"Panta rhei" (fragment) (I)

Unele cărţi sunt făcute să distreze, altele să aline dureri sau să avertizeze, la fel cum sunt cărţi care ... Nu mai contează. Cele mai bune cărţi sunt cele care ajung la sufletul tău.

La sufletul meu a ajuns odată o cărticică scrisă de un evreu din U.R.S.S., tăioasă ca o lamă de brici. Menită să-l scuture pe cititor, menită poate chiar să salveze vieţi. Dar asta nu mai depinde de autor!

"Panta rhei", Totul curge ... Vasili Grossman a scris această carte când a ajuns să nu mai suporte. Abia după 25 de ani de la moartea sa ea a văzut lumina tiparului. Şi a provocat un imens scandal.

Vasili Grossman s-a născut în 1905 la Berdicev (azi în Ucraina) într-o familie de evrei emancipaţi. Adolescent fiind a susţinut cu idealism Revoluţia bolşevică din 1917 în care vedea începutul unei noi ere. Nu era singurul cu astfel de viziuni. Studiile şi le-a făcut la Universitatea din Moscova unde a absolvit Facultatea de fizică-matematică şi o vreme a lucrat ca inginer la Donbass. A început să publice nuvele şi povestiri. Prima realizare notabilă a fost o povestire de doar patru pagini, "În oraşul Berdicev", care a atras atenţia unor scriitori de prestigiu ca Maxim Gorki şi Mihail Bulgakov. La mijlocul anilor '30 a devenit scriitor profesionist, ba chiar membru al Uniunii Scriitorilor. Asta nu l-a scutit de ororile stalinismului. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial Grossman a devenit reporter de front (vezi foto), ajungând să acopere principalele evenimente majore la care a luat parte Armata Roşie: Bătălia Moscovei, Bătălia de la Stalingrad, Bătălia de la Kursk şi Bătălia pentru Berlin. În tot acest timp a continuat să publice literatură patriotică, devenind nici mai mult, nici mai puţin decât un veritabil erou de război. Când patriei i-a fost greu, Vasili Grossman şi-a făcut datoria, dar în faţa absurdului monstruos s-a răzvrătit. Şi atunci eroul a devenit un duşman al poporului. Cărţile de după război au văzut lumina tiparului greu sau deloc. Cartea sa de căpătâi, romanul "Viaţă şi destin", a fost confiscată în stadiu de manuscris după o descindere a KGB-ului în apartamentul său. Grossman îi scria lui Nikita Hruşciov: "Ce importanţă mai are libertatea mea fizică când cartea căreia i-am dedicat viaţa este arestată ... Nu renunţ la ea ... Cer libertate pentru cartea mea". În aceeaşi perioadă Grossman a scris şi "Panta rhei" (titlul original este în rusă). În 1964 a murit de cancer la stomac fără să mai creadă că ultimele sale lucrări vor mai vedea vreodată lumina tiparului.

"Viaţă şi destin" a fost publicată în Elveţia în 1980. "Panta rhei" a fost publicată în U.R.S.S. în 1989.

În 1990 editura Humanitas publica "Panta rhei" în traducerea Janinei Ianoşi, cu note de Ion Ianoşi.

"PANTA RHEI" - fragment:

"[...] ... Egalitatea femeii cu bărbaţii e confirmată nu de la catedră şi nici în lucrările sociologilor ... Egalitatea ei este demonstrată nu numai în munca de fabrică, nu în zborurile cosmice, nu în focul revoluţiei - ea este afirmată şi confirmată de istoria Rusiei acum, din totdeauna şi din vecii vecilor, de suferinţele din vremea iobăgiei, din lagăre, din eşaloane, din puşcării.

Femeia a devenit egala bărbatului faţă-n faţă cu veacurile de iobăgie, cu Norilskul, Vorkuta şi Kolîma.

Lagărul a mai confirmat şi un al doilea adevăr, simplu ca un legământ: viaţa bărbaţilor şi a femeilor e de nedespărţit.

În interdicţie, în barajul ridicat între ei rezidă o forţă satanică. Apa pârâurilor şi a râurilor, oprită de baraj, are forţa ei ascunsă, tenebroasă. Această forţă înăbuşită - ascunsă în şopotul gingaş, în petele de lumină solară, în clipocitul din ulcior - îşi dă la iveală forţa nestăvilită, sfărâmă pietre, loveşte cu ameţitoare putere în paletele turbinelor.

Nemiloasă e forţa foamei, un baraj poate anevoie despărţi omul de pâinea lui. Nevoia de hrană, firească şi bună, se transformă într-o forţă care nimiceşte milioane de oameni, care sileşte mamele să-şi mănânce copiii, care devine bestială, sălbatică.

Interdicţia prin care în lagăr femeile erau despărţite de bărbaţi le stâlceşte şi ea trupul şi sufletul.

Tot ce ţine de femeie - gingăşie, grijă, pasiune, maternitate - sunt pâinea şi apa vieţii. Şi toate acestea se nasc în femeie pentru că pe lume există bărbaţi, fii, taţi şi fraţi. Şi toate acestea umplu viaţa bărbaţilor pentru că există neveste, mame, fiice, surori.

Şi iată că în viaţă năvăleşte forţa interdicţiei. Şi tot ce e simplu, bun, pâinea şi apa de băut a vieţii îşi dezvăluie brusc ura josnică şi tenebrele.

Violenţa, interdicţia transformă inevitabil înlăuntrul omului, ca într-o vrăjitorie, tot ce e bun în ceva rău.

... Între lagărul delincvenţilor-femei şi lagărul delincvenţilor-bărbaţi se afla o făşie subţire de pământ - i se zicea "zona din bătaia puştii" -, mitralierele deschideau focul îndată ce pe pământul nimănui se ivea un om. Deţinuţii se târau pe burtă peste zona din bătaia puştii, îşi croiau drum, se strecurau sub sârmele ghimpate, se căţărau peste sârmele ghimpate, iar cei care nu reuşeau rămâneau să zacă acolo cu picioarele frânte şi capetele sfărâmate de gloanţe. Lucrul acesta amintea de drumul tragic, nebunesc, al peştilor porniţi să-şi depună icrele pe râurile zăgăzuite de baraje.

Când, în lagărele sinistre cu regim special, la femeile care ani de zile nu văzuseră chip de bărbat, nu auziseră glas de bărbat, nimereau la vreo corvoadă lăcătuşi, şoferi, lemnari, ei erau chinuiţi, torturaţi, sfâşiaţi, omorâţi. Deţinuţii de drept comun se temeau de aceste lagăre în care era considerată o fericire să atingi cu mâna măcar umărul unui bărbat, fie el şi mort. Le era frică să se ducă acolo chiar şi sub protecţia armelor de foc.

Nenorocirea ursuză, întunecată, schilodea oamenii închişi, îi transforma în neoameni.

La ocnă femeile le constrângeau pe femei la o convieţuire nefirească. În barăcile lor din lagăre se creau făpturi absurde - femei-dulău cu voci răguşite, mers lăbărţat, cu apucături bărbăteşti, îmbrăcate în pantaloni băgaţi în cizme soldăţeşti de pânză. Iar alături apăreau făpturile nenorocite, jalnice - moşmonditele.

Dulăii beau cifir, fumau mahorcă, la beţie îşi cotonogeau prietenele mincinoase şi uşuratice, dar le şi ocroteau cu forţa pumnului sau a cuţitelor de obidele şi pretenţiile grosolane ale altora. Acest univers de relaţii, tragic şi hidos, era de fapt dragostea din lagăr, din ocnă. Universul acesta înspăimântător nu stârnea în sufletul hoţilor şi ucigaşilor nici râs, nici discuţii pipărate, ci numai groază.

Frenezia amoroasă a puşcăriei nu ţinea seama de distanţele din taiga, nu ţinea seama de sârma ghimpată, de zidurile groase de pază, de lacătele BUR-elor, ea înfrunta, sub gloanţele paznicilor, câini lup şi lama de cuţit. Tot astfel, cu ochii ieşiţi din orbite, cu şira spinării frântă, se avântă să-şi depună icrele peştele oceanic, zdrobindu-se de stâncile şi de bolovanii torentelor de munte şi cascadelor.

În acelaşi timp, oamenii lagărelor îşi conservau iubirea de neveste şi mame, după cum şi logodnicele "fără frecvenţă" din lagăr, care nu-şi văzuseră - şi nici n-aveau să-şi vadă vreodată - logodnicii puşcăriaşi, aleşi în absenţă, erau gata să îndure orice tortură de dragul fidelităţii faţă de cel ales, în numele unei cauze imaginare.

Câte ceva i se mai iartă omului, dacă în murdăria şi duhoarea violenţei din lagăr rămâne totuşi om."

Concediul

- Ai încuiat uşa?
Instantaneu privirea lui a surprins borna care-i indica paisprezece kilometri de la ieşirea din oraş şi şi-a spus: "La naiba, mă mai pot întoarce!". A fost o reacţie necontrolată şi de scurtă durată, căci mai apoi s-a gândit că era absurd să nu fii încuiat uşa, el, care nu făcuse niciodată în viaţa lui prostii de genul ăsta.
- Da, am încuiat-o ... şi a înfipt piciorul în pedala de acceleraţie.
Ea nu a remarcat zbuciumul pe care l-a iscat în el cu doar trei cuvinte. S-a întors la fetiţă şi a întrebat-o dacă se simte bine şi dacă s-a plictisit. Nu, fireşte că fetiţa nu se plictisise. Doar ce ieşiseră din oraş. "Nu ar dura mult să mă întorc ...".
Dar a mers mai departe. După mai bine de patru ore au ajuns pe Valea Prahovei şi se putea spune că şi-au început concediul. Un concediu pe care-l plănuiseră cu multă grijă, calculând fiecare posibilă cheltuială, ba chiar ţinând cont şi de eventuale cheltuieli neprevăzute, astfel încât sejurul lor să nu aibă cu nimic de suferit. Era pentru prima oară de la naşterea copilului când plecau la mai mult de două sute de kilometri de casă. Trebuia să iasă bine. "De ce să fie altfel?" s-a gândit când cobora din maşină.
- Ai amorţit?
- Da. Puţin, şi se îndepărtă de ele pentru a-şi pune sângele în mişcare. "Probabil că sunt de-a dreptul idiot dacă încă mă mai gândesc la apartament! L-am încuiat, fir-ar să fie! Chiar dacă nu m-am gândit special la treaba asta, am făcut-o din obişnuinţă, ca în fiecare dimineaţă când plecam la muncă şi le lăsam în casă pe fete."
- Eu zic că e superb! Atâta aer curat, atâta linişte ... Acesta-i locul după care tânjeam, iubitule! Îl îmbrăţişă strâns, cu toată dragostea ei de femeie care se simte împlinită. Iar el i-a răspuns pe măsură, fără să se mai gândească la nimic altceva.
- Şase zile de stat în rai.
- Da, iubit-o.
Fetiţa a început deodată să plângă dar el a sărit degrabă şi a luat-o în braţe. Aproape imediat s-a oprit iar ei doi au început să râdă în hohote.
Camera era pe gustul lor. Dacă ar fi fost mai luxoasă probabil că s-ar fi simţit stânjeniţi, dar aşa, acolo, totul era minunat. Aveau chiar şi un pat mai mic pentru copil. Prima seară au petrecut-o pe străzile staţiunii, într-o plimbare uşoară şi relaxantă. Au vorbit mult despre problemele lor, ale căror rezolvări erau simple şi fireşti. Totul părea cel puţin drăguţ, până şi ratele de la apartament ajunseseră să fie nişte griji lipsite de importanţă dacă ascultai calculele făcute de el pe baza unei promise măriri salariale.
S-au reîntors la pensiune un pic cam obosiţi, dar au dat vina pe aerul tare şi pe lipsa lor de mişcare. În cameră era o răcoare plăcută, fiindcă lăsaseră fereastra deschisă. Din obişnuinţă, ea s-a repezit să o închidă şi abia în ultimul moment a realizat că acolo nu trebuia să se mai teamă de ţânţari, aşa că a izbucnit în râs, sprijinindu-se cu ambele braţe de pervaz.
- Ştii ceva, iubitule? zise ea când se mai linişti. Balcoanele astea sunt foarte apropiate ... putea să intre cineva înăuntru cât timp am fost plecaţi.
Pe dată chipul lui s-a întunecat, căci durerea care-l măcinase toată după-amiaza l-a luat din nou în stăpânire.
- Eu o să închid fereastra. Ce zici? întrebă ea întorcându-se după o încuviinţare. El, însă, era deja în baie.

Dimineaţă s-au trezit devreme. Ea era toată numai un zâmbet, el mohorât ca un om lovit de boală. Copila părea mai încântată ca niciodată. Au coborât la micul dejun cu un duduit sănătos pe scările de lemn şi mai apoi s-au bucurat de servirea ireproşabilă a unei fete cu aspect de ţărăncuţă plină de vitalitate.
- S-a întâmplat ceva, iubitule? Nu-ţi place mâncarea?
- Ba da, stai liniştită. E totul în regulă.
După masă au urcat pentru puţin timp în cameră. Nu trebuia decât să se echipeze pentru o drumeţie prin împrejurimi.
- Îţi place mult aici, iubito, nu-i aşa?
- Enorm, nu mult! îi răspunse ea în timp ce îşi căuta alţi pantaloni de trening.
- Eu o să plec puţin acasă. Stai liniştită ... mă-ntorc repede!

NICOLAE STEINHARDT (29.VII.1912-30.III.1989)


"Dragii mei, cu multe palavre şi bazaconii v-am umplut eu capul. Pentru toate acestea să mă iertaţi! Una, însă, s-o ţineţi de-a pururi minte: ori de câte ori veţi auzi în viaţa voastră de comunism să fugiţi ca de diavol."

Perla

În ianuarie 1943 se năștea într-o mică localitate din Texas o fetiță care avea să devină în mai puțin de trei decenii una dintre cele mai importante voci feminine ale rock-ului: JANIS JOPLIN.

Personalitatea lui Janis a început să se evidențieze clar în adolescență, când a devenit o rebelă cu sufletul rănit. Departe de a fi frumoasă prin trăsăturile sale, texanca a fost nevoită să facă față și multelor kilograme în plus și mai ales unei acnee severe, astfel încât s-a trezit ridiculizată și marginalizată de colegi tocmai la vârsta viselor romantice. Refugiul și l-a găsit în muzică și alcool, devenind în scurt timp o cântăreață aparte datorită comportamentului nonconformist și a vocii răgușite. Primele locații ale reprezentațiilor ei au avut un caracter insolit (într-o benzinărie, de pildă) iar pe o scenă a urcat nu cu mult înainte de a împlini 19 ani. Janis Joplin nu avea atitudinea unui star - era o băiețoaică care cânta numai în trupe de băieți și se orientase deja pe blues, o muzică receptată mai mult cu sufletul. După o scurtă perioadă de studii la Universitatea din Texas, Janis a ieșit la ocazie și a descins în San Francisco, unde tocmai se înfiripau primele comunități hippie. Talentul ei deosebit a făcut posibil să-și găsească repede angajamente și în scurt timp a devenit o voce apreciată, însă tot în formule de vocalistă a unor trupe de băieți. Celebritatea avea să o cunoască după ce a început colaborarea cu formația ”Big Brother and the Holding Company”, formație care a ajuns un nume greu printre trupele vremii.

Janis iese în evidență la festivalul de la Monterrey (1967) unde este remarcată în special pentru interpretarea fabuloasă a melodiei ”Ball and Chain”. De aici și până la momentul în care ea va deveni mai importantă decât trupa nu a mai fost mult. La finele anului 1968 părăsește trupa și pune bazele unei formații menite mai mult să o acompanieze - ”Kozmic Blues Band”. Faptul că devenise un star i-a creat multe probleme. Succesul amețitor (ea, gâsculița grasă din Texas devenise ”The Pearl”!), neîncrederea în propriul potențial, singurătatea cu care rămânea după ce se stingeau luminile rampei și, nu în ultimul rând, suferințele din adolescență au scos la lumină o ființă slabă, cu multe crize de depresie pe care le depășea doar cu alcool, droguri și sex ocazional (era bisexuală). Viața pe care o ducea Janis era totuși întocmai ca a colegilor de branșă, dar numai cei mai puternici și norocoși au supraviețuit. Ea nu. Deși succesele continuau să vină pe bandă rulantă (vezi apariția sa la legendarul festival de la Woodstock din august 1969), Janis decădea vizibil. Suferea cumplit că nu mai putea fi la fel de veselă, lipsită de griji și mai ales inspirată cum era pe când cânta în ”Big Brother ...”. Viața ei zbuciumată avea să înceteze pe 4 octombrie 1970, după o supradoză consumată într-o cameră de hotel. Cu o zi înainte înregistrase ”Me and Bobby McGee”!

Astăzi Janis Joplin este un nume de legendă - o viață scurtă, o carieră fulminantă și o muzică nemuritoare.

http://www.youtube.com/watch?v=Tb4t0Mxq3J4&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=-RMg0anuc04&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=tenV9Din7K4&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=mzNEgcqWDG4&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=WISX2oSExIA&feature=related

Importanţa pe care o au tinerii nonconformişti

Toate societăţile se organizează în aşa fel, încât să poată progresa. Ordinea, promovarea valorilor, sistemul de educaţie, toate sunt stabilite prin legi şi au aceeaşi finalitate - progresul general. Este în fond o reflectare a nevoii omului ca mâine să-i fie mai bine decât azi.


Dar paşii cei mai mari pe care îi face societatea nu sunt stabiliţi prin lege, nu sunt nicidecum programaţi. Ei sunt rezultatul unui amestec ciudat şi foarte interesant de nonconformism, hazard şi nu în ultimul rând geniu (el însuşi un rezultat al hazardului!). Autorii acestor salturi sunt, de cele mai multe ori, cei pe care societatea îi consideră nişte ciudaţi, incapabili să se adapteze mediului. Şi totuşi, fără ei nu se poate! Dacă oamenii obişnuiţi asigură mersul linear al societăţii (şi nici fără ei nu se poate), nonconformiştii asigură salturile, ei fac posibile trecerile la alte nivele. Din rândul masei tinerilor nonconformişti pe care îi are fiecare generaţie se afirmă acei puţini, geniile, care provoacă marile schimbări. Matematic vorbind, cu cât există mai mulţi nonconformişti, cu atât sunt şanse mai mari ca să apară mai multe genii. Dar realitatea nu ţine seama decât rareori de calcule și previziuni. Nu rămâne decât speranța ca dintre ”ciudați” să se afirme cât mai mulți.


În același timp, maturii, atât cei care dețin frâiele puterii, dar și cei mulți, masele, se arată intoleranți cu nonconformiștii. Nu le pasă dacă aceștia au ceva de spus sau dacă au vreun rost în lumea-n care viețuiesc, pur și simplu îi atacă cu virulență sau doar îi ironizează și marginalizează, oricum, suficient pentru a le tăia aripile. Firile mai slabe cedează, fie pierind, fie conformându-se felului de-a fi al celor mulți. Cei care rezistă sunt cei în care spiritul de frondă și, mai ales, tăria de caracter, reprezintă trăsături adânc înrădăcinate în ființa lor. Sunt aceia dispuși mai degrabă să facă mari sacrificii, decât să renunțe în vreun fel la principiile lor. Marii încăpățânați, fără de care lumea nu ar mai avea același farmec. Sfinții, geniile și nebunii.



Aproape fiecare societate are gașca ei de nonconformiști, a cărei prezență se face mai mult sau mai puțin vizibilă. Există, însă, și societăți în care nonconformiștii sunt pur și simplu cantitate neglijabilă. Cum se întâmplă astăzi în România. Unde sunt tinerii în conflict cu generațiile mature? Unde sunt divergențele de opinie? Nu sunt. Societatea românească este astăzi o ciorbă chioară, cu doar câteva oase și bucățele în ea și nici un pic de acreală. Au devenit amintire rockerii ”pletoși, cu pantaloni strâmți și soioși”, sunt deja legendă tinerii îndrăgostiți de literatură și filosofie, gata să ardă atât pe altarul creației, cât și pe cel al istoriei, sunt istorie bonjuriștii care au aruncat în flăcări caftanele părinților și s-au apucat să facă revoluție după model parizian. Astăzi nimic! Generațiile tinere de azi sunt maneliste, cu burtă și rase-n cap sau oameni de afaceri la patru ace, tupeiști și gata mereu să mai scoată încă un profit gras de pe urma statului. Adică nici o diferență între aceștia și cei vârstnici, taximetriștii cu unghia lungă la degetul mic sau vedetele politice și economice ale zilei, foști securiști ori turnători care azi ne țin lecții moralizatoare la tv. Cei câțiva nonconformiști sunt prea puțini și nehotărâți ca să mai conteze. Și oricum, nereprezentativi pentru tinerele generații. Societatea s-a nivelat în umbra acelorași țeluri: conturi în valută, vile, mașini luxoase, concedii în țările calde.

Cine să mai provoace saltul care să ne scoată din cloaca în care ne aflăm? Chiar, cine?

Cu circa patru decenii în urmă, Nicolae Steinhardt lua apărarea nonconformiştilor acelei perioade, în câteva rânduri pline de căldură sufletească:
"- 1866: înţelegerea dintre liberali şi conservatori pentru răsturnarea lui Cuza: monstruoasa coaliţiune.
- 1966-1970: Vedem încă una, cu ochii, de nu monstruoasă, în orice caz ciudată, surprinzătoare. Alianţa dintre comunişti şi bătrâni împotriva tineretului.
Comuniştii îi urăsc pe tineri pentru că după douăzeci şi cinci de ani de educaţie materialistă merg pe stradă în costum de cow-boy, poartă în jurul gâtului lănţuguri de care atârnă cruciuliţe, jinduiesc după muzică pop şi se pricep la şmecherii. Bătrânii, pentru că sunt obraznici, dezmăţaţi, neascultători şi se dovedesc faţă de regimul de care lor - bătrânilor - le-a fost aşa teamă, ori nepăsători, ori neînspăimântaţi; aşa încât vechea generaţie iese făcută de râs! Înseamnă că le-a fost cumva frică degeaba? Să nu fie! Aşa ceva nu pot admite. Trebuie să le fie frică şi tinerilor! Să tremure şi ei, să se denunţe unii pe alţii, să-şi vândă sufletul, să se plece, să se conformeze, să cumpere frigidere şi maşini de spălat şi ei, deopotrivă. Şi-apoi de ce să fie generaţia asta nouă parcă mai frumoasă, mai înaltă, mai zveltă, toţi şi toate. Şi de ce să li se îngăduie atâta cafea şi atâta coniac şi îmbrăcămintea asta fantezistă şi atât de sfidător potrivnică uniformelor de altă dată, surori gemene cu ale puşcăriaşilor?
Mai dihai ca-n 1907, când reprezentanţii celor două partide se împăcau şi se îmbrăţişau lăcrămând în Cameră, bătrânii reacţionari sunt de perfect acord cu miliţia, criticii tradiţionalişti osândesc pe noii literaţi onirici cu aceeaşi osârdie ca ştabii realismului socialist, ba şi preoţii în predicile lor se dezlănţuie împotriva părului lung, fără a se uita în jurul lor unde ar vedea zugrăvite pe toţi pereţii lăcaşurilor de închinăciune chipurile pletoase ale arhanghelilor, sfinţilor şi pustnicilor. (După cum educatorii, profesorii de istorie şi patrioţii le-ar putea vedea, în cărţi şi tablouri, pe ale voievozilor, haiducilor şi voinicilor.)
Ciudată coaliţiune. [...]" (Nicolae Steinhardt, "Jurnalul fericirii")

Azi nu mai este nevoie de nici o coaliţie. Setea de parvenire a făcut toată treaba.