Omul din parc

Ajunsesem cu mai bine de o jumătate de oră mai devreme. Nu-mi place să întârzii dar atunci chiar căzusem în extrema cealaltă! Din fericire era foarte frumos afară, o vreme primăvăratică care m-a făcut să zâmbesc îngăduitor cu mine însumi. Am trecut pe lângă local, mi-am cumpărat un ziar şi am poposit în parc, pe una dintre primele bănci de la intrare. Priveam cu încântare la oamenii care se plimbau alene, la copiii parcă moleşiţi de căldura soarelui dar şi la cei doi-trei maidanezi care treceau de asemenea pe aleile parcului, mai preocupaţi şi cu mai multă siguranţă decât toţi cei din jur.
Tocmai mă pregăteam să deschid ziarul când lângă mine, pe bancă, s-a aşezat un domn între două vârste.
- Bună ziua! m-a interpelat el cu o atitudine un pic nerăbdătoare.
- Bună ziua! i-am răspuns cu un zâmbet. Dintr-o privire am remarcat paltonul ponosit, părul cam răvăşit şi faţa de om care are o înclinaţie aparte pentru alcool. "Ce-o vrea de la sufletul meu? Nu-i dau nici un ban şi nici o ţigară!"
- Frumoasă zi, nu-i aşa?
- Da, într-adevăr, frumoasă! îi răspund.
- În curând o să vină şi primăvara. Ah, cât de mult îmi place primăvara! Dumneavoastră?
- Da, şi mie.
- Se zice că îndrăgostiţii o gustă cel mai bine. Nu-i adevărat! Cine nu te-aştepţi se bucură de ea din tot sufletul şi o simte prin toţi porii. Deşi am fost îndrăgostit pe când eram puştan, oho, şi încă cum!, primăvara m-a lovit în moalele capului abia când eram în armata! Aţi făcut armata?
- Mda ...
Începuse să mă plictisească. M-am adâncit în lectura unui articol insipid, doar-doar se va simţi şi mă va lăsa în pace. Dar nimic! Vorbea în continuare ... Nici nu ştiu cum a ajuns să-mi povestească despre soţia lui, pe care o iubise foarte mult pentru că fusese o femeie extraordinară, dar din păcate "se stinsese înainte de vreme" în urmă cu ceva ani. Vorbea frumos, probabil că fusese şi el cineva odată, dar acum mă sâcâia cu logoreea lui şi tot aşteptam să-mi ceară ceva. Până la urmă mi s-a făcut poftă de o ţigară, aşa că mi-am aprins una. Spre surprinderea mea nu s-a apucat să cerşească. Doar mi-a cerut pachetul ca să se uite la el, fiindcă nu mai văzuse astfel de ţigări. Apoi a continuat să vorbească, spre disperarea mea, mai ales că încerca să întreţină un dialog cu mine. Până la urmă s-a făcut timpul să plec la întâlnire, aşa că l-am salutat scurt şi m-am îndepărtat grăbit, lăsându-i în urmă ziarul.
Domnul director al Institului a fost punctual. Am luat loc la o masă şi am început să îmi pregătesc prezentarea. Pentru a mai scăpa de emoţii, am dat să-mi aprind o ţigară dar am constatat cu stupoare că-mi pierdusem bricheta. Superba mea brichetă placată cu aur, pe care o primisem în dar de la mama la împlinirea vârstei de 25 de ani. Am înjurat în gând şi am continuat să încerc a-l impresiona pe domnul director. După zece minute era omul meu! A fost atât de încântat, încât m-a invitat la restaurantul lui preferat ca să prânzim împreună.
Pot spune că eram în al nouălea cer! Doar că, abia ce ne ridicasem de la masă, când la fereastră şi-a făcut apariţia capul vorbăreţului din parc. "La dracu'! Ăsta mai lipsea." Se uita prin geam după cineva. Nu-mi făcea nici o plăcere să-l revăd pe ratatul acela dar într-un anume fel avea farmecul lui, acea zăpăceală inocentă gen Pierre Richard.
Am ieşit din local schimbând amabilităţi cu domnul director. Dar cum am ajuns pe trotuar, individul din parc a sărit la mine cu satisfacţie.
- Bună ziua încă o dată! De o juma' de oră vă tot caut prin împrejurimi. Aţi lăsat pe bancă ziarul acesta ...
- Da, ştiu. Vă rog să ne scuzaţi, noi ...
- Iar sub ziar aţi lăsat bricheta aceasta frumoasă, placată cu aur!

Vârsta noastră

De curând a fost ziua mea de naștere. Nu am tremurat de emoții, nu mi-am făcut planuri pentru sărbătorire, nu am visat la cadouri. M-am întrebat doar cum de a trecut atâta timp. Iar eu ce am făcut în vremea asta? În fine, aceasta e o altă problemă. Ce mă surprinde pe mine de la o vreme încoace este modul cum reacționez când trebuie să spun ce vârstă am. Pur și simplu trebuie să încep să calculez. Ciudat, nu-i așa? Sau, mai bine zis, ciudat pentru mine. Până la împlinirea vârstei de 28 de ani am știut mereu, la orice oră din zi și din noapte, ce vârstă am. Dar de când am împlinit 28 am început să mă ... confuzionez! De ce oare? Ce reacții s-au petrecut în capul meu de-atunci încoace? Că de scleroză încă nu poate fi vorba ...
În adolescență, când am început să ascult muzică rock, am aflat și de importanța vârstei de 27 de ani pentru rockeri. O mulțime au plecat la această vârstă: Jimi Hendrix, Janis Joplin, Brian Jones, Jim Morrison ... O așteptam încă de pe la 23-24 de ani iar când s-a întâmplat ... s-a întâmplat și-atât!
Și totuși, de-atunci parcă nu mai sunt eu când vine vorba de vârsta mea. Stau și mă gândesc la anul în care sunt, scad anul nașterii și ... în cele din urmă îmi aflu vârsta!
Gândindu-mă la această mică problemă a mea mi-am amintit de bătrânii pe care îi știu din viață, cărți sau filme. Toți își calculau vârsta sau spuneau cu indiferență: ”Da' cine mai știe?” spre amuzamentul meu.
Acum mi-a venit rândul.
Am îmbătrânit!

Indulgentia redivivus!

Se dă liber la indulgenţe. Da, ai auzit bine! Te miri? Hai, lasă-mă, nu-mi spune că şi tu eşti unul din anchilozaţii ăia intelectual care încă mai asociază indulgenţele Bisericii Catolice cu Evul Mediu.
Pentru cei care încă mai au dubii, această măsură care e luată în plin secol XXI demonstrează că Martin Luther a apreciat într-o manieră deplasată comerţul cu indulgenţe, căci iată, experienţa ne îndreaptă din nou spre salvatoarele bileţele. Pentru că, să nu uităm, nimic nu este mai important decât sufletul! Poate te gândeai să pui mai presus vila pe care cu greu ţi-ai terminat-o, sau maşina de teren a cărei alimentare a ajuns să te usuce la buzunare, ori poate familia şi cei dragi în general? Nu, omule, sufletul este cel ce dăinuieşte şi nu cred că vrei ca el să se perpelească în Infern pe vecie!
În ultimele luni diocezele din întreaga lume au început să ofere credincioşilor catolici indulgenţe parţiale şi plenare care pot uşura în mare măsură suferinţele sufletului în Lumea de Dincolo. Astfel, cele plenare pot elimina cu totul şederea în Purgatoriu, până la comiterea unui alt păcat. Ele nu sunt scoase la vânzare, însă pot deveni mai uşor accesibile pe cale financiară prin intermediul donaţiilor. Dar mai este încă un aspect important de menţionat: păcătoşii nu au dreptul decât la o indulgenţă plenară pe zi. Pot spune însă că ei nu trebuie să dispere. Cu siguranţă vor beneficia de oferte de sezon apărute cu ocazia marilor sărbători creştine - Crăciunul şi Paştele.
Dar dacă tot am ajuns la oferte, mai trebuie spus că, datorită crizei economice pe care o traversăm cu toţii, Biserica Catolică vine şi în întâmpinarea creştinilor de alte confesiuni care vor să devină catolici. Astfel, ei se pot înscrie la "Loteria Easy Way" prin care pot obţine dreptul de a deveni catolici nu la noroc, ci prin intervenţia graţiei divine, completând un formular gratuit. Cei interesati pot afla mai multe informaţii şi obţine formularul gratuit de înscriere la loterie, accesând www.$moneymakesmehappy$.com.
Să ne vedem cu toţii în Paradis!

Furnizorul meu din fiecare dimineaţă

Da, sunt dependent! Mi s-a mai întâmplat şi de fiecare dată am reuşit să depăşesc impasul cu brio. De aceea nu mă impacientez. Voi face şi de data asta faţă situaţiei. Ce dracu', că doar nu voi tânji după doză în fiecare dimineaţă, până la sfârşitul zilelor mele!

Ah, am impresia că am uitat să spun cu ce mă droghez zilnic, în ultima vreme. Mai bine nu spun, ci indic, ca să nu mă lege cumva păzitorii democraţiei carpato-danubiano-pontice. Aşa că: marfa e jos iar furnizorul e sus!

Consum fericit!

http://www.youtube.com/watch?v=SESbd8Fm2JE

Către domnii patroni bogaţi ...

... care-şi lasă soţiile să plece în concediu singure sau însoţite de cineva de încredere!


Eram tânăr ... nu, eram chiar adolescent! Terminasem liceul drept un băiat deosebit de dotat, dar, ca-n proverbul cu pomul lăudat, i-am dezamăgit pe toţi când am picat examenul de admitere la facultate (se întâmpla pe vremea când intrarea la facultate chiar mai reprezenta ceva). Următorii doi ani am stat acasă şi m-am pregătit cum am putut eu mai bine. Dar lipsa de bani m-a făcut ca timp de două veri să lucrez pe Litoral până aproape de perioada de înscriere la admitere. Ce vremuri frumoase! Singur, fără nici o grijă, cu putere de muncă şi chef de viaţă, mă simţeam în elementul meu, fără să-mi fie jenă câtuşi de puţin că spălam vase ori serveam în localuri.


În primul an am fost mai fraieruţ. Chiar îmi doream să strâng ceva bani şi să îi ofer pe toţi alor mei, care mă suportau în bătătura casei lor aşa cum eram, fără să-mi reproşeze ceva. Munceam până dădeam în brânci iar când aveam câteva ore libere (puţine de tot), ale mele, moţăiam în drum spre mansarda pe care o împărţeam cu un alt băiat sezonier ca mine, mă aruncam în pat şi adormeam pe loc. N-am fost în stare atunci decât de o singură idilă, şi aia ca vai de ea, fiindcă eram prea prost ca să mă bucur de ce aveam, ba mai mult, îmi imaginam că eu chiar o întâlnisem pe femeia vieţii mele. Dacă ar fi să vorbesc pe limba vârstei de atunci, aş fi foarte concis: am punctat doar de două ori şi după fiecare noapte (mai precis dimineaţă, după muncă) am fost măcinat de ideea că am terminat prea devreme. Minte de adolescent!


Dar în al doilea an ca lucrător pe litoral lucrurile au stat complet altfel!
Am închiriat o garsonieră împreună cu un tovarăș din Medgidia, cu 5-6 ani mai mare decât mine și de tot atâtea ori mai multă experiență. Am fost chelner, cu uniformă frumoasă și bacșiș pe măsură. Le-am avut aproape pe toate colegele, plus câteva duduițe venite la bronzat.
Acum, un paragraf special pentru cea mai frumoasă femeie cu care am fost vreodată!
A apărut pe la mijlocul lui iulie. O vedeam dimineața, la prânz și seara luând masa în localul unde eram eu chelner. La una dintre mesele mele! Parcă îmi tremurau picioarele când mă apropiam și totuși am găsit tăria și inspirația să pornesc un dialog. Nu cu ea, ci cu mama ei, căci veniseră împreună pe Litoral. Femeia era volubilă, pusă pe glume, dar fiica ei, o înfumurată afectată, care vorbea din vârful buzelor și care își dădea jos ochelarii de soare abia seara, parcă în ciuda mea. La început am considerat-o o curvă cu fițe, unde eram sigur că nu pot ajunge la ea. De aceea o bârfeam foarte urât cu colegii mei dar, totuși, eram atent la orice gest al ei, la fiecare răsuflare ...

După câteva zile a început să zâmbească la glumele mele, ba chiar să dea și câte o replică nevinovată.
Într-o seară am pândit-o pe holul restaurantului. Am stat vreo cinci minute de vorbă și când am văzut-o că vrea să plece, am spus cu graba celui care nu are nimic de pierdut dar care mai știe și că nu există prea mult timp la dispoziție pentru astfel de idile: ”Aș putea spera că între noi poate fi mai mult decât aceste discuții nevinovate?” M-a privit atentă, fără nici o surprindere. Brusc am înțeles că am o șansă și i-am cuprins mijlocelul. ”Îți pot face vara asta de neuitat. Tu deja ai făcut-o aşa pentru mine!” S-a desprins din braţul meu ușor, zâmbind: ”Nu spera prea mult. Sunt femeie măritată și o mai am și pe mama cu mine”. ”Te voi aștepta aici și mâine seară” i-am spus înainte de a o vedea îndepărtându-se. Și am fugit în restaurant, unde trebuia să-mi încep munca.
A venit peste două seri. N-am apucat decât să schimbăm câteva politeţuri, pentru că a apărut şi mama ei, dar modul cum se uita la mine m-a făcut să cred că e gata să-şi facă puţin de cap. A doua zi la prânz, pe când le serveam, i-am făcut semn să iasă un pic pe hol, înspre toaletă. A făcut-o fără să fi băgat de seamă - când m-am mai uitat la masa lor, ea deja lipsea! M-am grăbit şi eu şi ne-am întâlnit. Nu ştiu dacă am vorbit două minute. Nici nu mai ştiu ce i-am spus! Doar că i-am îndesat în mână un bileţel cu adresa garsonierei mele şi ora când ieşeam de la muncă. Ea nu a zis nimic.
În aceeaşi noapte, pe când părăseam restaurantul, m-am auzit claxonat. Mă aştepta în maşină, cu o faţă serioasă de parcă avea de gând să-mi spună despre cine ştie ce nebunie. În schimb a zis doar "Unde mergem?" şi am îndrumat-o pe străzi până la garsonieră.
A venit trei nopţi la rând, pentru câte două-trei ore, ore de-a dreptul magice. Era nu doar o femeie superbă, ci şi o amantă de neuitat. Genul de femeie care îl îmbogăţeşte pe bărbat cu amintiri ce îl vor face să zâmbească satisfăcut chiar şi când va fi cu un picior în groapă.
Era fericita soţie a unui patron bogat, în vărstă de vreo patruzeci şi ceva de ani - oricum, nici ea nu era o puştoaică, avea treizeci de ani. Soţul ei nu venise pentru că era plecat în Italia, cu afaceri ce nu suportau amânare, la fel ca şi cu un an înainte. A vorbit de el pe scurt şi numai de bine dar probabil era conştientă că îşi făcea de cap, pe bani grei, cu cine ştie ce fufă. De aceea nici nu a avut vreun complex faţă de mine. Nu ştiu cum o rezolvase cu mama ei, de ne puteam întâlni - la un moment dat am întrebat-o şi s-a făcut că n-a auzit, aşa că nu am insistat.
Nu ne-am mai întâlnit, fiindcă a trebuit să plece. În ultima noapte i-am cerut un obiect de-al ei ca amintire. Mi-a dat ceasul de la mână fără să şovăie, răzând la gândul că îi va povesti soţului, cu durere, cum l-a pierdut în mare. Suvenirul pe care i l-am dat eu a fost un breloc de chei, din metal, cu un Donald Duck micuţ, din cauciuc.
Oricum, ne-am luat adio şi oficial, la restaurant, după ultima masă, când ne-am pupat amical toţi trei şi ne-am exprimat speranţa că ne vom revedea într-o zi.
Îmi amintesc că în săptămâna următoare am reuşit să vând ceasul pe bani grei, cu care i-am impresionat pe-ai mei acasă. Dar amintirile care mi-au rămas sunt mult mai valoroase!

Domnilor patroni bogaţi, care nu plecaţi cu soţiile la mare! Dacă scumpa şi iubita dumneavoastră consoartă se plânge că a pierdut în mare un obiect de-al ei foarte preţios, uitaţi-vă cu atenţie dacă nu cumva a găsit altul, cu valoarea de piaţă o nimica toată. Dacă e aşa, înseamnă că doamna a avut un sejur cel puţin reuşit!