"După o iarnă siberiană lungă cât un termen de condamnare, sosise o primăvară palidă şi pe Maşa o trimiseseră cu încă două femei să repare drumul care ducea la oraşul socialist în care trăiau în cottage-uri din bârne nacialnicii şi personalul salariat liber. Maşa văzuse încă de departe, la ferestrele înalte, perdelele ei cumpărate pe Arbat şi silueta unui ficus. Văzuse şi cum urcă scările şi intră în casa şefului conducerii lagărelor cu regim special o fetiţă cu ghiozdan.
Ostaşul de pază îi spuse:"Ce, te crezi aici la cinema?"
Iar când în lumina amurgului se întorceau în lagăr, se auzise dinspre depozitul de cherestea radioul din Magadan.
Maşa şi cele două femei care de-abia îşi târau picioarele prin noroi îşi lăsaseră jos lopeţile şi se opriseră.
Pe fondul cerului palid se conturau turnurile lagărului şi paznicii în scurte negre încremeniţi acolo ca nişte muşte grase, în timp ce barăcile scunde păreau să fi ieşit tocmai atunci din pământ, gândindu-se de n-ar fi mai bine să se întoarcă din nou în pământ.
Muzica nu era tristă; era o muzică veselă, o muzică de dans, dar ascultând-o, Maşa se pusese pe plâns şi plânsese ca niciodată în viaţă. Alături de ea, cele două femei - una dintre ele era o deschiaburită, iar cealaltă o leningrădeancă în vârstă cu ochelarii crăpaţi - plângeau şi ele. Şi părea că lentilele ochelarilor crăpaseră din cauza lacrimilor.
Paznicul se fâstâcise: puşcăriaşele plângeau rareori, inimile lor erau îngheţate ca tundra.
Paznicul le împinsese de la spate, rugându-le:
- Gata acum, ajunge, mama voastră, cu plecăciune vă rog, curvelor.
Se uitase mult timp împrejur fără ca măcar să-i dea prin gând că femeile plângeau din cauza radioului.
Dar nici Maşa nu înţelegea de ce se umpluse inima ei, aşa dintr-o dată, de tristeţe, de disperare; era de parcă toate câte le avusese în viaţă - dragostea de mamă, rochia de lână în carouri care-i venea atât de bine, Andriuşa, versurile frumoase, mutra anchetatorului, zorile deasupra mării brusc luminate de la Kalesuri lângă Suhumi, flecăreala Iuliei, Semisotov, bătrânele călugăriţe, certurile furibunde ale lesbienelor, spaima pentru faptul că brigadiera începuse s-o privească prea insistent, tot astfel cum se uita la ea şi Semisotov, aşadar toate se amestecaseră; de ce oare în sunetele muzicii de dans începuse să simtă că are pe corp o cămaşă murdară, că bocancii îi sunt uzi şi grei ca nişte fiare, că scurta îi miroase acru; de ce oare o străfulgerase, ca o lamă trecută peste inimă, întrebarea: de ce-i fuseseră hărăzite ei, Maşei, gerurile astea, descompunerea asta sufletească, supunerea asta în faţa destinului?
Speranţa care îi apăsa tot timpul inima cu greutatea ei vie murise ...
În sunetele acelei muzici de dans Maşa pierduse definitiv speranţa de a o revedea pe Iulia, rătăcită în colosul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste prin cine ştie ce aziluri, colonii, case ale copilului. În sunetele vesele ale muzicii, tineri dansau în cămine şi cluburi. Şi Maşa înţelese că bărbatul ei nu mai este, că a fost împuşcat şi că ea nu-l va mai vedea niciodată.
Şi atunci a rămas fără nici o speranţă, cu desăvârşire singură ... N-avea s-o mai revadă niciodată pe Iulia, nici azi, nici când va fi o bătrână căruntă, niciodată ...
Doamne Dumnezeule, fie-ţi milă de ea, miluieşte-o pe ea, Doamne!
Maşa a părăsit lagărul după un an. Înainte de a se întoarce în libertate zăcuse într-un bordei îngheţat, pe un aşternut de cetină şi nimeni n-o mai mânase la lucru, nimani n-o mai supărase; sanitarii au pus-o pe Maşa Liubimova într-o ladă dreptunghiulară făcută din scânduri date la rebut de controlul tehnic şi s-au uitat pentru ultima oară la chipul ei pe care stăruia expresia unei bucurii şi mirări copilăreşti, expresia avută atunci, lângă depozitul de cherestea, când ascultase muzica aceea veselă şi la început se bucurase, iar apoi înţelesese că nu mai există nici o speranţă.
Şi Ivan Grigorievici se gândi că la ocna din Kolîma bărbatul nu era egal cu femeia - în ciuda a tot şi toate, soarta bărbatului era mai uşoară."
Fragment din volumul "Panta rhei" de Vasili Grossman, apariţie Editura Humanitas, 1990
Se afișează postările cu eticheta "Panta rhei". Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta "Panta rhei". Afișați toate postările
joi, 12 februarie 2009
marți, 10 februarie 2009
"Panta rhei" (fragment) (IV)
"În prima toamnă de lagăr o silise să se culce cu el supraveghetorul-şef Semisotov; îi scosese doi dinţi, o lovise în tâmplă. Încercase să se spânzure, dar nu reuşise, frânghia era de proastă calitate. Iar unele femei o şi invidiau. Apoi se instalase acea indiferenţă tristă; de două ori pe săptămână se târa după Semisotov în clădirea magaziei unde era un prici de scânduri acoperit cu piei de oaie. Semisotov era întotdeauna morocănos, tăcea, iar ea se temea de el de i se întuneca mintea, şi chiar o apuca greaţa de frica lui când era beat şi devenea furios. Odată îi dăduse cinci bomboane şi ea se gândise:"Ar trebui să le trimit Iuliei la casa copilului", şi nu le mâncase, le ascunsese în saltea. Mai apoi i le-au furat. Odată Semisotov îi spusese: "Tare mai sunteţi murdară, şmara, una de la ţară şi tot n-ar ajunge în halul ăsta." Îi vorbea totdeauna cu "dumneavoastră", chiar şi atunci când era cu desăvârşire beat. Cuvintele lui Semisotov o bucuraseră, dar totuşi se gândise: dacă mă goneşte va trebui să lucrez din nou la varniţă.
Într-o seară Semisotov plecase şi nu se mai arătase; a aflat pe urmă că s-a transferat din lagăr. Şi se bucurase, gândindu-se seara în baracă, pe prici, că nu se mai duce la depozit, să se înjosească. Apoi o dăduseră afară de la birou unde, pe timpul lui Semisotov, spăla podelele şi făcea focul la sobe - n-avea de unde să dea şperţ, iar locul ei îl primise hoaţa care luase de pe ea bluza de lână în timpul călătoriei. Se bucurase, dar în acelaşi timp se simţise ofensată: la plecare, ăla nu-i spusese nici măcar jumătate de vorbă, se purtase cu ea mai rău decât cu un câine, şi doar era şi ea cineva, avusese cândva viză permanentă de Moscova, locuise într-o cameră separată împreună cu soţul ei şi cu Iulia, se spăla în cadă, mânca din farfurie ...
În lunile de iarnă munca din lagăr era grea, era greu să munceşti şi pe timp de vară, şi în zilele de primăvară; şi în cele de toamnă tot greu se muncea, iar ea nu se mai gândea acum nici la Arbat, nici la Andrei, ci numai la faptul că pe vremea lui Semisotov spăla podelele în birouri. Să fi avut ea pe atunci chiar aşa o baftă?
Şi totuşi speranţa sta pitită în sufletul ei. Se vor revedea ... Desigur, atunci ea va fi bătrână, complet căruntă, Iulia va avea copiii ei, dar se vor revedea, nu pot să nu se revadă.
Capul însă îi vâjâia de griji, nelinişti, nenorociri. Ba i se rupea cămaşa, ba se umplea de bube, ba o durea burta şi n-avea cum să ceară să meargă la infirmerie, ba îi crăpau călcâiele şi şchiopăta şi obielele i se pătau de sânge, ba i se rupea pâslarul, ba trebuia cu orice preţ să se spele, măcar un pic, fără să mai aştepte rândul la baie, sau să-şi spele lucrurile, ba trebuia cumva uscată scurta vătuită, udată de ploaie ... Şi totul se obţinea cu luptă - un ceaun cu apă fierbinte, un fir de aţă, un ac de împrumut, o lingură cu coada întreagă, un petec ca să-şi dreagă haina. Cum să faci să scapi de insecte, cum să-ţi fereşti faţa şi mâinile de gerul câinos?
Nici scandalurile şi încăierările deţinutelor nu erau mai uşor de suportat decât munca silnică.
Şi totuşi viaţa din baracă mergea înainte.
Tuşa Tania din Oriol şoptea: "Nenorociţi, cei ce trăiesc pe pământ ..." Avea o faţă grosolană, ca de mujic, părea aspră, violentă. Dar tuşa Tania nu era nici aspră, nici violentă, era toată numai bunătate. Pentru ce ajunsese această femeie sfântă în lagăr? Cu o umilinţă de neînţeles era totdeauna gata să spele podelele şi să facă de serviciu în locul alteia.
Bătrânele călugăriţe, Varvara şi Ksenia, şopteau între ele şi tăceau imediat ce se apropia vreo mireancă păcătoasă. Ele trăiau într-o lume aparte: să-ţi pui iscălitura pe o hârtie - era păcat, să-ţi spui numele de mirean - păcat, să te îmbraci în scurta de lagăr - păcat. Le puteai omorî, atât erau de îndârjite în sfinţenia lor. Sfinţenia li se vedea în îmbrăcăminte, în basmalele albe, în buzele strânse, dar în ochi li se citea răceala şi dispreţul faţă de suferinţa din lagăr, faţă de păcat. Fecioriei lor îmbătrânite îi repugnau patimile muiereşti, nenorocirile muiereşti, suferinţele mamelor şi soţiilor, toate acestea li se păreau necurate. Principalul era să-şi păstreze curată basmaua, cana de băut, cu buzele strânse să se ţină de o parte de viaţa plină de păcate a lagărului. Hoaţele le urau iar "soţiile" nu le îndrăgeau nici ele şi le ocoleau.
Soţii, soţii ... moscovite, leningrădence, kievlene, din Harkov şi din Rostov, îndurerate, practice sau de pe altă lume, păcătoase, slabe, sfioase, rele, batjocoritoare, rusoaice şi nerusoaice, femei îmbrăcate în scurte de lagăr ... Soţii de medici, ingineri, pictori şi agronomi, soţii de mareşali şi chimişti, soţii de procurori şi de ţărani deschiaburiţi, de agricultori ruşi, bieloruşi, ucrainieni ... toate luaseră drumul soţilor lor, în bezna de morminte scite a barăcilor de lagăr.
Cu cât era mai renumit duşmanul poporului executat, cu atât mai larg cercul femeilor duse, pe urmele lui, în lagăr: soţia, fosta soţie, prima soţie, surorile, secretara, fiica, prietena soţiei, fiica din prima căsătorie ...
Despre unele se spunea: "E uimitor de simplă, de modestă ...", despre altele: "Vai, e absolut insuportabilă, o cucoană trufaşă, de parcă tot la Kremlin s-ar afla." Acestea îşi aveau şi aici suita lor de linguşitoare. În jurul lor - aureola puterii şi a faptului de a fi predestinate morţii. Despre ele se spunea în şoaptă: "Nu, astea nu mai apucă libertatea."
Erau acolo bătrâne cu ochi obosiţi şi calmi, ajunse la puşcărie încă de pe timpul lui Lenin, cu zeci de ani de închisoare şi lagăr la activ. Erau narodnice, socialist-revoluţionare, social-democrate. Cu ele străjile erau respectuoase, ca şi hoaţele; ele nu coborau de pe prici nici când intra în baracă însuşi comandantul lagărului. Se povestea că una dintre ele, Olga Nikolaevna, o bătrânică măruntă şi căruntă, fusese înainte de revoluţia anarhistă, că aruncase o bombă în caleaşca guvernatorului Varşoviei, că împuşcase un general de jandarmi. Acum şedea pe priciul lagărului şi citea câte o carte, bându-şi apa fiartă din cana de tablă. Când Maşa se întorsese o dată noaptea din magazie, de la Semisotov, bătrânica asta se apropiase de ea, o mângâiase pe cap şi îi spusese: "Sărăcuţa de tine, fetiţa mea!" Vai, cum mai plânsese Maşa atunci!
Nu departe de Maşa dormea pe prici Suzana Karlovna Rudolf. Făcea gimnastică, răsufla pe nas. Soţul ei, un neamţ americanizat, socialist-creştin, venise în Rusia Sovietică împreună cu familia, luase cetăţenia sovietică. Profesorul Rudolf, condamnat la 10 ani fără drept de corespondenţă, fusese împuşcat la Lubianka; Suzana Karlovna şi cele trei fiice ale ei - Agnessa, Luiza şi Lena - ajunseseră în lagăre cu regim special. Suzana Karlovna nu ştia nimic despre fiicele ei, cea mai mică, Lena, nu mai era nici ea împreună cu mama ei, fusese transferată în lagărul pentru invalizi. Suzana Karlovna nu se saluta cu bătrâna Olga Nikolaevna - care îl făcuse pe Stalin fascist, iar pe Lenin - călăul libertăţii ruse. Suzana Karlovna spunea că prin muncă ajută la crearea lumii noi şi că acest lucru îi dă putere să suporte despărţirea de soţul şi fiicele ei. Suzana Karlovna povestea că, pe când trăiau la Londra, fuseseră prieteni cu Herbert Wells iar la Washington se întâlniseră cu Roosevelt; preşedintelui îi plăcea să stea de vorbă cu soţul ei. Ea accepta totul, totul îi era limpede, un singur lucru nu îi era prea clar: văzuse cum omul care îl arestase pe profesorul Rudolf băgase în buzunar o monedă de aur unicat, mare cât palma unui copil, în valoare de 100 de dolari. Pe monedă era gravat profilul unui indian cu podoaba lui de pene - omul care făcuse percheziţia luase moneda pentru fiul său, fără să se gândească măcar că moneda e de aur.
Toate femeile acestea - curate, distruse, istovite, răbdătoare - trăiau în lumea speranţelor. Speranţa lor ba adormea, ba se trezea, dar de părăsit nu le părăsea nici o clipă.
Maşa spera şi ea - speranţa o chinuia, dar numai ea o mai ajuta să respire chiar dacă durea. "
Într-o seară Semisotov plecase şi nu se mai arătase; a aflat pe urmă că s-a transferat din lagăr. Şi se bucurase, gândindu-se seara în baracă, pe prici, că nu se mai duce la depozit, să se înjosească. Apoi o dăduseră afară de la birou unde, pe timpul lui Semisotov, spăla podelele şi făcea focul la sobe - n-avea de unde să dea şperţ, iar locul ei îl primise hoaţa care luase de pe ea bluza de lână în timpul călătoriei. Se bucurase, dar în acelaşi timp se simţise ofensată: la plecare, ăla nu-i spusese nici măcar jumătate de vorbă, se purtase cu ea mai rău decât cu un câine, şi doar era şi ea cineva, avusese cândva viză permanentă de Moscova, locuise într-o cameră separată împreună cu soţul ei şi cu Iulia, se spăla în cadă, mânca din farfurie ...
În lunile de iarnă munca din lagăr era grea, era greu să munceşti şi pe timp de vară, şi în zilele de primăvară; şi în cele de toamnă tot greu se muncea, iar ea nu se mai gândea acum nici la Arbat, nici la Andrei, ci numai la faptul că pe vremea lui Semisotov spăla podelele în birouri. Să fi avut ea pe atunci chiar aşa o baftă?
Şi totuşi speranţa sta pitită în sufletul ei. Se vor revedea ... Desigur, atunci ea va fi bătrână, complet căruntă, Iulia va avea copiii ei, dar se vor revedea, nu pot să nu se revadă.
Capul însă îi vâjâia de griji, nelinişti, nenorociri. Ba i se rupea cămaşa, ba se umplea de bube, ba o durea burta şi n-avea cum să ceară să meargă la infirmerie, ba îi crăpau călcâiele şi şchiopăta şi obielele i se pătau de sânge, ba i se rupea pâslarul, ba trebuia cu orice preţ să se spele, măcar un pic, fără să mai aştepte rândul la baie, sau să-şi spele lucrurile, ba trebuia cumva uscată scurta vătuită, udată de ploaie ... Şi totul se obţinea cu luptă - un ceaun cu apă fierbinte, un fir de aţă, un ac de împrumut, o lingură cu coada întreagă, un petec ca să-şi dreagă haina. Cum să faci să scapi de insecte, cum să-ţi fereşti faţa şi mâinile de gerul câinos?
Nici scandalurile şi încăierările deţinutelor nu erau mai uşor de suportat decât munca silnică.
Şi totuşi viaţa din baracă mergea înainte.
Tuşa Tania din Oriol şoptea: "Nenorociţi, cei ce trăiesc pe pământ ..." Avea o faţă grosolană, ca de mujic, părea aspră, violentă. Dar tuşa Tania nu era nici aspră, nici violentă, era toată numai bunătate. Pentru ce ajunsese această femeie sfântă în lagăr? Cu o umilinţă de neînţeles era totdeauna gata să spele podelele şi să facă de serviciu în locul alteia.
Bătrânele călugăriţe, Varvara şi Ksenia, şopteau între ele şi tăceau imediat ce se apropia vreo mireancă păcătoasă. Ele trăiau într-o lume aparte: să-ţi pui iscălitura pe o hârtie - era păcat, să-ţi spui numele de mirean - păcat, să te îmbraci în scurta de lagăr - păcat. Le puteai omorî, atât erau de îndârjite în sfinţenia lor. Sfinţenia li se vedea în îmbrăcăminte, în basmalele albe, în buzele strânse, dar în ochi li se citea răceala şi dispreţul faţă de suferinţa din lagăr, faţă de păcat. Fecioriei lor îmbătrânite îi repugnau patimile muiereşti, nenorocirile muiereşti, suferinţele mamelor şi soţiilor, toate acestea li se păreau necurate. Principalul era să-şi păstreze curată basmaua, cana de băut, cu buzele strânse să se ţină de o parte de viaţa plină de păcate a lagărului. Hoaţele le urau iar "soţiile" nu le îndrăgeau nici ele şi le ocoleau.
Soţii, soţii ... moscovite, leningrădence, kievlene, din Harkov şi din Rostov, îndurerate, practice sau de pe altă lume, păcătoase, slabe, sfioase, rele, batjocoritoare, rusoaice şi nerusoaice, femei îmbrăcate în scurte de lagăr ... Soţii de medici, ingineri, pictori şi agronomi, soţii de mareşali şi chimişti, soţii de procurori şi de ţărani deschiaburiţi, de agricultori ruşi, bieloruşi, ucrainieni ... toate luaseră drumul soţilor lor, în bezna de morminte scite a barăcilor de lagăr.
Cu cât era mai renumit duşmanul poporului executat, cu atât mai larg cercul femeilor duse, pe urmele lui, în lagăr: soţia, fosta soţie, prima soţie, surorile, secretara, fiica, prietena soţiei, fiica din prima căsătorie ...
Despre unele se spunea: "E uimitor de simplă, de modestă ...", despre altele: "Vai, e absolut insuportabilă, o cucoană trufaşă, de parcă tot la Kremlin s-ar afla." Acestea îşi aveau şi aici suita lor de linguşitoare. În jurul lor - aureola puterii şi a faptului de a fi predestinate morţii. Despre ele se spunea în şoaptă: "Nu, astea nu mai apucă libertatea."
Erau acolo bătrâne cu ochi obosiţi şi calmi, ajunse la puşcărie încă de pe timpul lui Lenin, cu zeci de ani de închisoare şi lagăr la activ. Erau narodnice, socialist-revoluţionare, social-democrate. Cu ele străjile erau respectuoase, ca şi hoaţele; ele nu coborau de pe prici nici când intra în baracă însuşi comandantul lagărului. Se povestea că una dintre ele, Olga Nikolaevna, o bătrânică măruntă şi căruntă, fusese înainte de revoluţia anarhistă, că aruncase o bombă în caleaşca guvernatorului Varşoviei, că împuşcase un general de jandarmi. Acum şedea pe priciul lagărului şi citea câte o carte, bându-şi apa fiartă din cana de tablă. Când Maşa se întorsese o dată noaptea din magazie, de la Semisotov, bătrânica asta se apropiase de ea, o mângâiase pe cap şi îi spusese: "Sărăcuţa de tine, fetiţa mea!" Vai, cum mai plânsese Maşa atunci!
Nu departe de Maşa dormea pe prici Suzana Karlovna Rudolf. Făcea gimnastică, răsufla pe nas. Soţul ei, un neamţ americanizat, socialist-creştin, venise în Rusia Sovietică împreună cu familia, luase cetăţenia sovietică. Profesorul Rudolf, condamnat la 10 ani fără drept de corespondenţă, fusese împuşcat la Lubianka; Suzana Karlovna şi cele trei fiice ale ei - Agnessa, Luiza şi Lena - ajunseseră în lagăre cu regim special. Suzana Karlovna nu ştia nimic despre fiicele ei, cea mai mică, Lena, nu mai era nici ea împreună cu mama ei, fusese transferată în lagărul pentru invalizi. Suzana Karlovna nu se saluta cu bătrâna Olga Nikolaevna - care îl făcuse pe Stalin fascist, iar pe Lenin - călăul libertăţii ruse. Suzana Karlovna spunea că prin muncă ajută la crearea lumii noi şi că acest lucru îi dă putere să suporte despărţirea de soţul şi fiicele ei. Suzana Karlovna povestea că, pe când trăiau la Londra, fuseseră prieteni cu Herbert Wells iar la Washington se întâlniseră cu Roosevelt; preşedintelui îi plăcea să stea de vorbă cu soţul ei. Ea accepta totul, totul îi era limpede, un singur lucru nu îi era prea clar: văzuse cum omul care îl arestase pe profesorul Rudolf băgase în buzunar o monedă de aur unicat, mare cât palma unui copil, în valoare de 100 de dolari. Pe monedă era gravat profilul unui indian cu podoaba lui de pene - omul care făcuse percheziţia luase moneda pentru fiul său, fără să se gândească măcar că moneda e de aur.
Toate femeile acestea - curate, distruse, istovite, răbdătoare - trăiau în lumea speranţelor. Speranţa lor ba adormea, ba se trezea, dar de părăsit nu le părăsea nici o clipă.
Maşa spera şi ea - speranţa o chinuia, dar numai ea o mai ajuta să respire chiar dacă durea. "
vineri, 6 februarie 2009
"Panta rhei" (fragment) (III)
"Doamne Dumnezeule, s-au întâmplat oare toate astea cu adevărat? Iar peste un minut i se părea vis ceea ce se petrecea aievea acum - semiobscuritatea înăbuşitoare, strachina de aluminiu, hoaţele care fumau mahorcă în aşternuturile lor aspre, lenjeria murdară, corpul care o mănâncă şi tristeţea din inimă: "De-am sosi mai repede într-o staţie, acolo măcar te apără paza de astea de la drept comun", iar în timpul staţionării - groaza de paznici care te loveau cu patul puştii, înjurându-te de mamă, şi gândul : "De ne-ar pune mai repede în mişcare". Chiar şi hoaţele spuneau: "Convoiul din Vologodsk e mai rău ca moartea."
Nenorocirea ei nu erau nici scândurile scârţâitoare ale priciului, nici chiciura de pe pereţii vagonului - focul în sobă abia pâlpâia -, nici cruzimea paznicilor şi nici dezmăţul hoaţelor. Nenorocirea ei era că aici, în eşalon, începuse să se destrame acea stare de abrutizare care-i cuprinsese sufletul în timpul şederii de opt luni în celula puşcăriei.
Acum simţea cu întreaga fiinţă cei 9000 de km. ai drumului ei spre străfundurile de mormânt ale Siberiei.
Aici nu va mai exista speranţa, lipsită de sens din închisoare, că se va deschide brusc uşa celulei şi temnicerul va striga: "Liubimova, eşti liberă, ieşi cu boarfele", şi că ea va ieşi în strada Novoslobodskaia şi va lua autobuzul până acasă, unde o aşteptau Andrei şi Iulia.
În vagon nu mai resimţea nici abrutizarea, nici oboseala nemărginită pe care avea s-o resimtă din nou în lagăr, ci numai inima însângerată.
Dar dacă Iulia îşi udă pantalonaşii? Dar spălatul pe mâini, mucii de sub nas, şi legumele de care are nevoie? Noaptea se tot dezveleşte, doarme goluţă ...
Maşenka nu mai avea pantofi; era încălţată acum în bocanci soldăţeşti, iar unul din bocanci avea talpa ruptă. Oare asta să fie ea, Maria Konstantinovna, care îl citea pe Blok, studiase filologia şi scria, în secret de Andrei, versuri? Maşa care mergea grăbită pe Arbat să-şi ia oră la coafor, la Ivan Afanasievici - la Jean -, Maşa care ştia nu doar să citească o carte, dar să şi pregătească un borş bun, să facă un tort-napoleon, să coasă, să vadă de copil? Maşa, permanent entuziasmată de Andriuşa, de dragostea lui de muncă, de modestia lui, şi care, la rândul ei, stârnea admiraţia celor din jur pentru abnegaţia şi dragostea ei faţă de Andriuşa şi Iulia, Maşa - în stare să plângă dar să şi tachineze, şi să tragă foloase şi de pe urma unei copeici?
Dar eşalonul merge mai departe, tot mai departe, iar Maşa face un început de tifos - capul îi e tulbure, întunecat, greu. Dar nu e tifos, e sănătoasă. Şi din nou, aici în eşalon speranţa se strecoară în inima ei. Va ajunge în lagăr şi i se va spune: "Liubimova, ieşi din rând, a sosit o telegramă, ai fost eliberată" şi aşa mai departe şi toate celelalte; va pleca la Moscova cu un tren de pasageri, iată şi staţia Sofrino, şi Puşkino, şi gara Iaroslavski, uite-l şi pe Andrei cu Iulia în braţe!
Dar şi speranţa o istovea - de-ar ajunge mai curând la staţia siberiană finală, unde să primească telegrama cu vestea eliberării. Uite şi cum aleargă picioruşele subţiri ale Iuliei pe lângă vagonul care-şi încetineşte mersul.
Dar iat-o, a ieşit din eşalon jefuită de hoaţe, degetele degerate şi le-a ascuns în mâneca scurtei vătuite slinoase, capul îi e înfăşurat într-un prosop pluşat murdar. Iar alături de ea scârţâie pe zăpadă, ca şi cum ar călca pe cioburi de sticlă, pantofii a sute de femei moscovite condamnate la zece ani de lagăr pentru că nu şi-au denunţat bărbaţii.
Păşesc picioarele încălţate în ciorapi de mătase, se împiedică pantofii cu toc înalt. Pe Maşa o invidiază - ea a călătorit în vagon cu hoaţele, nu cu "soţiile", pe ea au jefuit-o, dar uite că acum are pe ea o scurtă vătuită şi bocanci în care pot fi înfundate hârtii şi cârpe.
Se împiedică, se grăbesc, se prăbuşesc soţiile duşmanilor poporului, îşi adună la repezeală boccelele risipite în zăpadă, dar să plângă le e frică.
Maşa privi în urmă: în spatele ei se afla magazia staţiei şi vagoanele de marfă ca nişte mărgele roşii pe un trup alb ca zăpada, iar în faţa ei, desfăşurat ca un şarpe negru, convoiul deţinutelor; de jur împrejur stive le lemne acoperite de zăpadă şi escorta îmbrăcată în scurte de vis, şi câini ciobăneşti cu blana lor deasă şi caldă. Şi aerul curat, îmbătător după drumul de două luni, mai tăios decât briciul. Se stârni vântul, un nor uscat de zăpadă se întinse peste pământul nearat şi capul coloanei se afundă într-o pâclă albă. Gerul îţi biciuia faţa şi picioarele; Maşa fu cuprinsă de ameţeală.
Şi, dintr-o dată, prin oboseală, prin spaima că va degera şi va face o cangrenă, prin dorinţa de a ajunge la căldură şi de a face o baie, prin uluirea provocată de bătrânica groaie, cu pince-nez, culcată în zăpadă cu o expresie prostească, stranie, capricioasă pe chip, la cei 26 de ani ai ei, în ceaţa de zăpadă, Maşa îşi întrevăzu întreaga soartă din lagăr ... iar destinul ei trecut, aflat la mii de verste, pe strada Spasopeskovski - pentru totdeauna pecetluit. Prin ceaţă se iviră turnurile, paznicii îmbrăcaţi în cojoace, porţile larg deschise. În acea clipă Maşa îşi văzu la fel de limpede ambele vieţi: cea care trecuse, cea care o aştepta.
Ea aleargă, se împiedică, suflă în degetele îngheţate şi nebunia speranţei nu o părăseşte - va ajunge în lagăr şi acolo îi vor spune că i-a venit eliberarea. De aceea şi aleargă ea, pierzându-şi răsuflarea.
Cât de grea i-a fost munca! Cum o mai duruse stomacul şi i se rupsese mijlocul din cauza greutăţii - neîngăduită femeilor - a bolovanilor de var, iar tărgile, şi goale fiind, erau ca de fontă; şi ce greu atârnau lopeţile, răngile, scândurile, buştenii, căldările cu apă murdară, hârdaiele pline cu scârnă, grămezile de rufe spălate, ude.
Cât de greu era drumul spre locul de muncă, prin bezna premergătoare dimineţii, cât de epuizant apelul în noroaie şi băltoace; cât de greţoasă şi totodată dorită fiertura de porumb cu câte o bucată de maţ în ea, solzi de peşte scârboşi, care ţi se lipeau de cerul gurii; cât de josnic, de nemilos te jefuiau în barăci, ce discuţii urâte se purtau în toiul nopţii pe priciuri; ce forfotă respingătoare, şoapte şi foşnete; şi cât de dorită era tot timpul pâinea neagră, uscată!
Lena Rudolf - care avea 16 şi dormea pe prici alături de Maşa - trăia cu deţinutul de drept comun Muha, care făcea de serviciu la cazane. Lena se îmbolnăvise de sifilis, îi căzuseră unghiile de la mâini şi picioare şi chelise; serviciul sanitar o transferase în lagărul pentru invalizi; în schimb mama Lenei, buna, serviabila Suzana Karlovna, cu ochii ei limpezi îşi păstrase chiar şi în lagăr distincţia şi continua să muncească în ciuda părului ei cărunt. Suzana Karlovna făcea gimnastică de dimineaţă înainte de a se crăpa de ziuă şi se spăla cu zăpadă.
Maşa muncea până la căderea nopţii, muncea ca o iapă, ca o cămilă, ca o măgăriţă. Lagărul era în regim de penitenciar şi ea n-avea dreptul la corespondenţă, nu ştia dacă bărbatul îi mai trăieşte sau a fost executat, nu ştia unde se află Iulka ei, dacă a juns la vreun azil, s-a pierdut ca un mic animal fără urme sau dacă a găsit-o mama; dar oare mama ei mai trăia? Îi mai trăia fratele, Volodea? Părea să se fi obişnuit să nu ştie nimic despre ai ei, părea să nu aştepte scrisori ci să dorească doar o muncă ceva mai uşoară, nu în ger, nu în taiga unde te mănâncă insectele, ci la bucătărie sau infirmerie.
Totuşi, dorul după bărbatul şi fata ei nu încetase, speranţa nu-i murise, ci doar părea să fi murit. Speranţa îi adormise. Şi Maşa îi simţea somnul, aşa cum simţi în braţe un copil care doarme; şi când speranţa se trezea din nou, inima tinerei femei se umplea de fericire, de lumină şi amar.
Ea îi va revedea pe Iulia şi pe Andrei. Evident, nu azi, nu mâine. Vor trece nişte ani, dar îi va revedea: cum ai mai încărunţit, ce ochi trişti ai tu ... Iulenka, Iulenka - fetiţa asta palidă şi subţirică e fata ei ... Şi Maşa începea să se frământe: o s-o recunoască oare Iulia, o să-şi recunoască ea oare mama-puşcăriaşă, n-o să-i întoarcă spatele?"
Nenorocirea ei nu erau nici scândurile scârţâitoare ale priciului, nici chiciura de pe pereţii vagonului - focul în sobă abia pâlpâia -, nici cruzimea paznicilor şi nici dezmăţul hoaţelor. Nenorocirea ei era că aici, în eşalon, începuse să se destrame acea stare de abrutizare care-i cuprinsese sufletul în timpul şederii de opt luni în celula puşcăriei.
Acum simţea cu întreaga fiinţă cei 9000 de km. ai drumului ei spre străfundurile de mormânt ale Siberiei.
Aici nu va mai exista speranţa, lipsită de sens din închisoare, că se va deschide brusc uşa celulei şi temnicerul va striga: "Liubimova, eşti liberă, ieşi cu boarfele", şi că ea va ieşi în strada Novoslobodskaia şi va lua autobuzul până acasă, unde o aşteptau Andrei şi Iulia.
În vagon nu mai resimţea nici abrutizarea, nici oboseala nemărginită pe care avea s-o resimtă din nou în lagăr, ci numai inima însângerată.
Dar dacă Iulia îşi udă pantalonaşii? Dar spălatul pe mâini, mucii de sub nas, şi legumele de care are nevoie? Noaptea se tot dezveleşte, doarme goluţă ...
Maşenka nu mai avea pantofi; era încălţată acum în bocanci soldăţeşti, iar unul din bocanci avea talpa ruptă. Oare asta să fie ea, Maria Konstantinovna, care îl citea pe Blok, studiase filologia şi scria, în secret de Andrei, versuri? Maşa care mergea grăbită pe Arbat să-şi ia oră la coafor, la Ivan Afanasievici - la Jean -, Maşa care ştia nu doar să citească o carte, dar să şi pregătească un borş bun, să facă un tort-napoleon, să coasă, să vadă de copil? Maşa, permanent entuziasmată de Andriuşa, de dragostea lui de muncă, de modestia lui, şi care, la rândul ei, stârnea admiraţia celor din jur pentru abnegaţia şi dragostea ei faţă de Andriuşa şi Iulia, Maşa - în stare să plângă dar să şi tachineze, şi să tragă foloase şi de pe urma unei copeici?
Dar eşalonul merge mai departe, tot mai departe, iar Maşa face un început de tifos - capul îi e tulbure, întunecat, greu. Dar nu e tifos, e sănătoasă. Şi din nou, aici în eşalon speranţa se strecoară în inima ei. Va ajunge în lagăr şi i se va spune: "Liubimova, ieşi din rând, a sosit o telegramă, ai fost eliberată" şi aşa mai departe şi toate celelalte; va pleca la Moscova cu un tren de pasageri, iată şi staţia Sofrino, şi Puşkino, şi gara Iaroslavski, uite-l şi pe Andrei cu Iulia în braţe!
Dar şi speranţa o istovea - de-ar ajunge mai curând la staţia siberiană finală, unde să primească telegrama cu vestea eliberării. Uite şi cum aleargă picioruşele subţiri ale Iuliei pe lângă vagonul care-şi încetineşte mersul.
Dar iat-o, a ieşit din eşalon jefuită de hoaţe, degetele degerate şi le-a ascuns în mâneca scurtei vătuite slinoase, capul îi e înfăşurat într-un prosop pluşat murdar. Iar alături de ea scârţâie pe zăpadă, ca şi cum ar călca pe cioburi de sticlă, pantofii a sute de femei moscovite condamnate la zece ani de lagăr pentru că nu şi-au denunţat bărbaţii.
Păşesc picioarele încălţate în ciorapi de mătase, se împiedică pantofii cu toc înalt. Pe Maşa o invidiază - ea a călătorit în vagon cu hoaţele, nu cu "soţiile", pe ea au jefuit-o, dar uite că acum are pe ea o scurtă vătuită şi bocanci în care pot fi înfundate hârtii şi cârpe.
Se împiedică, se grăbesc, se prăbuşesc soţiile duşmanilor poporului, îşi adună la repezeală boccelele risipite în zăpadă, dar să plângă le e frică.
Maşa privi în urmă: în spatele ei se afla magazia staţiei şi vagoanele de marfă ca nişte mărgele roşii pe un trup alb ca zăpada, iar în faţa ei, desfăşurat ca un şarpe negru, convoiul deţinutelor; de jur împrejur stive le lemne acoperite de zăpadă şi escorta îmbrăcată în scurte de vis, şi câini ciobăneşti cu blana lor deasă şi caldă. Şi aerul curat, îmbătător după drumul de două luni, mai tăios decât briciul. Se stârni vântul, un nor uscat de zăpadă se întinse peste pământul nearat şi capul coloanei se afundă într-o pâclă albă. Gerul îţi biciuia faţa şi picioarele; Maşa fu cuprinsă de ameţeală.
Şi, dintr-o dată, prin oboseală, prin spaima că va degera şi va face o cangrenă, prin dorinţa de a ajunge la căldură şi de a face o baie, prin uluirea provocată de bătrânica groaie, cu pince-nez, culcată în zăpadă cu o expresie prostească, stranie, capricioasă pe chip, la cei 26 de ani ai ei, în ceaţa de zăpadă, Maşa îşi întrevăzu întreaga soartă din lagăr ... iar destinul ei trecut, aflat la mii de verste, pe strada Spasopeskovski - pentru totdeauna pecetluit. Prin ceaţă se iviră turnurile, paznicii îmbrăcaţi în cojoace, porţile larg deschise. În acea clipă Maşa îşi văzu la fel de limpede ambele vieţi: cea care trecuse, cea care o aştepta.
Ea aleargă, se împiedică, suflă în degetele îngheţate şi nebunia speranţei nu o părăseşte - va ajunge în lagăr şi acolo îi vor spune că i-a venit eliberarea. De aceea şi aleargă ea, pierzându-şi răsuflarea.
Cât de grea i-a fost munca! Cum o mai duruse stomacul şi i se rupsese mijlocul din cauza greutăţii - neîngăduită femeilor - a bolovanilor de var, iar tărgile, şi goale fiind, erau ca de fontă; şi ce greu atârnau lopeţile, răngile, scândurile, buştenii, căldările cu apă murdară, hârdaiele pline cu scârnă, grămezile de rufe spălate, ude.
Cât de greu era drumul spre locul de muncă, prin bezna premergătoare dimineţii, cât de epuizant apelul în noroaie şi băltoace; cât de greţoasă şi totodată dorită fiertura de porumb cu câte o bucată de maţ în ea, solzi de peşte scârboşi, care ţi se lipeau de cerul gurii; cât de josnic, de nemilos te jefuiau în barăci, ce discuţii urâte se purtau în toiul nopţii pe priciuri; ce forfotă respingătoare, şoapte şi foşnete; şi cât de dorită era tot timpul pâinea neagră, uscată!
Lena Rudolf - care avea 16 şi dormea pe prici alături de Maşa - trăia cu deţinutul de drept comun Muha, care făcea de serviciu la cazane. Lena se îmbolnăvise de sifilis, îi căzuseră unghiile de la mâini şi picioare şi chelise; serviciul sanitar o transferase în lagărul pentru invalizi; în schimb mama Lenei, buna, serviabila Suzana Karlovna, cu ochii ei limpezi îşi păstrase chiar şi în lagăr distincţia şi continua să muncească în ciuda părului ei cărunt. Suzana Karlovna făcea gimnastică de dimineaţă înainte de a se crăpa de ziuă şi se spăla cu zăpadă.
Maşa muncea până la căderea nopţii, muncea ca o iapă, ca o cămilă, ca o măgăriţă. Lagărul era în regim de penitenciar şi ea n-avea dreptul la corespondenţă, nu ştia dacă bărbatul îi mai trăieşte sau a fost executat, nu ştia unde se află Iulka ei, dacă a juns la vreun azil, s-a pierdut ca un mic animal fără urme sau dacă a găsit-o mama; dar oare mama ei mai trăia? Îi mai trăia fratele, Volodea? Părea să se fi obişnuit să nu ştie nimic despre ai ei, părea să nu aştepte scrisori ci să dorească doar o muncă ceva mai uşoară, nu în ger, nu în taiga unde te mănâncă insectele, ci la bucătărie sau infirmerie.
Totuşi, dorul după bărbatul şi fata ei nu încetase, speranţa nu-i murise, ci doar părea să fi murit. Speranţa îi adormise. Şi Maşa îi simţea somnul, aşa cum simţi în braţe un copil care doarme; şi când speranţa se trezea din nou, inima tinerei femei se umplea de fericire, de lumină şi amar.
Ea îi va revedea pe Iulia şi pe Andrei. Evident, nu azi, nu mâine. Vor trece nişte ani, dar îi va revedea: cum ai mai încărunţit, ce ochi trişti ai tu ... Iulenka, Iulenka - fetiţa asta palidă şi subţirică e fata ei ... Şi Maşa începea să se frământe: o s-o recunoască oare Iulia, o să-şi recunoască ea oare mama-puşcăriaşă, n-o să-i întoarcă spatele?"
luni, 2 februarie 2009
”Panta rhei” (fragment) (II)
"Blânda Mașenka ... Acum nu mai avea pe ea nici ciorapii ei subțiri și nici bluza albastră de lână. Era greu să-ți păstrezi, în vagonul de marfă, înfățișarea îngrijită. Ea urmărea încordat discuția, dusă parcă într-o altă limbă, a hoațelor, vecinele ei de prici. Se uita cu groază la regina eșalonului - amanta isterică, cu buze palide, a unui faimos pungaș din Rostov.
Mașa își spălă batista într-o cană cu un rest de apă, își șterse tălpile, își întinse batista pe genunchi și se uită în întuneric.
Ultimele luni trăite se învălmășeau ca într-o ceață: plânsul Iulkăi, ce împlinise trei ani, după ce mâncase prea mult de ziua ei, chipurile oamenilor care efectuaseră percheziția, lenjeria, desenele, păpușile, vesela din bucătărie aruncată pe podea, ficusul - cadou de nuntă al mamei - smuls din ghiveci, ultimul zâmbet, din prag - jalnic, implorând fidelitate - al soțului; amintindu-și zâmbetul acesta Mașa țipa, apucându-se cu mâinile de cap; apoi săptămânile demențiale care urmaseră, când totul rămăsese cum a fost și, alături de străchinuța cu terci a Iulkăi, groaza care îi îngheța sângele în vine la Lubianka. Cozile în sala de așteptare a închisorii interioare, glasul de la ferestruică: ”pachetul se respinge”; alergăturile pe la neamuri, învățarea pe de rost a adreselor celor apropiați, vânzarea grăbită, neîndemânatecă, a dulapului cu oglindă și a cărților editate de ”Academie”; durerea produsă de faptul că prietena ei cea mai bună încetase să-i telefoneze; și din nou oaspeții nocturni, perceheziția până-n zori, despărțirea de Iulka pe care, cu siguranță, nu o dăduseră bunicii, ci o duseseră la vreun orfelinat; celula de la Butîrki, unde se vorbea în șoaptă, unde chibriturile și oasele de pește pescuite din ciorbă erau folosite ca ace de cusut; nălucirea pestriță a zeci de basmale, chiloți, sutiene spălate, pe care deținutele le uscau, fluturându-le prin aer; interogatoriul de noapte, când, pentru prima oară în viață, fusese amenințată cu pumnul, i se vorbise cu ”tu” și fusese făcută curvă, prostituată. Era învinuită de ”nedenunțare” a soțului, la rândul său condamnat la 10 ani fără drept de corespondență tot pentru nedenunțare ...
Mașa nu înțelegea de ce-ar fi trebuit ca ea și alte zeci și zeci de femei așijderea ei să-și denunțe soții, de ce Andrei și alte sute ca el ar fi trebuit să-și denunțe camarazii de muncă și prietenii din copilărie. Anchetatorul o chemase o singură dată. Apoi trecuseră opt luni de pușcărie - zi și noapte, noapte și zi. Disperarea lua locul unei așteptări obtuze, apoi brusc, ca un val al mării, o inunda speranța, convingerea că se va întâlni în curând cu soțul și fetița ei.
În cele din urmă temnicerul îi înmânase o fâșie îngustă de hârtie subțire și ea citi: 58 - 6 - 12.
Dar și după aceea continuă să spere: poate că așa, pe negândite, o vor elibera, soțul ei va fi achitat, Iulia - acasă și se vor întâlni pentru a nu se mai despărți niciodată. La gândul acestei întâlniri, de fericire, o lua cu frig și călduri.
O treziseră în toiul nopţii: "Liubimova, cu bagajul!" O transportaseră în "corbul negru", ocolind închisoarea de tranzit Krasnopresnenskaia, la gara de mărfuri a Căii Ferate Iaroslav, pentru a fi îmbarcată în eşalon ...
Îşi amintea în mod deosebit dimineaţa imediat următoare arestării soţului. Îşi amintea de parcă dimineaţa aceea n-ar mai fi luat sfârşit. Uşa principală a casei s-a trântit, a ambalat un motor şi apoi s-a făcut dintr-o dată linişte. În suflet i s-a strecurat groaza. Pe coridor a sunat telefonul, liftul s-a oprit brusc chiar în dreptul uşii ei, târşâindu-şi papucii vecina a ieşit din bucătărie şi, pe neaşteptate, târşâitul papucilor amuţi şi el.
Se apucase apoi să şteargă de praf cărţile risipite pe duşumea, le aranjă pe etajeră, făcu o legătură din lenjeria de pe jos - avea de gând să o fiarbă -, lucrurile din odaie păreau toate pângărite. Puse înapoi ficusul în ghiveci şi îi mângâie frunzele aspre - de ficusul acesta îşi bătea Andriuşa joc, declarându-l un simbol mic-burghez; în sinea ei era de acord cu el. Maşa nu permisese însă niciodată ca ficusul să fie insultat şi nici dus la bucătărie: îi era milă de săraca maică-sa, foarte bătrână, care i-l dăduse în dar, traversând toată Moscova şi îl cărase pe scări la etajul patru, căci liftul tocmai în zilele acelea era în revizie.
Liniştea era deplină! Dar vecini nu dormeau. Le era milă de ea, se temeau de ea dar şi se topeau de bucurie că nu la ei veniseră cu ordinul de percheziţie şi arestare. Iulenka dormea, iar ea făcea ordine în odaie. De obicei nu se prea omora cu dereticatul, era în general indiferentă faţă de obiecte, n-o interesaseră niciodată lustrele, vesela frumoasă. Unii o considerau neglijentă, o gospodină proastă. Lui Andrei însă îi plăcea această indiferenţă a Maşei faţă de obiecte şi dezordinea din odaie. Acum însă avea impresia că dacă lucrurile vor sta la locul lor îi va fi şi ei mai bine şi mai uşor.
Se uită în oglindă, aruncă o privire prin camera dereticată. Iată, "Călătoriile lui Gulliver" erau în raftul de cărţi exact acolo unde fuseseră şi ieri înaintea percheziţiei, ficusul stătea din nou în ghiveciul lui pe masă. Iar Iulia, care până la patru dimineaţa plânsese agăţându-se de maică-sa, acum dormea. Pe coridor era linişte, vecinii încă nu trebăluiau la bucătărie.
În camera ei ordonată, Maşenka simţi o disperare sfâşietoare. Era toată pătrunsă de gingăşie, de dragoste pentru Andrei şi chiar aici, în această linişte casnică, înconjurată de obiecte familiare, simţi ca niciodată forţa nemiloasă în stare să frângă chiar axul pământesc; această forţă se năpustise direct asupra ei, a Iulkăi, a cămăruţei despre care obişnuia să spună:
- N-am nevoie de douăzeci de metri şi balcon, pentru că aici sunt eu fericită!
Iulia! Andriuşa! De ei o despart acum. Păcănitul roţilor de tren îi frângea sufletul. Tot mai departe era ea de Iulia şi cu fiecare oră se apropia de Siberia dată ei în schimbul vieţii lângă cei dragi.
Maşa nu mai purta acum fusta ei în carouri, cu pieptenele ei îşi pieptăna acum părul aspru, electrizat, hoaţa cu buze palide şi subţiri.
Probabil că numai într-o inimă tânără de femeie pot trăi concomitent cele două suferinţe - cea maternă, dorinţa pătimaşă de a-ţi salva copilul fără apărare, şi în acelaşi timp neputinţa copilărească în faţa mâniei statului, dorinţa de a-ţi ascunde la rândul tău capul la pieptul mamei.
Unghiile acestea rupte şi murdare aveau cândva pe ele ojă, culoarea lor o preocupa în mod deosebit pe Iulia, iar cândva tatăl îi spusese fetiţei:"Maşa are unghii aşa cum au peştişorii solzi." Şi nici urmă de "permanent" nu mai avea, se coafase cu o lună înaintea arestării lui Andriuşa, când trebuise să se ducă la ziua de naştere a unei prietene, chiar a celei care încetase să mai sune la telefon.
Iulenka, Iulenka, atât de timidă, de nervoasă - la azil!
Maşa gemu înfundat, ochii i se împăienjeniseră - cum să-şi apere fetiţa de educatoarele haine, copiii răi şi ştrengari, de îmbrăcămintea zdrenţuroasă şi aspră de orfelinat, de pătura soldăţească, de perna umplută cu paie ţepoase. Şi vagonul scârţîia, roţile ţăcăneau. Moscova era tot mai departe şi tot mai aproape - Siberia."
Mașa își spălă batista într-o cană cu un rest de apă, își șterse tălpile, își întinse batista pe genunchi și se uită în întuneric.
Ultimele luni trăite se învălmășeau ca într-o ceață: plânsul Iulkăi, ce împlinise trei ani, după ce mâncase prea mult de ziua ei, chipurile oamenilor care efectuaseră percheziția, lenjeria, desenele, păpușile, vesela din bucătărie aruncată pe podea, ficusul - cadou de nuntă al mamei - smuls din ghiveci, ultimul zâmbet, din prag - jalnic, implorând fidelitate - al soțului; amintindu-și zâmbetul acesta Mașa țipa, apucându-se cu mâinile de cap; apoi săptămânile demențiale care urmaseră, când totul rămăsese cum a fost și, alături de străchinuța cu terci a Iulkăi, groaza care îi îngheța sângele în vine la Lubianka. Cozile în sala de așteptare a închisorii interioare, glasul de la ferestruică: ”pachetul se respinge”; alergăturile pe la neamuri, învățarea pe de rost a adreselor celor apropiați, vânzarea grăbită, neîndemânatecă, a dulapului cu oglindă și a cărților editate de ”Academie”; durerea produsă de faptul că prietena ei cea mai bună încetase să-i telefoneze; și din nou oaspeții nocturni, perceheziția până-n zori, despărțirea de Iulka pe care, cu siguranță, nu o dăduseră bunicii, ci o duseseră la vreun orfelinat; celula de la Butîrki, unde se vorbea în șoaptă, unde chibriturile și oasele de pește pescuite din ciorbă erau folosite ca ace de cusut; nălucirea pestriță a zeci de basmale, chiloți, sutiene spălate, pe care deținutele le uscau, fluturându-le prin aer; interogatoriul de noapte, când, pentru prima oară în viață, fusese amenințată cu pumnul, i se vorbise cu ”tu” și fusese făcută curvă, prostituată. Era învinuită de ”nedenunțare” a soțului, la rândul său condamnat la 10 ani fără drept de corespondență tot pentru nedenunțare ...
Mașa nu înțelegea de ce-ar fi trebuit ca ea și alte zeci și zeci de femei așijderea ei să-și denunțe soții, de ce Andrei și alte sute ca el ar fi trebuit să-și denunțe camarazii de muncă și prietenii din copilărie. Anchetatorul o chemase o singură dată. Apoi trecuseră opt luni de pușcărie - zi și noapte, noapte și zi. Disperarea lua locul unei așteptări obtuze, apoi brusc, ca un val al mării, o inunda speranța, convingerea că se va întâlni în curând cu soțul și fetița ei.
În cele din urmă temnicerul îi înmânase o fâșie îngustă de hârtie subțire și ea citi: 58 - 6 - 12.
Dar și după aceea continuă să spere: poate că așa, pe negândite, o vor elibera, soțul ei va fi achitat, Iulia - acasă și se vor întâlni pentru a nu se mai despărți niciodată. La gândul acestei întâlniri, de fericire, o lua cu frig și călduri.
O treziseră în toiul nopţii: "Liubimova, cu bagajul!" O transportaseră în "corbul negru", ocolind închisoarea de tranzit Krasnopresnenskaia, la gara de mărfuri a Căii Ferate Iaroslav, pentru a fi îmbarcată în eşalon ...
Îşi amintea în mod deosebit dimineaţa imediat următoare arestării soţului. Îşi amintea de parcă dimineaţa aceea n-ar mai fi luat sfârşit. Uşa principală a casei s-a trântit, a ambalat un motor şi apoi s-a făcut dintr-o dată linişte. În suflet i s-a strecurat groaza. Pe coridor a sunat telefonul, liftul s-a oprit brusc chiar în dreptul uşii ei, târşâindu-şi papucii vecina a ieşit din bucătărie şi, pe neaşteptate, târşâitul papucilor amuţi şi el.
Se apucase apoi să şteargă de praf cărţile risipite pe duşumea, le aranjă pe etajeră, făcu o legătură din lenjeria de pe jos - avea de gând să o fiarbă -, lucrurile din odaie păreau toate pângărite. Puse înapoi ficusul în ghiveci şi îi mângâie frunzele aspre - de ficusul acesta îşi bătea Andriuşa joc, declarându-l un simbol mic-burghez; în sinea ei era de acord cu el. Maşa nu permisese însă niciodată ca ficusul să fie insultat şi nici dus la bucătărie: îi era milă de săraca maică-sa, foarte bătrână, care i-l dăduse în dar, traversând toată Moscova şi îl cărase pe scări la etajul patru, căci liftul tocmai în zilele acelea era în revizie.
Liniştea era deplină! Dar vecini nu dormeau. Le era milă de ea, se temeau de ea dar şi se topeau de bucurie că nu la ei veniseră cu ordinul de percheziţie şi arestare. Iulenka dormea, iar ea făcea ordine în odaie. De obicei nu se prea omora cu dereticatul, era în general indiferentă faţă de obiecte, n-o interesaseră niciodată lustrele, vesela frumoasă. Unii o considerau neglijentă, o gospodină proastă. Lui Andrei însă îi plăcea această indiferenţă a Maşei faţă de obiecte şi dezordinea din odaie. Acum însă avea impresia că dacă lucrurile vor sta la locul lor îi va fi şi ei mai bine şi mai uşor.
Se uită în oglindă, aruncă o privire prin camera dereticată. Iată, "Călătoriile lui Gulliver" erau în raftul de cărţi exact acolo unde fuseseră şi ieri înaintea percheziţiei, ficusul stătea din nou în ghiveciul lui pe masă. Iar Iulia, care până la patru dimineaţa plânsese agăţându-se de maică-sa, acum dormea. Pe coridor era linişte, vecinii încă nu trebăluiau la bucătărie.
În camera ei ordonată, Maşenka simţi o disperare sfâşietoare. Era toată pătrunsă de gingăşie, de dragoste pentru Andrei şi chiar aici, în această linişte casnică, înconjurată de obiecte familiare, simţi ca niciodată forţa nemiloasă în stare să frângă chiar axul pământesc; această forţă se năpustise direct asupra ei, a Iulkăi, a cămăruţei despre care obişnuia să spună:
- N-am nevoie de douăzeci de metri şi balcon, pentru că aici sunt eu fericită!
Iulia! Andriuşa! De ei o despart acum. Păcănitul roţilor de tren îi frângea sufletul. Tot mai departe era ea de Iulia şi cu fiecare oră se apropia de Siberia dată ei în schimbul vieţii lângă cei dragi.
Maşa nu mai purta acum fusta ei în carouri, cu pieptenele ei îşi pieptăna acum părul aspru, electrizat, hoaţa cu buze palide şi subţiri.
Probabil că numai într-o inimă tânără de femeie pot trăi concomitent cele două suferinţe - cea maternă, dorinţa pătimaşă de a-ţi salva copilul fără apărare, şi în acelaşi timp neputinţa copilărească în faţa mâniei statului, dorinţa de a-ţi ascunde la rândul tău capul la pieptul mamei.
Unghiile acestea rupte şi murdare aveau cândva pe ele ojă, culoarea lor o preocupa în mod deosebit pe Iulia, iar cândva tatăl îi spusese fetiţei:"Maşa are unghii aşa cum au peştişorii solzi." Şi nici urmă de "permanent" nu mai avea, se coafase cu o lună înaintea arestării lui Andriuşa, când trebuise să se ducă la ziua de naştere a unei prietene, chiar a celei care încetase să mai sune la telefon.
Iulenka, Iulenka, atât de timidă, de nervoasă - la azil!
Maşa gemu înfundat, ochii i se împăienjeniseră - cum să-şi apere fetiţa de educatoarele haine, copiii răi şi ştrengari, de îmbrăcămintea zdrenţuroasă şi aspră de orfelinat, de pătura soldăţească, de perna umplută cu paie ţepoase. Şi vagonul scârţîia, roţile ţăcăneau. Moscova era tot mai departe şi tot mai aproape - Siberia."
sâmbătă, 31 ianuarie 2009
"Panta rhei" (fragment) (I)
Unele cărţi sunt făcute să distreze, altele să aline dureri sau să avertizeze, la fel cum sunt cărţi care ... Nu mai contează. Cele mai bune cărţi sunt cele care ajung la sufletul tău.
La sufletul meu a ajuns odată o cărticică scrisă de un evreu din U.R.S.S., tăioasă ca o lamă de brici. Menită să-l scuture pe cititor, menită poate chiar să salveze vieţi. Dar asta nu mai depinde de autor!
"Panta rhei", Totul curge ... Vasili Grossman a scris această carte când a ajuns să nu mai suporte. Abia după 25 de ani de la moartea sa ea a văzut lumina tiparului. Şi a provocat un imens scandal.
Vasili Grossman s-a născut în 1905 la Berdicev (azi în Ucraina) într-o familie de evrei emancipaţi. Adolescent fiind a susţinut cu idealism Revoluţia bolşevică din 1917 în care vedea începutul unei noi ere. Nu era singurul cu astfel de viziuni. Studiile şi le-a făcut la Universitatea din Moscova unde a absolvit Facultatea de fizică-matematică şi o vreme a lucrat ca inginer la Donbass. A început să publice nuvele şi povestiri. Prima realizare notabilă a fost o povestire de doar patru pagini, "În oraşul Berdicev", care a atras atenţia unor scriitori de prestigiu ca Maxim Gorki şi Mihail Bulgakov. La mijlocul anilor '30 a devenit scriitor profesionist, ba chiar membru al Uniunii Scriitorilor. Asta nu l-a scutit de ororile stalinismului. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial Grossman a devenit reporter de front (vezi foto), ajungând să acopere principalele evenimente majore la care a luat parte Armata Roşie: Bătălia Moscovei, Bătălia de la Stalingrad, Bătălia de la Kursk şi Bătălia pentru Berlin. În tot acest timp a continuat să publice literatură patriotică, devenind nici mai mult, nici mai puţin decât un veritabil erou de război. Când patriei i-a fost greu, Vasili Grossman şi-a făcut datoria, dar în faţa absurdului monstruos s-a răzvrătit. Şi atunci eroul a devenit un duşman al poporului. Cărţile de după război au văzut lumina tiparului greu sau deloc. Cartea sa de căpătâi, romanul "Viaţă şi destin", a fost confiscată în stadiu de manuscris după o descindere a KGB-ului în apartamentul său. Grossman îi scria lui Nikita Hruşciov: "Ce importanţă mai are libertatea mea fizică când cartea căreia i-am dedicat viaţa este arestată ... Nu renunţ la ea ... Cer libertate pentru cartea mea". În aceeaşi perioadă Grossman a scris şi "Panta rhei" (titlul original este în rusă). În 1964 a murit de cancer la stomac fără să mai creadă că ultimele sale lucrări vor mai vedea vreodată lumina tiparului.
"Viaţă şi destin" a fost publicată în Elveţia în 1980. "Panta rhei" a fost publicată în U.R.S.S. în 1989.
În 1990 editura Humanitas publica "Panta rhei" în traducerea Janinei Ianoşi, cu note de Ion Ianoşi.
"PANTA RHEI" - fragment:
"[...] ... Egalitatea femeii cu bărbaţii e confirmată nu de la catedră şi nici în lucrările sociologilor ... Egalitatea ei este demonstrată nu numai în munca de fabrică, nu în zborurile cosmice, nu în focul revoluţiei - ea este afirmată şi confirmată de istoria Rusiei acum, din totdeauna şi din vecii vecilor, de suferinţele din vremea iobăgiei, din lagăre, din eşaloane, din puşcării.
Femeia a devenit egala bărbatului faţă-n faţă cu veacurile de iobăgie, cu Norilskul, Vorkuta şi Kolîma.
Lagărul a mai confirmat şi un al doilea adevăr, simplu ca un legământ: viaţa bărbaţilor şi a femeilor e de nedespărţit.
În interdicţie, în barajul ridicat între ei rezidă o forţă satanică. Apa pârâurilor şi a râurilor, oprită de baraj, are forţa ei ascunsă, tenebroasă. Această forţă înăbuşită - ascunsă în şopotul gingaş, în petele de lumină solară, în clipocitul din ulcior - îşi dă la iveală forţa nestăvilită, sfărâmă pietre, loveşte cu ameţitoare putere în paletele turbinelor.
Nemiloasă e forţa foamei, un baraj poate anevoie despărţi omul de pâinea lui. Nevoia de hrană, firească şi bună, se transformă într-o forţă care nimiceşte milioane de oameni, care sileşte mamele să-şi mănânce copiii, care devine bestială, sălbatică.
Interdicţia prin care în lagăr femeile erau despărţite de bărbaţi le stâlceşte şi ea trupul şi sufletul.
Tot ce ţine de femeie - gingăşie, grijă, pasiune, maternitate - sunt pâinea şi apa vieţii. Şi toate acestea se nasc în femeie pentru că pe lume există bărbaţi, fii, taţi şi fraţi. Şi toate acestea umplu viaţa bărbaţilor pentru că există neveste, mame, fiice, surori.
Şi iată că în viaţă năvăleşte forţa interdicţiei. Şi tot ce e simplu, bun, pâinea şi apa de băut a vieţii îşi dezvăluie brusc ura josnică şi tenebrele.
Violenţa, interdicţia transformă inevitabil înlăuntrul omului, ca într-o vrăjitorie, tot ce e bun în ceva rău.
... Între lagărul delincvenţilor-femei şi lagărul delincvenţilor-bărbaţi se afla o făşie subţire de pământ - i se zicea "zona din bătaia puştii" -, mitralierele deschideau focul îndată ce pe pământul nimănui se ivea un om. Deţinuţii se târau pe burtă peste zona din bătaia puştii, îşi croiau drum, se strecurau sub sârmele ghimpate, se căţărau peste sârmele ghimpate, iar cei care nu reuşeau rămâneau să zacă acolo cu picioarele frânte şi capetele sfărâmate de gloanţe. Lucrul acesta amintea de drumul tragic, nebunesc, al peştilor porniţi să-şi depună icrele pe râurile zăgăzuite de baraje.
Când, în lagărele sinistre cu regim special, la femeile care ani de zile nu văzuseră chip de bărbat, nu auziseră glas de bărbat, nimereau la vreo corvoadă lăcătuşi, şoferi, lemnari, ei erau chinuiţi, torturaţi, sfâşiaţi, omorâţi. Deţinuţii de drept comun se temeau de aceste lagăre în care era considerată o fericire să atingi cu mâna măcar umărul unui bărbat, fie el şi mort. Le era frică să se ducă acolo chiar şi sub protecţia armelor de foc.
Nenorocirea ursuză, întunecată, schilodea oamenii închişi, îi transforma în neoameni.
La ocnă femeile le constrângeau pe femei la o convieţuire nefirească. În barăcile lor din lagăre se creau făpturi absurde - femei-dulău cu voci răguşite, mers lăbărţat, cu apucături bărbăteşti, îmbrăcate în pantaloni băgaţi în cizme soldăţeşti de pânză. Iar alături apăreau făpturile nenorocite, jalnice - moşmonditele.
Dulăii beau cifir, fumau mahorcă, la beţie îşi cotonogeau prietenele mincinoase şi uşuratice, dar le şi ocroteau cu forţa pumnului sau a cuţitelor de obidele şi pretenţiile grosolane ale altora. Acest univers de relaţii, tragic şi hidos, era de fapt dragostea din lagăr, din ocnă. Universul acesta înspăimântător nu stârnea în sufletul hoţilor şi ucigaşilor nici râs, nici discuţii pipărate, ci numai groază.
Frenezia amoroasă a puşcăriei nu ţinea seama de distanţele din taiga, nu ţinea seama de sârma ghimpată, de zidurile groase de pază, de lacătele BUR-elor, ea înfrunta, sub gloanţele paznicilor, câini lup şi lama de cuţit. Tot astfel, cu ochii ieşiţi din orbite, cu şira spinării frântă, se avântă să-şi depună icrele peştele oceanic, zdrobindu-se de stâncile şi de bolovanii torentelor de munte şi cascadelor.
În acelaşi timp, oamenii lagărelor îşi conservau iubirea de neveste şi mame, după cum şi logodnicele "fără frecvenţă" din lagăr, care nu-şi văzuseră - şi nici n-aveau să-şi vadă vreodată - logodnicii puşcăriaşi, aleşi în absenţă, erau gata să îndure orice tortură de dragul fidelităţii faţă de cel ales, în numele unei cauze imaginare.
Câte ceva i se mai iartă omului, dacă în murdăria şi duhoarea violenţei din lagăr rămâne totuşi om."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)