise hoaţa care luase de pe ea bluza de lână în timpul călătoriei. Se bucurase, dar în acelaşi timp se simţise ofensată: la plecare, ăla nu-i spusese nici măcar jumătate de vorbă, se purtase cu ea mai rău decât cu un câine, şi doar era şi ea cineva, avusese cândva viză permanentă de Moscova, locuise într-o cameră separată împreună cu soţul ei şi cu Iulia, se spăla în cadă, mânca din farfurie ...
În lunile de iarnă munca din lagăr era grea, era greu să munceşti şi pe timp de vară, şi în zilele de primăvară; şi în cele de toamnă tot greu se muncea, iar ea nu se mai gândea acum nici la Arbat, nici la Andrei, ci numai la faptul că pe vremea lui Semisotov spăla podelele în birouri. Să fi avut ea pe atunci chiar aşa o baftă?
Şi totuşi speranţa sta pitită în sufletul ei. Se vor revedea ... Desigur, atunci ea va fi bătrână, complet căruntă, Iulia va avea copiii ei, dar se vor revedea, nu pot să nu se revadă.
Capul însă îi vâjâia de griji, nelinişti, nenorociri. Ba i se rupea cămaşa, ba se umplea de bube, ba o durea burta şi n-avea cum să ceară să meargă la infirmerie, ba îi crăpau călcâiele şi şchiopăta şi obielele i se pătau de sânge, ba i se rupea pâslarul, ba trebuia cu orice preţ să se spele, măcar un pic, fără să mai aştepte rândul la baie, sau să-şi spele lucrurile, ba trebuia cumva uscată scurta vătuită, udată de ploaie ... Şi totul se obţinea cu luptă - un ceaun cu apă fierbinte, un fir de aţă, un ac de împrumut, o lingură cu coada întreagă, un petec ca să-şi dreagă haina. Cum să faci să scapi de insecte, cum să-ţi fereşti faţa şi mâinile de gerul câinos?
Nici scandalurile şi încăierările deţinutelor nu erau mai uşor de suportat decât munca silnică.
Şi totuşi viaţa din baracă mergea înainte.
Tuşa Tania din Oriol şoptea: "Nenorociţi, cei ce trăiesc pe pământ ..." Avea o faţă grosolană, ca de mujic, părea aspră, violentă. Dar tuşa Tania nu era nici aspră, nici violentă, era toată numai bunătate. Pentru ce ajunsese această femeie sfântă în lagăr? Cu o umilinţă de neînţeles era totdeauna gata să spele podelele şi să facă de serviciu în locul alteia.
Bătrânele călugăriţe, Varvara şi Ksenia, şopteau între ele şi tăceau imediat ce se apropia vreo mireancă păcătoasă. Ele trăiau într-o lume aparte: să-ţi pui iscălitura pe o hârtie - era păcat, să-ţi spui numele de mirean - păcat, să te îmbraci în scurta de lagăr - păcat. Le puteai omorî, atât erau de îndârjite în sfinţenia lor. Sfinţenia li se vedea în îmbrăcăminte, în basmalele albe, în buzele strânse, dar în ochi li se citea răceala şi dispreţul faţă de suferinţa din lagăr, faţă de păcat. Fecioriei lor îmbătrânite îi repugnau patimile muiereşti, nenorocirile muiereşti, suferinţele mamelor şi soţiilor, toate acestea li se păreau necurate. Principalul era să-şi păstreze curată basmaua, cana de băut, cu buzele strânse să se ţină de o parte de viaţa plină de păcate a lagărului. Hoaţele le urau iar "soţiile" nu le îndrăgeau nici ele şi le ocoleau.
Soţii, soţii ... moscovite, leningrădence, kievlene, din Harkov şi din Rostov, îndurerate, practice sau de pe altă lume, păcătoase, slabe, sfioase, rele, batjocoritoare, rusoaice şi nerusoaice, femei îmbrăcate în scurte de lagăr ... Soţii de medici, ingineri, pictori şi agronomi, soţii de mareşali şi chimişti, soţii de procurori şi de ţărani deschiaburiţi, de agricultori ruşi, bieloruşi, ucrainieni ... toate luaseră drumul soţilor lor, în bezna de morminte scite a barăcilor de lagăr.
Cu cât era mai renumit duşmanul poporului executat, cu atât mai larg cercul femeilor duse, pe urmele lui, în lagăr: soţia, fosta soţie, prima soţie, surorile, secretara, fiica, prietena soţiei, fiica din prima căsătorie ...
Despre unele se spunea: "E uimitor de simplă, de modestă ...", despre altele: "Vai, e absolut insuportabilă, o cucoană trufaşă, de parcă tot la Kremlin s-ar afla." Acestea îşi aveau şi aici suita lor de linguşitoare. În jurul lor - aureola puterii şi a faptului de a fi predestinate morţii. Despre ele se spunea în şoaptă: "Nu, astea nu mai apucă libertatea."
Erau acolo bătrâne cu ochi obosiţi şi calmi, ajunse la puşcărie încă de pe timpul lui Lenin, cu zeci de ani de închisoare şi lagăr la activ. Erau narodnice, socialist-revoluţionare, social-democrate. Cu ele străjile erau respectuoase, ca şi hoaţele; ele nu coborau de pe prici nici când intra în baracă însuşi comandantul lagărului. Se povestea că una dintre ele, Olga Nikolaevna, o bătrânică măruntă şi căruntă, fusese înainte de revoluţia anarhistă, că aruncase o bombă în caleaşca guvernatorului Varşoviei, că împuşcase un general de jandarmi. Acum şedea pe priciul lagărului şi citea câte o carte, bându-şi apa fiartă din cana de tablă. Când Maşa se întorsese o dată noaptea din magazie, de la Semisotov, bătrânica asta se apropiase de ea, o mângâiase pe cap şi îi spusese: "Sărăcuţa de tine, fetiţa mea!" Vai, cum mai plânsese Maşa atunci!
Nu departe de Maşa dormea pe prici Suzana Karlovna Rudolf. Făcea gimnastică, răsufla pe nas. Soţul ei, un neamţ americanizat, socialist-creştin, venise în Rusia Sovietică împreună cu familia, luase cetăţenia sovietică. Profesorul Rudolf, condamnat la 10 ani fără drept de corespondenţă, fusese împuşcat la Lubianka; Suzana Karlovna şi cele trei fiice ale ei - Agnessa, Luiza şi Lena - ajunseseră în lagăre cu regim special. Suzana Karlovna nu ştia nimic despre fiicele ei, cea mai mică, Lena, nu mai era nici ea împreună cu mama ei, fusese transferată în lagărul pentru invalizi. Suzana Karlovna nu se saluta cu bătrâna Olga Nikolaevna - care îl făcuse pe Stalin fascist, iar pe Lenin - călăul libertăţii ruse. Suzana Karlovna spunea că prin muncă ajută la crearea lumii noi şi că acest lucru îi dă putere să suporte despărţirea de soţul şi fiicele ei. Suzana Karlovna povestea că, pe când trăiau la Londra, fuseseră prieteni cu Herbert Wells iar la Washington se întâlniseră cu Roosevelt; preşedintelui îi plăcea să stea de vorbă cu soţul ei. Ea accepta totul, totul îi era limpede, un singur lucru nu îi era prea clar: văzuse cum omul care îl arestase pe profesorul Rudolf băgase în buzunar o monedă de aur unicat, mare cât palma unui copil, în valoare de 100 de dolari. Pe monedă era gravat profilul unui indian cu podoaba lui de pene - omul care făcuse percheziţia luase moneda pentru fiul său, fără să se gândească măcar că moneda e de aur.
Toate femeile acestea - curate, distruse, istovite, răbdătoare - trăiau în lumea speranţelor. Speranţa lor ba adormea, ba se trezea, dar de părăsit nu le părăsea nici o clipă.
Maşa spera şi ea - speranţa o chinuia, dar numai ea o mai ajuta să respire chiar dacă durea. "

Tragedia de la Veszprem

2009-02-09T22:34:00.008+02:00

Nu am vrut să scriu nimic despre cele întîmplate într-o discotecă din Ungaria în noaptea de sâmbătă spre duminică. Se vorbeşte şi aşa destul şi ce se spune nou? Durerea celor care l-au cunoscut şi iubit pe Marian Cozma nu poate fi descrisă. Rămâne doar ca noi ceilalți să ne dorim să n-avem parte de aşa suferinţe. Ele pot ucide.
Dar în aceste două zile toţi au vorbit în jurul meu despre oribilul incident. Până şi bunica mea, în această seară, mi-a spus: "Ai auzit ce i s-a întâmplat băiatului acela? Cică era un munte de om dar tot l-au omorât ţiganii. Doamne, se-apropie sfârşitul lumii!"
Oare? Un incident nocturn, cuţitele au fost scoase cu ură şi trei sportivi au fost lăsaţi în bălţi de sânge. Unul a murit ... Astfel de întâmplări mizerabile s-au mai petrecut. Au fost altele şi mai şi. Fac parte din absurdul vieţii.
Nu pot să nu mă gândesc la filmul "Nu există ţară pentru cei bătrâni" (No Country for Oldmen") al fraţilor Coen. După ce asişti cu stupoare la o serie aproape incredibilă de violenţe (şi tot ce te face să rezişti este faptul că ştii că ai de-a face doar cu un film artistic), personajul bătrânului şerif, interpretat de Tommy Lee Jones, i se confesează unui alt bătrân spunându-i că el nu mai are loc într-o lume atât de violentă, pe care nu o mai recunoaşte. Replica celuilalt: lumea aşa a fost violentă dintotdeauna!

Ne putem convinge zi de zi. Zilele acestea mai abitir decât în alte dăţi ...
Şi n-avem încotro, trebuie să trăim în ea.

"Panta rhei" (fragment) (III)

2009-02-06T22:47:00.011+02:00

"Doamne Dumnezeule, s-au întâmplat oare toate astea cu adevărat? Iar peste un minut i se părea vis ceea ce se petrecea aievea acum - semiobscuritatea înăbuşitoare, strachina de aluminiu, hoaţele care fumau mahorcă în aşternuturile lor aspre, lenjeria murdară, corpul care o mănâncă şi tristeţea din inimă: "De-am sosi mai repede într-o staţie, acolo măcar te apără paza de astea de la drept comun", iar în timpul staţionării - groaza de paznici care te loveau cu patul puştii, înjurându-te de mamă, şi gândul : "De ne-ar pune mai repede în mişcare". Chiar şi hoaţele spuneau: "Convoiul din Vologodsk e mai rău ca moartea."
Nenorocirea ei nu erau nici scândurile scârţâitoare ale priciului, nici chiciura de pe pereţii vagonului - focul în sobă abia pâlpâia -, nici cruzimea paznicilor şi nici dezmăţul hoaţelor. Nenorocirea ei era că aici, în eşalon, începuse să se destrame acea stare de abrutizare care-i cuprinsese sufletul în timpul şederii de opt luni în celula puşcăriei.
Acum simţea cu întreaga fiinţă cei 9000 de km. ai drumului ei spre străfundurile de mormânt ale Siberiei.
Aici nu va mai exista speranţa, lipsită de sens din închisoare, că se va deschide brusc uşa celulei şi temnicerul va striga: "Liubimova, eşti liberă, ieşi cu boarfele", şi că ea va ieşi în strada Novoslobodskaia şi va lua autobuzul până acasă, unde o aşteptau Andrei şi Iulia.
În vagon nu mai resimţea nici abrutizarea, nici oboseala nemărginită pe care avea s-o resimtă din nou în lagăr, ci numai inima însângerată.
Dar dacă Iulia îşi udă pantalonaşii? Dar spălatul pe mâini, mucii de sub nas, şi legumele de care are nevoie? Noaptea se tot dezveleşte, doarme goluţă ...
Maşenka nu mai avea pantofi; era încălţată acum în bocanci soldăţeşti, iar unul din bocanci avea talpa ruptă. Oare asta să fie ea, Maria Konstantinovna, care îl citea pe Blok, studiase filologia şi scria, în secret de Andrei, versuri? Maşa care mergea grăbită pe Arbat să-şi ia oră la coafor, la Ivan Afanasievici - la Jean -, Maşa care ştia nu doar să citească o carte, dar să şi pregătească un borş bun, să facă un tort-napoleon, să coasă, să vadă de copil? Maşa, permanent entuziasmată de Andriuşa, de dragostea lui de muncă, de modestia lui, şi care, la rândul ei, stârnea admiraţia celor din jur pentru abnegaţia şi dragostea ei faţă de Andriuşa şi Iulia, Maşa - în stare să plângă dar să şi tachineze, şi să tragă foloase şi de pe urma unei copeici?
Dar eşalonul merge mai departe, tot mai departe, iar Maşa face un început de tifos - capul îi e tulbure, întunecat, greu. Dar nu e tifos, e sănătoasă. Şi din nou, aici în eşalon speranţa se strecoară în inima ei. Va ajunge în lagăr şi i se va spune: "Liubimova, ieşi din rând, a sosit o telegramă, ai fost eliberată" şi aşa mai departe şi toate celelalte; va pleca la Moscova cu un tren de pasageri, iată şi staţia Sofrino, şi Puşkino, şi gara Iaroslavski, uite-l şi pe Andrei cu Iulia în braţe!
Dar şi speranţa o istovea - de-ar ajunge mai curând la staţia siberiană finală, unde să primească telegrama cu vestea eliberării. Uite şi cum aleargă picioruşele subţiri ale Iuliei pe lângă vagonul care-şi încetineşte mersul.
Dar iat-o, a ieşit din eşalon jefuită de hoaţe, degetele degerate şi le-a ascuns în mâneca scurtei vătuite slinoase, capul îi e înfăşurat într-un prosop pluşat murdar. Iar alături de ea scârţâie pe zăpadă, ca şi cum ar călca pe cioburi de sticlă, pantofii a sute de femei moscovite condamnate la zece ani de lagăr pentru că nu şi-au denunţat bărbaţii.
Păşesc picioarele încălţate în ciorapi de mătase, se împiedică pantofii cu toc înalt. Pe Maşa o invidiază - ea a călătorit în vagon cu hoaţele, nu cu "soţiile", pe ea au jefuit-o, dar uite că acum are pe ea o scurtă vătuită şi bocanci în care pot fi înfundate hârtii şi cârpe.
Se împiedică, se grăbesc, se prăbuşesc soţiile duşmanilor poporului, îşi adună la repezeală boccelele risipite în zăpadă, dar să plângă le e frică.
Maşa privi în urmă: în spatele ei se afla magazia staţiei şi vagoanele de marfă ca nişte mărgele roşii pe un trup alb ca zăpada, iar în faţa ei, desfăşurat ca un şarpe negru, convoiul deţinutelor; de jur împrejur stive le lemne acoperite de zăpadă şi escorta îmbrăcată în scurte de vis, şi câini ciobăneşti cu blana lor deasă şi caldă. Şi aerul curat, îmbătător după drumul de două luni, mai tăios decât briciul. Se stârni vântul, un nor uscat de zăpadă se întinse peste pământul nearat şi capul coloanei se afundă într-o pâclă albă. Gerul îţi biciuia faţa şi picioarele; Maşa fu cuprinsă de ameţeală.
Şi, dintr-o dată, prin oboseală, prin spaima că va degera şi va face o cangrenă, prin dorinţa de a ajunge la căldură şi de a face o baie, prin uluirea provocată de bătrânica groaie, cu pince-nez, culcată în zăpadă cu o expresie prostească, stranie, capricioasă pe chip, la cei 26 de ani ai ei, în ceaţa de zăpadă, Maşa îşi întrevăzu întreaga soartă din lagăr ... iar destinul ei trecut, aflat la mii de verste, pe strada Spasopeskovski - pentru totdeauna pecetluit. Prin ceaţă se iviră turnurile, paznicii îmbrăcaţi în cojoace, porţile larg deschise. În acea clipă Maşa îşi văzu la fel de limpede ambele vieţi: cea care trecuse, cea care o aştepta.
Ea aleargă, se împiedică, suflă în degetele îngheţate şi nebunia speranţei nu o părăseşte - va ajunge în lagăr şi acolo îi vor spune că i-a venit eliberarea. De aceea şi aleargă ea, pierzându-şi răsuflarea.
Cât de grea i-a fost munca! Cum o mai duruse stomacul şi i se rupsese mijlocul din cauza greutăţii - neîngăduită femeilor - a bolovanilor de var, iar tărgile, şi goale fiind, erau ca de fontă; şi ce greu atârnau lopeţile, răngile, scândurile, buştenii, căldările cu apă murdară, hârdaiele pline cu scârnă, grămezile de rufe spălate, ude.
Cât de greu era drumul spre locul de muncă, prin bezna premergătoare dimineţii, cât de epuizant apelul în noroaie şi băltoace; cât de greţoasă şi totodată dorită fiertura de porumb cu câte o bucată de maţ în ea, solzi de peşte scârboşi, care ţi se lipeau de cerul gurii; cât de josnic, de nemilos te jefuiau în barăci, ce discuţii urâte se purtau în toiul nopţii pe priciuri; ce forfotă respingătoare, şoapte şi foşnete; şi cât de dorită era tot timpul pâinea neagră, uscată!
Lena Rudolf - care avea 16 şi dormea pe prici alături de Maşa - trăia cu deţinutul de drept comun Muha, care făcea de serviciu la cazane. Lena se îmbolnăvise de sifilis, îi căzuseră unghiile de la mâini şi picioare şi chelise; serviciul sanitar o transferase în lagărul pentru invalizi; în schimb mama Lenei, buna, serviabila Suzana Karlovna, cu ochii ei limpezi îşi păstrase chiar şi în lagăr distincţia şi continua să muncească în ciuda părului ei cărunt. Suzana Karlovna făcea gimnastică de dimineaţă înainte de a se crăpa de ziuă şi se spăla cu zăpadă.
Maşa muncea până la căderea nopţii, muncea ca o iapă, ca o cămilă, ca o măgăriţă. Lagărul era în regim de penitenciar şi ea n-avea dreptul la corespondenţă, nu ştia dacă bărbatul îi mai trăieşte sau a fost executat, nu ştia unde se află Iulka ei, dacă a juns la vreun azil, s-a pierdut ca un mic animal fără urme sau dacă a găsit-o mama; dar oare mama ei mai trăia? Îi mai trăia fratele, Volodea? Părea să se fi obişnuit să nu ştie nimic despre ai ei, părea să nu aştepte scrisori ci să dorească doar o muncă ceva mai uşoară, nu în ger, nu în taiga unde te mănâncă insectele, ci la bucătărie sau infirmerie.
Totuşi, dorul după bărbatul şi fata ei nu încetase, speranţa nu-i murise, ci doar părea să fi murit. Speranţa îi adormise. Şi Maşa îi simţea somnul, aşa cum simţi în braţe un copil care doarme; şi când speranţa se trezea din nou, inima tinerei femei se umplea de fericire, de lumină şi amar.
Ea îi va revedea pe Iulia şi pe Andrei. Evident, nu azi, nu mâine. Vor trece nişte ani, dar îi va revedea: cum ai mai încărunţit, ce ochi trişti ai tu ... Iulenka, Iulenka - fetiţa asta palidă şi subţirică e fata ei ... Şi Maşa începea să se frământe: o s-o recunoască oare Iulia, o să-şi recunoască ea oare mama-puşcăriaşă, n-o să-i întoarcă spatele?"

”Panta rhei” (fragment) (II)

2009-02-02T11:09:00.016+02:00

"Blânda Mașenka ... Acum nu mai avea pe ea nici ciorapii ei subțiri și nici bluza albastră de lână. Era greu să-ți păstrezi, în vagonul de marfă, înfățișarea îngrijită. Ea urmărea încordat discuția, dusă parcă într-o altă limbă, a hoațelor, vecinele ei de prici. Se uita cu groază la regina eșalonului - amanta isterică, cu buze palide, a unui faimos pungaș din Rostov.
Mașa își spălă batista într-o cană cu un rest de apă, își șterse tălpile, își întinse batista pe genunchi și se uită în întuneric.
Ultimele luni trăite se învălmășeau ca într-o ceață: plânsul Iulkăi, ce împlinise trei ani, după ce mâncase prea mult de ziua ei, chipurile oamenilor care efectuaseră percheziția, lenjeria, desenele, păpușile, vesela din bucătărie aruncată pe podea, ficusul - cadou de nuntă al mamei - smuls din ghiveci, ultimul zâmbet, din prag - jalnic, implorând fidelitate - al soțului; amintindu-și zâmbetul acesta Mașa țipa, apucându-se cu mâinile de cap; apoi săptămânile demențiale care urmaseră, când totul rămăsese cum a fost și, alături de străchinuța cu terci a Iulkăi, groaza care îi îngheța sângele în vine la Lubianka. Cozile în sala de așteptare a închisorii interioare, glasul de la ferestruică: ”pachetul se respinge”; alergăturile pe la neamuri, învățarea pe de rost a adreselor celor apropiați, vânzarea grăbită, neîndemânatecă, a dulapului cu oglindă și a cărților editate de ”Academie”; durerea produsă de faptul că prietena ei cea mai bună încetase să-i telefoneze; și din nou oaspeții nocturni, perceheziția până-n zori, despărțirea de Iulka pe care, cu siguranță, nu o dăduseră bunicii, ci o duseseră la vreun orfelinat; celula de la Butîrki, unde se vorbea în șoaptă, unde chibriturile și oasele de pește pescuite din ciorbă erau folosite ca ace de cusut; nălucirea pestriță a zeci de basmale, chiloți, sutiene spălate, pe care deținutele le uscau, fluturându-le prin aer; interogatoriul de noapte, când, pentru prima oară în viață, fusese amenințată cu pumnul, i se vorbise cu ”tu” și fusese făcută curvă, prostituată. Era învinuită de ”nedenunțare” a soțului, la rândul său condamnat la 10 ani fără drept de corespondență tot pentru nedenunțare ...
Mașa nu înțelegea de ce-ar fi trebuit ca ea și alte zeci și zeci de femei așijderea ei să-și denunțe soții, de ce Andrei și alte sute ca el ar fi trebuit să-și denunțe camarazii de muncă și prietenii din copilărie. Anchetatorul o chemase o singură dată. Apoi trecuseră opt luni de pușcărie - zi și noapte, noapte și zi. Disperarea lua locul unei așteptări obtuze, apoi brusc, ca un val al mării, o inunda speranța, convingerea că se va întâlni în curând cu soțul și fetița ei.
În cele din urmă temnicerul îi înmânase o fâșie îngustă de hârtie subțire și ea citi: 58 - 6 - 12.
Dar și după aceea continuă să spere: poate că așa, pe negândite, o vor elibera, soțul ei va fi achitat, Iulia - acasă și se vor întâlni pentru a nu se mai despărți niciodată. La gândul acestei întâlniri, de fericire, o lua cu frig și călduri.
O treziseră în toiul nopţii: "Liubimova, cu bagajul!" O transportaseră în "corbul negru", ocolind închisoarea de tranzit Krasnopresnenskaia, la gara de mărfuri a Căii Ferate Iaroslav, pentru a fi îmbarcată în eşalon ...
Îşi amintea în mod deosebit dimineaţa imediat următoare arestării soţului. Îşi amintea de parcă dimineaţa aceea n-ar mai fi luat sfârşit. Uşa principală a casei s-a trântit, a ambalat un motor şi apoi s-a făcut dintr-o dată linişte. În suflet i s-a strecurat groaza. Pe coridor a sunat telefonul, liftul s-a oprit brusc chiar în dreptul uşii ei, târşâindu-şi papucii vecina a ieşit din bucătărie şi, pe neaşteptate, târşâitul papucilor amuţi şi el.
Se apucase apoi să şteargă de praf cărţile risipite pe duşumea, le aranjă pe etajeră, făcu o legătură din lenjeria de pe jos - avea de gând să o fiarbă -, lucrurile din odaie păreau toate pângărite. Puse înapoi ficusul în ghiveci şi îi mângâie frunzele aspre - de ficusul acesta îşi bătea Andriuşa joc, declarându-l un simbol mic-burghez; în sinea ei era de acord cu el. Maşa nu permisese însă niciodată ca ficusul să fie insultat şi nici dus la bucătărie: îi era milă de săraca maică-sa, foarte bătrână, care i-l dăduse în dar, traversând toată Moscova şi îl cărase pe scări la etajul patru, căci liftul tocmai în zilele acelea era în revizie.
Liniştea era deplină! Dar vecini nu dormeau. Le era milă de ea, se temeau de ea dar şi se topeau de bucurie că nu la ei veniseră cu ordinul de percheziţie şi arestare. Iulenka dormea, iar ea făcea ordine în odaie. De obicei nu se prea omora cu dereticatul, era în general indiferentă faţă de obiecte, n-o interesaseră niciodată lustrele, vesela frumoasă. Unii o considerau neglijentă, o gospodină proastă. Lui Andrei însă îi plăcea această indiferenţă a Maşei faţă de obiecte şi dezordinea din odaie. Acum însă avea impresia că dacă lucrurile vor sta la locul lor îi va fi şi ei mai bine şi mai uşor.
Se uită în oglindă, aruncă o privire prin camera dereticată. Iată, "Călătoriile lui Gulliver" erau în raftul de cărţi exact acolo unde fuseseră şi ieri înaintea percheziţiei, ficusul stătea din nou în ghiveciul lui pe masă. Iar Iulia, care până la patru dimineaţa plânsese agăţându-se de maică-sa, acum dormea. Pe coridor era linişte, vecinii încă nu trebăluiau la bucătărie.
În camera ei ordonată, Maşenka simţi o disperare sfâşietoare. Era toată pătrunsă de gingăşie, de dragoste pentru Andrei şi chiar aici, în această linişte casnică, înconjurată de obiecte familiare, simţi ca niciodată forţa nemiloasă în stare să frângă chiar axul pământesc; această forţă se năpustise direct asupra ei, a Iulkăi, a cămăruţei despre care obişnuia să spună:
- N-am nevoie de douăzeci de metri şi balcon, pentru că aici sunt eu fericită!
Iulia! Andriuşa! De ei o despart acum. Păcănitul roţilor de tren îi frângea sufletul. Tot mai departe era ea de Iulia şi cu fiecare oră se apropia de Siberia dată ei în schimbul vieţii lângă cei dragi.
Maşa nu mai purta acum fusta ei în carouri, cu pieptenele ei îşi pieptăna acum părul aspru, electrizat, hoaţa cu buze palide şi subţiri.
Probabil că numai într-o inimă tânără de femeie pot trăi concomitent cele două suferinţe - cea maternă, dorinţa pătimaşă de a-ţi salva copilul fără apărare, şi în acelaşi timp neputinţa copilărească în faţa mâniei statului, dorinţa de a-ţi ascunde la rândul tău capul la pieptul mamei.
Unghiile acestea rupte şi murdare aveau cândva pe ele ojă, culoarea lor o preocupa în mod deosebit pe Iulia, iar cândva tatăl îi spusese fetiţei:"Maşa are unghii aşa cum au peştişorii solzi." Şi nici urmă de "permanent" nu mai avea, se coafase cu o lună înaintea arestării lui Andriuşa, când trebuise să se ducă la ziua de naştere a unei prietene, chiar a celei care încetase să mai sune la telefon.
Iulenka, Iulenka, atât de timidă, de nervoasă - la azil!
Maşa gemu înfundat, ochii i se împăienjeniseră - cum să-şi apere fetiţa de educatoarele haine, copiii răi şi ştrengari, de îmbrăcămintea zdrenţuroasă şi aspră de orfelinat, de pătura soldăţească, de perna umplută cu paie ţepoase. Şi vagonul scârţîia, roţile ţăcăneau. Moscova era tot mai departe şi tot mai aproape - Siberia."

"Panta rhei" (fragment) (I)

2009-01-31T23:58:00.023+02:00

Unele cărţi sunt făcute să distreze, altele să aline dureri sau să avertizeze, la fel cum sunt cărţi care ... Nu mai contează. Cele mai bune cărţi sunt cele care ajung la sufletul tău.

La sufletul meu a ajuns odată o cărticică scrisă de un evreu din U.R.S.S., tăioasă ca o lamă de brici. Menită să-l scuture pe cititor, menită poate chiar să salveze vieţi. Dar asta nu mai depinde de autor!

"Panta rhei", Totul curge ... Vasili Grossman a scris această carte când a ajuns să nu mai suporte. Abia după 25 de ani de la moartea sa ea a văzut lumina tiparului. Şi a provocat un imens scandal.

Vasili Grossman s-a născut în 1905 la Berdicev (azi în Ucraina) într-o familie de evrei emancipaţi. Adolescent fiind a susţinut cu idealism Revoluţia bolşevică din 1917 în care vedea începutul unei noi ere. Nu era singurul cu astfel de viziuni. Studiile şi le-a făcut la Universitatea din Moscova unde a absolvit Facultatea de fizică-matematică şi o vreme a lucrat ca inginer la Donbass. A început să publice nuvele şi povestiri. Prima realizare notabilă a fost o povestire de doar patru pagini, "În oraşul Berdicev", care a atras atenţia unor scriitori de prestigiu ca Maxim Gorki şi Mihail Bulgakov. La mijlocul anilor '30 a devenit scriitor profesionist, ba chiar membru al Uniunii Scriitorilor. Asta nu l-a scutit de ororile stalinismului. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial Grossman a devenit reporter de front (vezi foto), ajungând să acopere principalele evenimente majore la care a luat parte Armata Roşie: Bătălia Moscovei, Bătălia de la Stalingrad, Bătălia de la Kursk şi Bătălia pentru Berlin. În tot acest timp a continuat să publice literatură patriotică, devenind nici mai mult, nici mai puţin decât un veritabil erou de război. Când patriei i-a fost greu, Vasili Grossman şi-a făcut datoria, dar în faţa absurdului monstruos s-a răzvrătit. Şi atunci eroul a devenit un duşman al poporului. Cărţile de după război au văzut lumina tiparului greu sau deloc. Cartea sa de căpătâi, romanul "Viaţă şi destin", a fost confiscată în stadiu de manuscris după o descindere a KGB-ului în apartamentul său. Grossman îi scria lui Nikita Hruşciov: "Ce importanţă mai are libertatea mea fizică când cartea căreia i-am dedicat viaţa este arestată ... Nu renunţ la ea ... Cer libertate pentru cartea mea". În aceeaşi perioadă Grossman a scris şi "Panta rhei" (titlul original este în rusă). În 1964 a murit de cancer la stomac fără să mai creadă că ultimele sale lucrări vor mai vedea vreodată lumina tiparului.

"Viaţă şi destin" a fost publicată în Elveţia în 1980. "Panta rhei" a fost publicată în U.R.S.S. în 1989.

În 1990 editura Humanitas publica "Panta rhei" în traducerea Janinei Ianoşi, cu note de Ion Ianoşi.

"PANTA RHEI" - fragment:

"[...] ... Egalitatea femeii cu bărbaţii e confirmată nu de la catedră şi nici în lucrările sociologilor ... Egalitatea ei este demonstrată nu numai în munca de fabrică, nu în zborurile cosmice, nu în focul revoluţiei - ea este afirmată şi confirmată de istoria Rusiei acum, din totdeauna şi din vecii vecilor, de suferinţele din vremea iobăgiei, din lagăre, din eşaloane, din puşcării.

Femeia a devenit egala bărbatului faţă-n faţă cu veacurile de iobăgie, cu Norilskul, Vorkuta şi Kolîma.

Lagărul a mai confirmat şi un al doilea adevăr, simplu ca un legământ: viaţa bărbaţilor şi a femeilor e de nedespărţit.

În interdicţie, în barajul ridicat între ei rezidă o forţă satanică. Apa pârâurilor şi a râurilor, oprită de baraj, are forţa ei ascunsă, tenebroasă. Această forţă înăbuşită - ascunsă în şopotul gingaş, în petele de lumină solară, în clipocitul din ulcior - îşi dă la iveală forţa nestăvilită, sfărâmă pietre, loveşte cu ameţitoare putere în paletele turbinelor.

Nemiloasă e forţa foamei, un baraj poate anevoie despărţi omul de pâinea lui. Nevoia de hrană, firească şi bună, se transformă într-o forţă care nimiceşte milioane de oameni, care sileşte mamele să-şi mănânce copiii, care devine bestială, sălbatică.

Interdicţia prin care în lagăr femeile erau despărţite de bărbaţi le stâlceşte şi ea trupul şi sufletul.

Tot ce ţine de femeie - gingăşie, grijă, pasiune, maternitate - sunt pâinea şi apa vieţii. Şi toate acestea se nasc în femeie pentru că pe lume există bărbaţi, fii, taţi şi fraţi. Şi toate acestea umplu viaţa bărbaţilor pentru că există neveste, mame, fiice, surori.

Şi iată că în viaţă năvăleşte forţa interdicţiei. Şi tot ce e simplu, bun, pâinea şi apa de băut a vieţii îşi dezvăluie brusc ura josnică şi tenebrele.

Violenţa, interdicţia transformă inevitabil înlăuntrul omului, ca într-o vrăjitorie, tot ce e bun în ceva rău.

... Între lagărul delincvenţilor-femei şi lagărul delincvenţilor-bărbaţi se afla o făşie subţire de pământ - i se zicea "zona din bătaia puştii" -, mitralierele deschideau focul îndată ce pe pământul nimănui se ivea un om. Deţinuţii se târau pe burtă peste zona din bătaia puştii, îşi croiau drum, se strecurau sub sârmele ghimpate, se căţărau peste sârmele ghimpate, iar cei care nu reuşeau rămâneau să zacă acolo cu picioarele frânte şi capetele sfărâmate de gloanţe. Lucrul acesta amintea de drumul tragic, nebunesc, al peştilor porniţi să-şi depună icrele pe râurile zăgăzuite de baraje.

Când, în lagărele sinistre cu regim special, la femeile care ani de zile nu văzuseră chip de bărbat, nu auziseră glas de bărbat, nimereau la vreo corvoadă lăcătuşi, şoferi, lemnari, ei erau chinuiţi, torturaţi, sfâşiaţi, omorâţi. Deţinuţii de drept comun se temeau de aceste lagăre în care era considerată o fericire să atingi cu mâna măcar umărul unui bărbat, fie el şi mort. Le era frică să se ducă acolo chiar şi sub protecţia armelor de foc.

Nenorocirea ursuză, întunecată, schilodea oamenii închişi, îi transforma în neoameni.

La ocnă femeile le constrângeau pe femei la o convieţuire nefirească. În barăcile lor din lagăre se creau făpturi absurde - femei-dulău cu voci răguşite, mers lăbărţat, cu apucături bărbăteşti, îmbrăcate în pantaloni băgaţi în cizme soldăţeşti de pânză. Iar alături apăreau făpturile nenorocite, jalnice - moşmonditele.

Dulăii beau cifir, fumau mahorcă, la beţie îşi cotonogeau prietenele mincinoase şi uşuratice, dar le şi ocroteau cu forţa pumnului sau a cuţitelor de obidele şi pretenţiile grosolane ale altora. Acest univers de relaţii, tragic şi hidos, era de fapt dragostea din lagăr, din ocnă. Universul acesta înspăimântător nu stârnea în sufletul hoţilor şi ucigaşilor nici râs, nici discuţii pipărate, ci numai groază.

Frenezia amoroasă a puşcăriei nu ţinea seama de distanţele din taiga, nu ţinea seama de sârma ghimpată, de zidurile groase de pază, de lacătele BUR-elor, ea înfrunta, sub gloanţele paznicilor, câini lup şi lama de cuţit. Tot astfel, cu ochii ieşiţi din orbite, cu şira spinării frântă, se avântă să-şi depună icrele peştele oceanic, zdrobindu-se de stâncile şi de bolovanii torentelor de munte şi cascadelor.

În acelaşi timp, oamenii lagărelor îşi conservau iubirea de neveste şi mame, după cum şi logodnicele "fără frecvenţă" din lagăr, care nu-şi văzuseră - şi nici n-aveau să-şi vadă vreodată - logodnicii puşcăriaşi, aleşi în absenţă, erau gata să îndure orice tortură de dragul fidelităţii faţă de cel ales, în numele unei cauze imaginare.

Câte ceva i se mai iartă omului, dacă în murdăria şi duhoarea violenţei din lagăr rămâne totuşi om."

Concediul

2009-01-30T20:11:00.006+02:00

- Ai încuiat uşa?
Instantaneu privirea lui a surprins borna care-i indica paisprezece kilometri de la ieşirea din oraş şi şi-a spus: "La naiba, mă mai pot întoarce!". A fost o reacţie necontrolată şi de scurtă durată, căci mai apoi s-a gândit că era absurd să nu fii încuiat uşa, el, care nu făcuse niciodată în viaţa lui prostii de genul ăsta.
- Da, am încuiat-o ... şi a înfipt piciorul în pedala de acceleraţie.
Ea nu a remarcat zbuciumul pe care l-a iscat în el cu doar trei cuvinte. S-a întors la fetiţă şi a întrebat-o dacă se simte bine şi dacă s-a plictisit. Nu, fireşte că fetiţa nu se plictisise. Doar ce ieşiseră din oraş. "Nu ar dura mult să mă întorc ...".
Dar a mers mai departe. După mai bine de patru ore au ajuns pe Valea Prahovei şi se putea spune că şi-au început concediul. Un concediu pe care-l plănuiseră cu multă grijă, calculând fiecare posibilă cheltuială, ba chiar ţinând cont şi de eventuale cheltuieli neprevăzute, astfel încât sejurul lor să nu aibă cu nimic de suferit. Era pentru prima oară de la naşterea copilului când plecau la mai mult de două sute de kilometri de casă. Trebuia să iasă bine. "De ce să fie altfel?" s-a gândit când cobora din maşină.
- Ai amorţit?
- Da. Puţin, şi se îndepărtă de ele pentru a-şi pune sângele în mişcare. "Probabil că sunt de-a dreptul idiot dacă încă mă mai gândesc la apartament! L-am încuiat, fir-ar să fie! Chiar dacă nu m-am gândit special la treaba asta, am făcut-o din obişnuinţă, ca în fiecare dimineaţă când plecam la muncă şi le lăsam în casă pe fete."
- Eu zic că e superb! Atâta aer curat, atâta linişte ... Acesta-i locul după care tânjeam, iubitule! Îl îmbrăţişă strâns, cu toată dragostea ei de femeie care se simte împlinită. Iar el i-a răspuns pe măsură, fără să se mai gândească la nimic altceva.
- Şase zile de stat în rai.
- Da, iubit-o.
Fetiţa a început deodată să plângă dar el a sărit degrabă şi a luat-o în braţe. Aproape imediat s-a oprit iar ei doi au început să râdă în hohote.
Camera era pe gustul lor. Dacă ar fi fost mai luxoasă probabil că s-ar fi simţit stânjeniţi, dar aşa, acolo, totul era minunat. Aveau chiar şi un pat mai mic pentru copil. Prima seară au petrecut-o pe străzile staţiunii, într-o plimbare uşoară şi relaxantă. Au vorbit mult despre problemele lor, ale căror rezolvări erau simple şi fireşti. Totul părea cel puţin drăguţ, până şi ratele de la apartament ajunseseră să fie nişte griji lipsite de importanţă dacă ascultai calculele făcute de el pe baza unei promise măriri salariale.
S-au reîntors la pensiune un pic cam obosiţi, dar au dat vina pe aerul tare şi pe lipsa lor de mişcare. În cameră era o răcoare plăcută, fiindcă lăsaseră fereastra deschisă. Din obişnuinţă, ea s-a repezit să o închidă şi abia în ultimul moment a realizat că acolo nu trebuia să se mai teamă de ţânţari, aşa că a izbucnit în râs, sprijinindu-se cu ambele braţe de pervaz.
- Ştii ceva, iubitule? zise ea când se mai linişti. Balcoanele astea sunt foarte apropiate ... putea să intre cineva înăuntru cât timp am fost plecaţi.
Pe dată chipul lui s-a întunecat, căci durerea care-l măcinase toată după-amiaza l-a luat din nou în stăpânire.
- Eu o să închid fereastra. Ce zici? întrebă ea întorcându-se după o încuviinţare. El, însă, era deja în baie.

Dimineaţă s-au trezit devreme. Ea era toată numai un zâmbet, el mohorât ca un om lovit de boală. Copila părea mai încântată ca niciodată. Au coborât la micul dejun cu un duduit sănătos pe scările de lemn şi mai apoi s-au bucurat de servirea ireproşabilă a unei fete cu aspect de ţărăncuţă plină de vitalitate.
- S-a întâmplat ceva, iubitule? Nu-ţi place mâncarea?
- Ba da, stai liniştită. E totul în regulă.
După masă au urcat pentru puţin timp în cameră. Nu trebuia decât să se echipeze pentru o drumeţie prin împrejurimi.
- Îţi place mult aici, iubito, nu-i aşa?
- Enorm, nu mult! îi răspunse ea în timp ce îşi căuta alţi pantaloni de trening.
- Eu o să plec puţin acasă. Stai liniştită ... mă-ntorc repede!

2009-01-27T21:12:00.005+02:00

NICOLAE STEINHARDT (29.VII.1912-30.III.1989)

"Dragii mei, cu multe palavre şi bazaconii v-am umplut eu capul. Pentru toate acestea să mă iertaţi! Una, însă, s-o ţineţi de-a pururi minte: ori de câte ori veţi auzi în viaţa voastră de comunism să fugiţi ca de diavol."

Perla

2009-01-27T15:26:00.008+02:00

În ianuarie 1943 se năștea într-o mică localitate din Texas o fetiță care avea să devină în mai puțin de trei decenii una dintre cele mai importante voci feminine ale rock-ului: JANIS JOPLIN.

Personalitatea lui Janis a început să se evidențieze clar în adolescență, când a devenit o rebelă cu sufletul rănit. Departe de a fi frumoasă prin trăsăturile sale, texanca a fost nevoită să facă față și multelor kilograme în plus și mai ales unei acnee severe, astfel încât s-a trezit ridiculizată și marginalizată de colegi tocmai la vârsta viselor romantice. Refugiul și l-a găsit în muzică și alcool, devenind în scurt timp o cântăreață aparte datorită comportamentului nonconformist și a vocii răgușite. Primele locații ale reprezentațiilor ei au avut un caracter insolit (într-o benzinărie, de pildă) iar pe o scenă a urcat nu cu mult înainte de a împlini 19 ani. Janis Joplin nu avea atitudinea unui star - era o băiețoaică care cânta numai în trupe de băieți și se orientase deja pe blues, o muzică receptată mai mult cu sufletul. După o scurtă perioadă de studii la Universitatea din Texas, Janis a ieșit la ocazie și a descins în San Francisco, unde tocmai se înfiripau primele comunități hippie. Talentul ei deosebit a făcut posibil să-și găsească repede angajamente și în scurt timp a devenit o voce apreciată, însă tot în formule de vocalistă a unor trupe de băieți. Celebritatea avea să o cunoască după ce a început colaborarea cu formația ”Big Brother and the Holding Company”, formație care a ajuns un nume greu printre trupele vremii.

Janis iese în evidență la festivalul de la Monterrey (1967) unde este remarcată în special pentru interpretarea fabuloasă a melodiei ”Ball and Chain”. De aici și până la momentul în care ea va deveni mai importantă decât trupa nu a mai fost mult. La finele anului 1968 părăsește trupa și pune bazele unei formații menite mai mult să o acompanieze - ”Kozmic Blues Band”. Faptul că devenise un star i-a creat multe probleme. Succesul amețitor (ea, gâsculița grasă din Texas devenise ”The Pearl”!), neîncrederea în propriul potențial, singurătatea cu care rămânea după ce se stingeau luminile rampei și, nu în ultimul rând, suferințele din adolescență au scos la lumină o ființă slabă, cu multe crize de depresie pe care le depășea doar cu alcool, droguri și sex ocazional (era bisexuală). Viața pe care o ducea Janis era totuși întocmai ca a colegilor de branșă, dar numai cei mai puternici și norocoși au supraviețuit. Ea nu. Deși succesele continuau să vină pe bandă rulantă (vezi apariția sa la legendarul festival de la Woodstock din august 1969), Janis decădea vizibil. Suferea cumplit că nu mai putea fi la fel de veselă, lipsită de griji și mai ales inspirată cum era pe când cânta în ”Big Brother ...”. Viața ei zbuciumată avea să înceteze pe 4 octombrie 1970, după o supradoză consumată într-o cameră de hotel. Cu o zi înainte înregistrase ”Me and Bobby McGee”!

Astăzi Janis Joplin este un nume de legendă - o viață scurtă, o carieră fulminantă și o muzică nemuritoare.

http://www.youtube.com/watch?v=Tb4t0Mxq3J4&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=-RMg0anuc04&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=tenV9Din7K4&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=mzNEgcqWDG4&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=WISX2oSExIA&feature=related

Importanţa pe care o au tinerii nonconformişti

2009-01-25T12:45:00.014+02:00

Toate societăţile se organizează în aşa fel, încât să poată progresa. Ordinea, promovarea valorilor, sistemul de educaţie, toate sunt stabilite prin legi şi au aceeaşi finalitate - progresul general. Este în fond o reflectare a nevoii omului ca mâine să-i fie mai bine decât azi.

Dar paşii cei mai mari pe care îi face societatea nu sunt stabiliţi prin lege, nu sunt nicidecum programaţi. Ei sunt rezultatul unui amestec ciudat şi foarte interesant de nonconformism, hazard şi nu în ultimul rând geniu (el însuşi un rezultat al hazardului!). Autorii acestor salturi sunt, de cele mai multe ori, cei pe care societatea îi consideră nişte ciudaţi, incapabili să se adapteze mediului. Şi totuşi, fără ei nu se poate! Dacă oamenii obişnuiţi asigură mersul linear al societăţii (şi nici fără ei nu se poate), nonconformiştii asigură salturile, ei fac posibile trecerile la alte nivele. Din rândul masei tinerilor nonconformişti pe care îi are fiecare generaţie se afirmă acei puţini, geniile, care provoacă marile schimbări. Matematic vorbind, cu cât există mai mulţi nonconformişti, cu atât sunt şanse mai mari ca să apară mai multe genii. Dar realitatea nu ţine seama decât rareori de calcule și previziuni. Nu rămâne decât speranța ca dintre ”ciudați” să se afirme cât mai mulți.

În același timp, maturii, atât cei care dețin frâiele puterii, dar și cei mulți, masele, se arată intoleranți cu nonconformiștii. Nu le pasă dacă aceștia au ceva de spus sau dacă au vreun rost în lumea-n care viețuiesc, pur și simplu îi atacă cu virulență sau doar îi ironizează și marginalizează, oricum, suficient pentru a le tăia aripile. Firile mai slabe cedează, fie pierind, fie conformându-se felului de-a fi al celor mulți. Cei care rezistă sunt cei în care spiritul de frondă și, mai ales, tăria de caracter, reprezintă trăsături adânc înrădăcinate în ființa lor. Sunt aceia dispuși mai degrabă să facă mari sacrificii, decât să renunțe în vreun fel la principiile lor. Marii încăpățânați, fără de care lumea nu ar mai avea același farmec. Sfinții, geniile și nebunii.

Aproape fiecare societate are gașca ei de nonconformiști, a cărei prezență se face mai mult sau mai puțin vizibilă. Există, însă, și societăți în care nonconformiștii sunt pur și simplu cantitate neglijabilă. Cum se întâmplă astăzi în România. Unde sunt tinerii în conflict cu generațiile mature? Unde sunt divergențele de opinie? Nu sunt. Societatea românească este astăzi o ciorbă chioară, cu doar câteva oase și bucățele în ea și nici un pic de acreală. Au devenit amintire rockerii ”pletoși, cu pantaloni strâmți și soioși”, sunt deja legendă tinerii îndrăgostiți de literatură și filosofie, gata să ardă atât pe altarul creației, cât și pe cel al istoriei, sunt istorie bonjuriștii care au aruncat în flăcări caftanele părinților și s-au apucat să facă revoluție după model parizian. Astăzi nimic! Generațiile tinere de azi sunt maneliste, cu burtă și rase-n cap sau oameni de afaceri la patru ace, tupeiști și gata mereu să mai scoată încă un profit gras de pe urma statului. Adică nici o diferență între aceștia și cei vârstnici, taximetriștii cu unghia lungă la degetul mic sau vedetele politice și economice ale zilei, foști securiști ori turnători care azi ne țin lecții moralizatoare la tv. Cei câțiva nonconformiști sunt prea puțini și nehotărâți ca să mai conteze. Și oricum, nereprezentativi pentru tinerele generații. Societatea s-a nivelat în umbra acelorași țeluri: conturi în valută, vile, mașini luxoase, concedii în țările calde.

Cine să mai provoace saltul care să ne scoată din cloaca în care ne aflăm? Chiar, cine?

Cu circa patru decenii în urmă, Nicolae Steinhardt lua apărarea nonconformiştilor acelei perioade, în câteva rânduri pline de căldură sufletească:
"- 1866: înţelegerea dintre liberali şi conservatori pentru răsturnarea lui Cuza: monstruoasa coaliţiune.
- 1966-1970: Vedem încă una, cu ochii, de nu monstruoasă, în orice caz ciudată, surprinzătoare. Alianţa dintre comunişti şi bătrâni împotriva tineretului.
Comuniştii îi urăsc pe tineri pentru că după douăzeci şi cinci de ani de educaţie materialistă merg pe stradă în costum de cow-boy, poartă în jurul gâtului lănţuguri de care atârnă cruciuliţe, jinduiesc după muzică pop şi se pricep la şmecherii. Bătrânii, pentru că sunt obraznici, dezmăţaţi, neascultători şi se dovedesc faţă de regimul de care lor - bătrânilor - le-a fost aşa teamă, ori nepăsători, ori neînspăimântaţi; aşa încât vechea generaţie iese făcută de râs! Înseamnă că le-a fost cumva frică degeaba? Să nu fie! Aşa ceva nu pot admite. Trebuie să le fie frică şi tinerilor! Să tremure şi ei, să se denunţe unii pe alţii, să-şi vândă sufletul, să se plece, să se conformeze, să cumpere frigidere şi maşini de spălat şi ei, deopotrivă. Şi-apoi de ce să fie generaţia asta nouă parcă mai frumoasă, mai înaltă, mai zveltă, toţi şi toate. Şi de ce să li se îngăduie atâta cafea şi atâta coniac şi îmbrăcămintea asta fantezistă şi atât de sfidător potrivnică uniformelor de altă dată, surori gemene cu ale puşcăriaşilor?
Mai dihai ca-n 1907, când reprezentanţii celor două partide se împăcau şi se îmbrăţişau lăcrămând în Cameră, bătrânii reacţionari sunt de perfect acord cu miliţia, criticii tradiţionalişti osândesc pe noii literaţi onirici cu aceeaşi osârdie ca ştabii realismului socialist, ba şi preoţii în predicile lor se dezlănţuie împotriva părului lung, fără a se uita în jurul lor unde ar vedea zugrăvite pe toţi pereţii lăcaşurilor de închinăciune chipurile pletoase ale arhanghelilor, sfinţilor şi pustnicilor. (După cum educatorii, profesorii de istorie şi patrioţii le-ar putea vedea, în cărţi şi tablouri, pe ale voievozilor, haiducilor şi voinicilor.)
Ciudată coaliţiune. [...]" (Nicolae Steinhardt, "Jurnalul fericirii")

Azi nu mai este nevoie de nici o coaliţie. Setea de parvenire a făcut toată treaba.

Drepturile noastre sau cum am ajuns să fim mai egali în drepturi decât ceilalţi

2009-01-24T16:03:00.010+02:00

Se vorbeşte tot mai mult despre drepturile omului încă din secolul al XVIII-lea dar niciodată în istoria omenirii nu s-au făcut atâtea în această direcţie aşa cum se întâmplă de la mijlocul secolului trecut încoace. Revoluţia americană a pus pe hârtie o serie de drepturi, revoluţia franceză nu le-a pus numai pe hârtie, începutul secolului XX a adus dreptul la vot pentru femei în ţările dezvoltate, însă tot acel parcurs frumos şi lent a fost bruscat teribil de ororile naziste, greu de imaginat chiar şi de cele mai perverse minţi omeneşti. Acel moment a reprezentat o cotitură esenţială în istoria omenirii iar repercusiunile sale sunt departe de a se fi încheiat. Şi totul se face în numele drepturilor omului.
Efortul conjugat a numeroase ţări pentru cristalizarea şi mai apoi respectarea drepturilor omului dă tot mai multe roade acum, la început de secol XXI. Spaima provocată de Hitler şi ai lui, dar şi conştientizarea că acel episod odios nu a fost singular (vezi crimele staliniste şi pe cele ale khmerilor roşii) într-un secol pretins civilizat sunt argumente forte că acest proces este unul ireversibil. Şi totuşi ...
Ne poate fi rău chiar dacă nu regresăm în privinţa drepturilor omului. Orice exces reprezintă un pericol şi la exces am ajuns astăzi când vine vorba despre drepturi! E incredibil cât de repede şi uşor am căzut în cealaltă extremă! Astăzi este foarte indicat să fii "politically correctness" (încă nu am dezvoltat în limba noastră o expresie care să denumească această atitudine, fiindcă importul este foarte recent, mai precis postdecembrist) dacă vrei să nu ai probleme.
Să luăm de pildă situaţia din România. În România nu mai există ţigani - există romi. Dacă foloseşti vechea denumire a etniei (denumirea istorică, dar pe cine mai interesează azi aşa ceva?) rişti să fii considerat un rasist nenorocit. Astăzi fumatul a devenit unul dintre cele mai scârboase obiceiuri iar fumătorii nişte persoane tolerate, care ar tebui să se bucure că (încă) nu au devenit indezirabile. Egalitatea dintre femei şi bărbaţi este pe cale de a deveni o condiţie sine qua non pentru funcţionarea societăţii. Ce se înţelege prin această egalitate? Deocamdată abia este implementată şi în acest stadiu se înţelege că neapărat femeile trebuie să se afle într-un anumit procent cam peste tot pe unde se lucrează în ţara asta. Iar dacă acest procent este de 50%, perfect! Planul ar fi îndeplinit! Mai nou nu mai contează calităţile celui care doreşte să se angajeze, ci sexul lui, etnia şi în curând cine mai ştie ce!
Ce înseamnă de fapt această situaţie? O FLAGRANTĂ ÎNCĂLCARE A DREPTURILOR! Tu, ca simplu individ, vei pierde la un concurs nu fiindcă te-ai dovedit mai slab pregătit decât celălalt, ci pentru că nu eşti ţigan sau femeie!

Şi nebunia de-abia a început!

"Primul semn al unei stări înapoiate, sub punctul de vedere al culturii, este intoleranţa. Când cineva crede că numai el are dreptate, când cineva crede că în afară de concepţia creierilor săi nu mai este nimic alt în viaţa socială, acela este un om incult, care n-a avut încă putinţa de a-şi da seama cât de variate, cât de multiple sunt manifestările gândirii omeneşti." (P.P. Carp; foto)

Handbaliștii noștri

2009-01-23T09:20:00.005+02:00

Handbaliștii noștri m-au făcut să sufăr...

... când i-am văzut că știu handbal, că-l joacă cu plăcere și că sunt capabili chiar să facă spectacol, dar totuși nu au putut să treacă de faza grupelor! Cum altfel să mă simt la sfârșitul meciului, după ce în prima repriză am fost în culmea fericirii iar în a doua îmi venea să sparg televizorul? Și nu s-a întâmplat doar o dată. Cât de debusolată era echipa Ungariei, undeva în prima repriza! Cu câtă siguranță înscriam în prima repriză cu Slovacia! Victoriile pentru băieții noștri păreau atunci ceva normal ... dar handbalul se joacă două reprize!

... când i-am văzut răvășiți în ultimele minute, incapabili să mai țină mingea, darămite să mai lege ceva. Dar nu i-am putut înjura nici măcar o dată, așa cum face suporterul, pretențios și mai mereu nemulțumit. Privirile băieților noștri spuneau multe!

... pentru că m-am recunoscut în ei, eu, cel dintotdeauna admirat pentru potențialul meu dar incapabil să termin victorios vreo luptă!

Poate data viitoare!

Într-o relație ...

2009-01-22T16:09:00.004+02:00

... lucrurile sunt frumoase la început. Ochii lui o caută numai pe ea, zâmbetele ei sunt numai pentru el. Cu timpul, însă, apar și unele asperități. Firile celor doi ar putea face ca acele mici probleme să nu se agraveze, la fel cum ar putea să dea naștere unor tensiuni mascate, gata să izbucnească din orice și oricând. Unul sau altul cedează, o dată, de două ori, ”dar până când?” se va face auzită o voce intimă și până la apariția dușmăniei între ei nu va mai fi mult. Ce mai rămâne atunci din relația lor? Un chin inutil, căci amândoi ajung într-un târziu să fie conștienți că despărțirea e singura soluție.

Se grăbesc împreună în drum spre muncă. Deși e dimineață, pe stradă e multă lume la fel de grăbită și nerăbdătoare. El se bagă să depășească persoana din fața lor. O face într-un fel aparte, ca un copil, cu pași mici și rapizi și cu unduiri din bust, nu prin mărirea pașilor și înaintarea hotărâtă, cu robustețe, printre cei din față. Ea îl privește din urmă și își spune: ”Uită-te la el, ce maimuțoi!”

Cu siguranță nu mai e mult ...

Dimineață, devreme

2009-01-21T08:39:00.006+02:00

M-am hotărât în cele din urmă să nu-mi mai beau cafeaua la serviciu, ca să nu le mai deranjez pe colege (auzi, să nu mai aibă ele loc de mine!). Decizia a fost rapidă, dar nu luată în pripă, și cu siguranță irevocabilă. Asta înseamnă că o să-mi beau cafeaua acasă. N-ar fi cine știe ce problemă ... am cafea, am zahăr, am ibric, am aragaz, ... timp nu prea am eu, la prima oră, dar am zis că mă descurc.

Zis și făcut. Am pus aseară ceasul să sune cu un sfert de oră mai devreme ...

Când m-am trezit, eram atât de buimac, că nu reușeam să-mi dau seama pe ce parte a patului mă aflu! Cu chiu, cu vai am nimerit papucii și am pornit spre bucătărie. Dar mi-am zis că merită. Va fi cafeaua mea, băută în bucătăria mea, fără a mai călca pe bătăturile nimănui. Suna minunat!

Am început prin a-mi pregăti micul dejun. Unul simplu, de om al muncii grăbit: trei sandviciuri cu unt și salam. Am scos haleala din frigider, am lăsat-o să ajungă la temperatura încăperii, timp în care am trecut pe la baie ....

Fac sandviciuri cu unt și salam de când mă știu, așa că m-am apucat de treabă fără nici un fel de griji. Numai că afurisitul de unt, deși nu era înghețat, nu vroia sub nici o formă să se întindă pe pâine. Eu, om răbdător din fire, am insistat ... dar untul nimic! Mai mult! Pe cât de tare era el, pe atât de moale era pâinea, care a început să cedeze fizic sub presiunea cuțitului. ”Ei, hai, că n-o să mă las eu încurcat doar de atâta lucru!” și am continuat să pun bucățele de unt pe pâine. De la o vreme, aceste bucățele nici măcar n-au mai vrut să stea pe pâine: rămâneau pe-o parte, de parcă dăduse strechea în ele, sau pur și simplu săreau pe masă!

Am început să respir adânc, pentru a mă calma, după care am trecut la salam. Untul putea să mai aștepte ... Șterg cuțitul cu grijă și dau să tai salamul. Un salam din acela mare, cum nu-mi imaginam în copilărie că ar exista. Dar acest salam era cam pe la sfârșitul existenței sale, căci nu mai rămăsese mult, doar capătul. De cum am pus mâna pe el, am bănuit că-mi va face probleme, fiindcă era greu de ținut drept - îmi tot sărea printre degetele cu urme de unt pe ele. Îl strunesc cu greu și reușesc până la urmă să-l bag sub cuțit. Tai cu grijă, ca să nu scap salamul încă o dată, când ... ”Au, băga-mi-aș ...!” ... reușisem să mă înțep cu cuțitul în buricul degetului! N-a curs sânge, nu mi-au ieșit mațele, așa că nu m-am impacientat. După o nouă scurtă pauză, am pus iar mâna pe salam și am reușit, în cele din urmă, să tai o felie. Cam strâmbă ea, dar am avut ce pune pe pâine.

Untul continua să fie îndărătnic, așa că l-am lăsat în plata Domnului (știu de mic copil că cel mai deștept cedează!), aruncând pe pâine fâșiile de salam.
Aveam în cele din urmă trei sandviciuri! Am pus apa la fiert și am scos cafeaua, hotărât să mănânc în timp ce mi-o prepar. Treaba merge bine cu cafeaua, dar foarte greu cu mâncarea, care refuză să mi se ducă pe gât. Apelez la o cană cu apă și astfel, reușesc și eu să înghit câte ceva.

Cafeaua e gata! O beau cu grijă, ca să nu am alte surprize neplăcute. Și ce bună e, mai ales că o completez cu o țigară! Mă simt în al nouălea cer ...

”Dumnezeule, încă n-ai plecat? Trebuia să fi ieșit de un sfert de oră!” îmi strigă nevastă-mea, care dă buzna peste mine în bucătărie.

De mâine o să-mi beau cafeaua la birou.

Democrația în România

2009-01-20T09:57:00.007+02:00

Greu de crezut că acolo unde nu este disciplină s-ar putea realiza ceva. Acest aspect este valabil și în societate, unde respectul pentru lege ar trebui să fie primordial, asta neînsemnând că acea societate nu ar putea fi una democratică. Ba chiar nu poți vorbi despre o democrație reală fără ordine în societate. Și de câte ori regulile sunt încălcate, tot de-atâtea ori făptașii ar trebui să plătească iar situația problemă ar trebui îndreptată. Unde nu este așa, nu este nici democrație, ci poate doar o spoială de libertate prost înțeleasă, care nu peste mult timp se va transforma în haos ... haosul va atrage măsuri represive în regim de urgență ... iar de aici și până la dictatură nu ar mai fi decât un pas!
Este democrație în România?
O puștoaică din București, elevă la Colegiul Ion Creangă, a vrut cu orice preț să devină vedetă. Și cum vedete la noi sunt panarame de teapa ”artistei” Sexy Brăileanca, eleva s-a apucat să facă filme porno. Nu oricum, ci treabă serioasă, cu impresar, echipă de filmare, buget ... în fine, tot tacâmul, dar firește, la nivel mioritic. Urmarea? Promovarea peliculelor a atras atenția conducerii Colegiului Ion Creangă, care a recurs la exmatricularea elevei. Care nu a rămas pe stradă, ci a fost înmatriculată la un liceu din cartierul Vitan (o întrebare: nu mai e bună pentru Colegiul Ion Creangă, dar e bună pentru un alt liceu??) .
Până aici totul a decurs în limitele normale ale unei societăți libere, în care fiecare face ce vrea cu viața lui, cu condiția să fie gata să sufere repercusiunile atunci când intră sub incidența legilor și a regulamentelor. Ei, acum apare scurtcircuitul, fiindcă eleva s-a arătat indignată, considerându-se victima unui abuz și, nici una, nici două, a dat în judecată școala care a exmatriculat-o! Tupeu? Inconștiență? Un pic din fiecare, dar în primul rând o lipsă totală de considerație față de legile și regulamentele care guvernează societatea românească.
În mod normal fata ar trebui pusă cu botul pe labe. Fără menajamente. Vrea să i se plătească daune? Colegiul ar trebui să îi ceară daune și proști ar fi dacă n-o fac! Dar problema din spatele acestei situații este că sunt foarte mulți cei care înțeleg democrația drept un regim în care fiecare face absolut ce vrea, fără a fi tras la răspundere. Iar fătuca este un simplu peștișor, care cu această ocazie își mai face puțină publicitate ... Ce putem spune însă despre marii rechinii? Cine și cum să-i mai tragă la răspundere, când te trezești că ei ajung și-n Parlament??

P. S. Că tot am dat-o-n pești, ”actrița” l-a chemat în judecată și pe fostul ei impresar, domnul ... Sharky! Să nu mori?

Probabil un sfânt

2009-01-18T11:00:00.009+02:00

Nu sunt creştin. Şi nici nu respect creştinismul. Atâta grijă pentru ritualuri şi propăşirea Bisericii, în dauna problemelor omului, mă dezgustă ...
Iar pentru că ajung în contact zilnic cu creştinismul (se poate altfel, oriunde în lumea creştină?), încerc să iau ce e mai frumos de la el. Şi, după o istorie milenară, ai ce găsi!
"Jurnalul fericirii"de Nicolae Steinhardt este o carte frumoasă. Dacă eşti creştin, te poate face mai bun; dacă nu eşti, poţi măcar afla o mulţime de detalii picante din istoria românească şi din ceea ce se poate numi civilizaţie europeană. Pe scurt, această carte este o colecţie de amintiri şi cugetări ale unui om pe care experienţa detenţiei politice l-a transformat complet. Mă interesează mai puţin că această transfigurare s-a datorat creştinismului ... fiindcă în esenţă factorul determinant a fost bunătatea subiectului, a omului Steinhardt.
Aproape oriunde în carte găseşti dovezi ale faptului că detenţia i-a adus fericire lui Steinhardt. Dar mie îmi plac aceste rânduri, extrase voit din contextul creştin (pe cât posibil) pentru a putea fi "digerabile" şi de către un ateu:
" ... evenimentul liberării se apropie şi poate avea loc din clipă-n clipă. În mica celulă de la Zarcă, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi." (N. Steinhardt, "Jurnalul fericirii", Editura Dacia, Cluj - Napoca, 1991, pag. 302)
Probabil că Steinhardt a fost un sfânt.
Dacă sfinţii ar exista!

Limba română?

2009-01-18T03:23:00.005+02:00

Tot mai multe cuvinte englezeşti (americane) au pătruns în limba română vorbită, în special după 1990. Un fenomen de neevitat, dacă ne gândim că asistăm în ultimele două decenii la o explozie a tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor, cu exprimare în limba engleză. Şi totuşi ...

Snobismul şi prostia multora dintre noi au potenţat acest fenomen, ajungându-se astăzi să folosim cuvinte străine pentru lucruri, acţiuni şi activităţi cu denumiri româneşti "încă din cele mai vechi timpuri": "manager" pentru director, "aitist" pentru informatician, "piarist" (ah, cât de groaznic sună!) pentru specialist în relaţiile cu publicul, etc. Şi pot spune fără teama de a greşi că nu peste mult timp aceste cuvinte vor fi acceptate drept neologisme ale limbii noastre (dacă nu s-a întâmplat deja ...). Nu ne erau ele indispensabile, ca de pildă computer, mouse, desktop sau cursor, dar acum nu prea mai avem ce face. În fond, cu mulţi ani în urmă, când societatea noastră era invadată de nebunia sporturilor anglo-saxone (şi invazia aceea nu era de dimensiunile celei de azi a informaticii), o mulţime de cuvinte străine s-au propăşit în vocabularul nostru, încât dacă ai ieşi acum în stradă şi l-ai întreba pe un puşti de nouă ani ce înseamnă "corner", ţi-ar răspunde fără să clipească: "lovitură de colţ!".

Iar în această seară am asistat cu stupoare la o nouă lovitură dată limbii române. S-a întâmplat la transmisia în direct, pe TVR2, a meciului de handbal masculin Franţa - România, de la CM din Croaţia. Comentatorii, doi tovarăşi care nu prea ştiau cu ce se mănâncă handbalul, dovadă că nu erau capabili să explice deciziile luate de arbitri (unde eşti, d-le Naum?), că nu erau nici măcar atenţi la ce se întâmpla pe teren, au avut grijă doar să dea citire unor statistici şi să ne impresioneze prin ... limbajul elevat! Din care extrag exprimările: "nu au avut un taiming (timing) bun" şi "au dat dovadă de un taiming (timing) ..."!
Tare mi-e teamă că nu peste mult timp vom uita că a existat odată în limba română cuvântul "sincronizare" ...

De la "Kill Bill" la Meiko Kaji

2009-01-16T13:23:00.012+02:00

După ce am revăzut ”Kill Bill” al lui Quentin Tarantino, am ajuns să-i caut pe Youtube coloana sonoră și astfel am descoperit-o pe actrița și cântăreața japoneză Meiko Kaji. ”What can I say? Brilliant!”, ca să-l citez pe chinezul Goethe ...

Nu știu unde am citit mai demult că ideea acestui film este foarte veche. Ea s-a născut undeva în copilăria/adolescența lui Tarantino. Abia acum am aflat cum: sursa de inspirație a reprezentat-o o serie de filme japoneze, de la începutul anilor '70, în care o tânără caută răzbunare, răfuindu-se cu mafia (Yakuza) pentru uciderea familiei ei, pe vremea când era doar o copilă ... Răzbunătoarea nu era altcineva decât ... Meiko Kaji, prezentă pe coloana sonoră a filmului ”Kill Bill”. Nu am găsit prea multe informaţii despre Kaji: s-a născut pe 24 martie 1947 la Tokyo, a jucat în mai multe filme, cele mai celebre fiind "Lady Snowblood", "Female Prisoner nr. 701" şi "Stray Cat Rock". În acelaşi timp Kaji a fost şi o foarte apreciată cântăreaţă.

Mai multe nu am aflat. Poate ştii tu, prietene, şi îmi faci şi mie o bucurie!

http://www.youtube.com/watch?v=0HnVj0GoCVI&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=Du9NXkxWo04&feature=related

Nu cumva e vorba despre prietena ta?

2009-01-15T13:07:00.004+02:00

O tipă super elegantă și frumoasă foc iese dintr-un bar cu un indice de alcool în sânge foarte ridicat. Merge legănându-se spre mașina ei, un BMW scump ca naiba, și încearcă să-i deschidă portiera cu cheia, dar starea de ebrietate o împiedică și pică în fund ... Cu picioarele desfăcute și fără chiloți, își observă "păsărica" și, când o recunoaște, începe să-i vorbească: - Din cauza ta am mașină - Din cauza ta am bijuterii - Din cauza ta am bani - Din cauza ta pot avea bărbatul pe care îl vreau - Din cauza ta am ... Deodată începe să se pișe... și, duios, îi spune: - Nu, nu plânge, măi, că nu te cert !!!

Mica nesimțire cotidiană (I)

2009-01-15T11:41:00.006+02:00

Aproape la tot pasul te lovești de mârlănii mai mici sau mai mari, cu care aproape te-ai obișnuit. Fac parte din cotidian. Le iei ca atare, spunându-ți că ”cel mai deștept cedează” și că dacă te-ai supăra pentru toate nimicurile, ai lua-o razna. Dar după ce ajungi să vizitezi o țară civilizată și observi cât de importante sunt și lucrurile simple făcute cum trebuie, nu poți să nu te întrebi ce dracu' se întâmplă cu ai tăi. Au românii sechele pe creier?

Nu, firește că nu avem sechele pe creier. Avem, in schimb, altceva: lipsa oricărui respect față de reguli ... lipsa oricărui respect pentru valori ... lipsa bunului simț ... mai pe scurt, avem o grămadă de lipsuri care nu ne deranjează decât când le remarcăm lângă cel (cei) de lângă noi.

Pentru mine e aproape un coșmar să merg la bancă. Când mă gândesc cât timp trebuie să petrec acolo și, mai ales, câți mi se vor băga în față fără a ține cont că sunt acolo și aștept dinainte de a apărea ei, mă apucă durerea de cap. Aș renunța cu cea mai mare plăcere la această corvoadă și m-aș băga fără ezitare la una fizică, cum ar fi căratul sacoșelor de la magazine până acasă.

La noi se bagă automat în față cei cu relații! Apoi se bagă în față cei cu tupeu. Și mai există o categorie de ”băgăcioși”: neatenții; puțini, dar există - ei n-ar fi o problemă, căci dacă le atragi atenția, revin la locul lor fără a comenta, eventual doar cerându-și scuze. La urmă rămân cei care se așează la rând, adică fraierii. Cantitatea neglijabilă. Cei care dau băncii o imagine de instituție cu o neîntreruptă și prodigioasă activitate ...

În urmă cu câteva săptămâni mă așezasem la rând ca să-mi plătesc rata la bancă. Funcționau două ghișee, aproiate unul de altul, astfel încât între cozi nu era o distanță mare. Tocmai când îmi vine rândul, cucoana ce stătea în poziția a doua la rândul vecin mi se bagă în față rapid și, foarte natural, începe să își expună problema spre rezolvare. Normal că am rămas fără reacție, noroc cu angajata băncii care i-a atras atenția cucoanei că eu eram la rând. S-a lăsat duduia? Bineînțeles că nu: ”Dar și eu stau la rând, doamnă!” ”Da, dar la celălalt ghișeu.” ”Păi și ce, în partea astalaltă nu-i tot rând?” Până la urmă a trecut la locul ei, continuând să bombăne ...

Însă problemele tale nu încetează odată ce ai ajuns la ghișeu. În ciuda însemnelor de respectare a confidențialității tranzacțiilor, pe care le găsești în orice unitate bancară, aproape mereu se așează cineva lângă tine, așteptând nerăbdător să termini ca să-și facă și el treaba apoi. Iar angajații băncilor rareori atrag atenția ”indiscreților” și le cer să respecte distanța ...

... în Italia, chiar și numai pentru a-ți cumpăra bilet de tren, tot trebuie să respecți o distanță de confidențialitate. Când te așezi la ghișeu lângă cel care a ajuns acolo primul, ești întrebat pe loc dacă sunteți împreună iar dacă află că nu sunteți, angajata/angajatul nu întreprinde nimic până nu revii la locul tău.

Dar asta e la ei ...

Punct. Şi de la capăt ...

2009-01-14T21:23:00.002+02:00

În urmă cu o săptămână am postat primul meu text pe blog. Acum completez: pe primul meu blog! Ei bine, da, site-ul acela are probleme de două zile şi "tribuna" de la care urma să mă fac auzit s-a evaporat ...

S-o iau de la capăt? De ce nu! În fond, sunt prea mic pentru luptele pe care le dau rechinii zilei ca să mă arunc în arenă dar şi prea nemulţumit pentru a merge mai departe tăcut, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Trăiesc în România şi asta uneori poate să doară, aşa că ţip ... în felul meu: pe blog.

Nu visez să mut munţii din loc, nu-mi imaginez că voi porni revoluţii, nu voi vindeca şi nici nu voi da speranţă. Nu căuta aici ce n-ai să găseşti nicăieri. Doar deschideţi sufletul şi mintea în faţa rândurilor mele şi poate după aceea te vei simţi mai bine.

O iau de la capăt ...