Tragedia de la Veszprem

Nu am vrut să scriu nimic despre cele întîmplate într-o discotecă din Ungaria în noaptea de sâmbătă spre duminică. Se vorbeşte şi aşa destul şi ce se spune nou? Durerea celor care l-au cunoscut şi iubit pe Marian Cozma nu poate fi descrisă. Rămâne doar ca noi ceilalți să ne dorim să n-avem parte de aşa suferinţe. Ele pot ucide.
Dar în aceste două zile toţi au vorbit în jurul meu despre oribilul incident. Până şi bunica mea, în această seară, mi-a spus: "Ai auzit ce i s-a întâmplat băiatului acela? Cică era un munte de om dar tot l-au omorât ţiganii. Doamne, se-apropie sfârşitul lumii!"
Oare? Un incident nocturn, cuţitele au fost scoase cu ură şi trei sportivi au fost lăsaţi în bălţi de sânge. Unul a murit ... Astfel de întâmplări mizerabile s-au mai petrecut. Au fost altele şi mai şi. Fac parte din absurdul vieţii.
Nu pot să nu mă gândesc la filmul "Nu există ţară pentru cei bătrâni" (No Country for Oldmen") al fraţilor Coen. După ce asişti cu stupoare la o serie aproape incredibilă de violenţe (şi tot ce te face să rezişti este faptul că ştii că ai de-a face doar cu un film artistic), personajul bătrânului şerif, interpretat de Tommy Lee Jones, i se confesează unui alt bătrân spunându-i că el nu mai are loc într-o lume atât de violentă, pe care nu o mai recunoaşte. Replica celuilalt: lumea aşa a fost violentă dintotdeauna!

Ne putem convinge zi de zi. Zilele acestea mai abitir decât în alte dăţi ...
Şi n-avem încotro, trebuie să trăim în ea.

"Panta rhei" (fragment) (III)

"Doamne Dumnezeule, s-au întâmplat oare toate astea cu adevărat? Iar peste un minut i se părea vis ceea ce se petrecea aievea acum - semiobscuritatea înăbuşitoare, strachina de aluminiu, hoaţele care fumau mahorcă în aşternuturile lor aspre, lenjeria murdară, corpul care o mănâncă şi tristeţea din inimă: "De-am sosi mai repede într-o staţie, acolo măcar te apără paza de astea de la drept comun", iar în timpul staţionării - groaza de paznici care te loveau cu patul puştii, înjurându-te de mamă, şi gândul : "De ne-ar pune mai repede în mişcare". Chiar şi hoaţele spuneau: "Convoiul din Vologodsk e mai rău ca moartea."
Nenorocirea ei nu erau nici scândurile scârţâitoare ale priciului, nici chiciura de pe pereţii vagonului - focul în sobă abia pâlpâia -, nici cruzimea paznicilor şi nici dezmăţul hoaţelor. Nenorocirea ei era că aici, în eşalon, începuse să se destrame acea stare de abrutizare care-i cuprinsese sufletul în timpul şederii de opt luni în celula puşcăriei.
Acum simţea cu întreaga fiinţă cei 9000 de km. ai drumului ei spre străfundurile de mormânt ale Siberiei.
Aici nu va mai exista speranţa, lipsită de sens din închisoare, că se va deschide brusc uşa celulei şi temnicerul va striga: "Liubimova, eşti liberă, ieşi cu boarfele", şi că ea va ieşi în strada Novoslobodskaia şi va lua autobuzul până acasă, unde o aşteptau Andrei şi Iulia.
În vagon nu mai resimţea nici abrutizarea, nici oboseala nemărginită pe care avea s-o resimtă din nou în lagăr, ci numai inima însângerată.
Dar dacă Iulia îşi udă pantalonaşii? Dar spălatul pe mâini, mucii de sub nas, şi legumele de care are nevoie? Noaptea se tot dezveleşte, doarme goluţă ...
Maşenka nu mai avea pantofi; era încălţată acum în bocanci soldăţeşti, iar unul din bocanci avea talpa ruptă. Oare asta să fie ea, Maria Konstantinovna, care îl citea pe Blok, studiase filologia şi scria, în secret de Andrei, versuri? Maşa care mergea grăbită pe Arbat să-şi ia oră la coafor, la Ivan Afanasievici - la Jean -, Maşa care ştia nu doar să citească o carte, dar să şi pregătească un borş bun, să facă un tort-napoleon, să coasă, să vadă de copil? Maşa, permanent entuziasmată de Andriuşa, de dragostea lui de muncă, de modestia lui, şi care, la rândul ei, stârnea admiraţia celor din jur pentru abnegaţia şi dragostea ei faţă de Andriuşa şi Iulia, Maşa - în stare să plângă dar să şi tachineze, şi să tragă foloase şi de pe urma unei copeici?
Dar eşalonul merge mai departe, tot mai departe, iar Maşa face un început de tifos - capul îi e tulbure, întunecat, greu. Dar nu e tifos, e sănătoasă. Şi din nou, aici în eşalon speranţa se strecoară în inima ei. Va ajunge în lagăr şi i se va spune: "Liubimova, ieşi din rând, a sosit o telegramă, ai fost eliberată" şi aşa mai departe şi toate celelalte; va pleca la Moscova cu un tren de pasageri, iată şi staţia Sofrino, şi Puşkino, şi gara Iaroslavski, uite-l şi pe Andrei cu Iulia în braţe!
Dar şi speranţa o istovea - de-ar ajunge mai curând la staţia siberiană finală, unde să primească telegrama cu vestea eliberării. Uite şi cum aleargă picioruşele subţiri ale Iuliei pe lângă vagonul care-şi încetineşte mersul.
Dar iat-o, a ieşit din eşalon jefuită de hoaţe, degetele degerate şi le-a ascuns în mâneca scurtei vătuite slinoase, capul îi e înfăşurat într-un prosop pluşat murdar. Iar alături de ea scârţâie pe zăpadă, ca şi cum ar călca pe cioburi de sticlă, pantofii a sute de femei moscovite condamnate la zece ani de lagăr pentru că nu şi-au denunţat bărbaţii.
Păşesc picioarele încălţate în ciorapi de mătase, se împiedică pantofii cu toc înalt. Pe Maşa o invidiază - ea a călătorit în vagon cu hoaţele, nu cu "soţiile", pe ea au jefuit-o, dar uite că acum are pe ea o scurtă vătuită şi bocanci în care pot fi înfundate hârtii şi cârpe.
Se împiedică, se grăbesc, se prăbuşesc soţiile duşmanilor poporului, îşi adună la repezeală boccelele risipite în zăpadă, dar să plângă le e frică.
Maşa privi în urmă: în spatele ei se afla magazia staţiei şi vagoanele de marfă ca nişte mărgele roşii pe un trup alb ca zăpada, iar în faţa ei, desfăşurat ca un şarpe negru, convoiul deţinutelor; de jur împrejur stive le lemne acoperite de zăpadă şi escorta îmbrăcată în scurte de vis, şi câini ciobăneşti cu blana lor deasă şi caldă. Şi aerul curat, îmbătător după drumul de două luni, mai tăios decât briciul. Se stârni vântul, un nor uscat de zăpadă se întinse peste pământul nearat şi capul coloanei se afundă într-o pâclă albă. Gerul îţi biciuia faţa şi picioarele; Maşa fu cuprinsă de ameţeală.
Şi, dintr-o dată, prin oboseală, prin spaima că va degera şi va face o cangrenă, prin dorinţa de a ajunge la căldură şi de a face o baie, prin uluirea provocată de bătrânica groaie, cu pince-nez, culcată în zăpadă cu o expresie prostească, stranie, capricioasă pe chip, la cei 26 de ani ai ei, în ceaţa de zăpadă, Maşa îşi întrevăzu întreaga soartă din lagăr ... iar destinul ei trecut, aflat la mii de verste, pe strada Spasopeskovski - pentru totdeauna pecetluit. Prin ceaţă se iviră turnurile, paznicii îmbrăcaţi în cojoace, porţile larg deschise. În acea clipă Maşa îşi văzu la fel de limpede ambele vieţi: cea care trecuse, cea care o aştepta.
Ea aleargă, se împiedică, suflă în degetele îngheţate şi nebunia speranţei nu o părăseşte - va ajunge în lagăr şi acolo îi vor spune că i-a venit eliberarea. De aceea şi aleargă ea, pierzându-şi răsuflarea.
Cât de grea i-a fost munca! Cum o mai duruse stomacul şi i se rupsese mijlocul din cauza greutăţii - neîngăduită femeilor - a bolovanilor de var, iar tărgile, şi goale fiind, erau ca de fontă; şi ce greu atârnau lopeţile, răngile, scândurile, buştenii, căldările cu apă murdară, hârdaiele pline cu scârnă, grămezile de rufe spălate, ude.
Cât de greu era drumul spre locul de muncă, prin bezna premergătoare dimineţii, cât de epuizant apelul în noroaie şi băltoace; cât de greţoasă şi totodată dorită fiertura de porumb cu câte o bucată de maţ în ea, solzi de peşte scârboşi, care ţi se lipeau de cerul gurii; cât de josnic, de nemilos te jefuiau în barăci, ce discuţii urâte se purtau în toiul nopţii pe priciuri; ce forfotă respingătoare, şoapte şi foşnete; şi cât de dorită era tot timpul pâinea neagră, uscată!
Lena Rudolf - care avea 16 şi dormea pe prici alături de Maşa - trăia cu deţinutul de drept comun Muha, care făcea de serviciu la cazane. Lena se îmbolnăvise de sifilis, îi căzuseră unghiile de la mâini şi picioare şi chelise; serviciul sanitar o transferase în lagărul pentru invalizi; în schimb mama Lenei, buna, serviabila Suzana Karlovna, cu ochii ei limpezi îşi păstrase chiar şi în lagăr distincţia şi continua să muncească în ciuda părului ei cărunt. Suzana Karlovna făcea gimnastică de dimineaţă înainte de a se crăpa de ziuă şi se spăla cu zăpadă.
Maşa muncea până la căderea nopţii, muncea ca o iapă, ca o cămilă, ca o măgăriţă. Lagărul era în regim de penitenciar şi ea n-avea dreptul la corespondenţă, nu ştia dacă bărbatul îi mai trăieşte sau a fost executat, nu ştia unde se află Iulka ei, dacă a juns la vreun azil, s-a pierdut ca un mic animal fără urme sau dacă a găsit-o mama; dar oare mama ei mai trăia? Îi mai trăia fratele, Volodea? Părea să se fi obişnuit să nu ştie nimic despre ai ei, părea să nu aştepte scrisori ci să dorească doar o muncă ceva mai uşoară, nu în ger, nu în taiga unde te mănâncă insectele, ci la bucătărie sau infirmerie.
Totuşi, dorul după bărbatul şi fata ei nu încetase, speranţa nu-i murise, ci doar părea să fi murit. Speranţa îi adormise. Şi Maşa îi simţea somnul, aşa cum simţi în braţe un copil care doarme; şi când speranţa se trezea din nou, inima tinerei femei se umplea de fericire, de lumină şi amar.
Ea îi va revedea pe Iulia şi pe Andrei. Evident, nu azi, nu mâine. Vor trece nişte ani, dar îi va revedea: cum ai mai încărunţit, ce ochi trişti ai tu ... Iulenka, Iulenka - fetiţa asta palidă şi subţirică e fata ei ... Şi Maşa începea să se frământe: o s-o recunoască oare Iulia, o să-şi recunoască ea oare mama-puşcăriaşă, n-o să-i întoarcă spatele?"

”Panta rhei” (fragment) (II)

"Blânda Mașenka ... Acum nu mai avea pe ea nici ciorapii ei subțiri și nici bluza albastră de lână. Era greu să-ți păstrezi, în vagonul de marfă, înfățișarea îngrijită. Ea urmărea încordat discuția, dusă parcă într-o altă limbă, a hoațelor, vecinele ei de prici. Se uita cu groază la regina eșalonului - amanta isterică, cu buze palide, a unui faimos pungaș din Rostov.
Mașa își spălă batista într-o cană cu un rest de apă, își șterse tălpile, își întinse batista pe genunchi și se uită în întuneric.
Ultimele luni trăite se învălmășeau ca într-o ceață: plânsul Iulkăi, ce împlinise trei ani, după ce mâncase prea mult de ziua ei, chipurile oamenilor care efectuaseră percheziția, lenjeria, desenele, păpușile, vesela din bucătărie aruncată pe podea, ficusul - cadou de nuntă al mamei - smuls din ghiveci, ultimul zâmbet, din prag - jalnic, implorând fidelitate - al soțului; amintindu-și zâmbetul acesta Mașa țipa, apucându-se cu mâinile de cap; apoi săptămânile demențiale care urmaseră, când totul rămăsese cum a fost și, alături de străchinuța cu terci a Iulkăi, groaza care îi îngheța sângele în vine la Lubianka. Cozile în sala de așteptare a închisorii interioare, glasul de la ferestruică: ”pachetul se respinge”; alergăturile pe la neamuri, învățarea pe de rost a adreselor celor apropiați, vânzarea grăbită, neîndemânatecă, a dulapului cu oglindă și a cărților editate de ”Academie”; durerea produsă de faptul că prietena ei cea mai bună încetase să-i telefoneze; și din nou oaspeții nocturni, perceheziția până-n zori, despărțirea de Iulka pe care, cu siguranță, nu o dăduseră bunicii, ci o duseseră la vreun orfelinat; celula de la Butîrki, unde se vorbea în șoaptă, unde chibriturile și oasele de pește pescuite din ciorbă erau folosite ca ace de cusut; nălucirea pestriță a zeci de basmale, chiloți, sutiene spălate, pe care deținutele le uscau, fluturându-le prin aer; interogatoriul de noapte, când, pentru prima oară în viață, fusese amenințată cu pumnul, i se vorbise cu ”tu” și fusese făcută curvă, prostituată. Era învinuită de ”nedenunțare” a soțului, la rândul său condamnat la 10 ani fără drept de corespondență tot pentru nedenunțare ...
Mașa nu înțelegea de ce-ar fi trebuit ca ea și alte zeci și zeci de femei așijderea ei să-și denunțe soții, de ce Andrei și alte sute ca el ar fi trebuit să-și denunțe camarazii de muncă și prietenii din copilărie. Anchetatorul o chemase o singură dată. Apoi trecuseră opt luni de pușcărie - zi și noapte, noapte și zi. Disperarea lua locul unei așteptări obtuze, apoi brusc, ca un val al mării, o inunda speranța, convingerea că se va întâlni în curând cu soțul și fetița ei.
În cele din urmă temnicerul îi înmânase o fâșie îngustă de hârtie subțire și ea citi: 58 - 6 - 12.
Dar și după aceea continuă să spere: poate că așa, pe negândite, o vor elibera, soțul ei va fi achitat, Iulia - acasă și se vor întâlni pentru a nu se mai despărți niciodată. La gândul acestei întâlniri, de fericire, o lua cu frig și călduri.
O treziseră în toiul nopţii: "Liubimova, cu bagajul!" O transportaseră în "corbul negru", ocolind închisoarea de tranzit Krasnopresnenskaia, la gara de mărfuri a Căii Ferate Iaroslav, pentru a fi îmbarcată în eşalon ...
Îşi amintea în mod deosebit dimineaţa imediat următoare arestării soţului. Îşi amintea de parcă dimineaţa aceea n-ar mai fi luat sfârşit. Uşa principală a casei s-a trântit, a ambalat un motor şi apoi s-a făcut dintr-o dată linişte. În suflet i s-a strecurat groaza. Pe coridor a sunat telefonul, liftul s-a oprit brusc chiar în dreptul uşii ei, târşâindu-şi papucii vecina a ieşit din bucătărie şi, pe neaşteptate, târşâitul papucilor amuţi şi el.
Se apucase apoi să şteargă de praf cărţile risipite pe duşumea, le aranjă pe etajeră, făcu o legătură din lenjeria de pe jos - avea de gând să o fiarbă -, lucrurile din odaie păreau toate pângărite. Puse înapoi ficusul în ghiveci şi îi mângâie frunzele aspre - de ficusul acesta îşi bătea Andriuşa joc, declarându-l un simbol mic-burghez; în sinea ei era de acord cu el. Maşa nu permisese însă niciodată ca ficusul să fie insultat şi nici dus la bucătărie: îi era milă de săraca maică-sa, foarte bătrână, care i-l dăduse în dar, traversând toată Moscova şi îl cărase pe scări la etajul patru, căci liftul tocmai în zilele acelea era în revizie.
Liniştea era deplină! Dar vecini nu dormeau. Le era milă de ea, se temeau de ea dar şi se topeau de bucurie că nu la ei veniseră cu ordinul de percheziţie şi arestare. Iulenka dormea, iar ea făcea ordine în odaie. De obicei nu se prea omora cu dereticatul, era în general indiferentă faţă de obiecte, n-o interesaseră niciodată lustrele, vesela frumoasă. Unii o considerau neglijentă, o gospodină proastă. Lui Andrei însă îi plăcea această indiferenţă a Maşei faţă de obiecte şi dezordinea din odaie. Acum însă avea impresia că dacă lucrurile vor sta la locul lor îi va fi şi ei mai bine şi mai uşor.
Se uită în oglindă, aruncă o privire prin camera dereticată. Iată, "Călătoriile lui Gulliver" erau în raftul de cărţi exact acolo unde fuseseră şi ieri înaintea percheziţiei, ficusul stătea din nou în ghiveciul lui pe masă. Iar Iulia, care până la patru dimineaţa plânsese agăţându-se de maică-sa, acum dormea. Pe coridor era linişte, vecinii încă nu trebăluiau la bucătărie.
În camera ei ordonată, Maşenka simţi o disperare sfâşietoare. Era toată pătrunsă de gingăşie, de dragoste pentru Andrei şi chiar aici, în această linişte casnică, înconjurată de obiecte familiare, simţi ca niciodată forţa nemiloasă în stare să frângă chiar axul pământesc; această forţă se năpustise direct asupra ei, a Iulkăi, a cămăruţei despre care obişnuia să spună:
- N-am nevoie de douăzeci de metri şi balcon, pentru că aici sunt eu fericită!
Iulia! Andriuşa! De ei o despart acum. Păcănitul roţilor de tren îi frângea sufletul. Tot mai departe era ea de Iulia şi cu fiecare oră se apropia de Siberia dată ei în schimbul vieţii lângă cei dragi.
Maşa nu mai purta acum fusta ei în carouri, cu pieptenele ei îşi pieptăna acum părul aspru, electrizat, hoaţa cu buze palide şi subţiri.
Probabil că numai într-o inimă tânără de femeie pot trăi concomitent cele două suferinţe - cea maternă, dorinţa pătimaşă de a-ţi salva copilul fără apărare, şi în acelaşi timp neputinţa copilărească în faţa mâniei statului, dorinţa de a-ţi ascunde la rândul tău capul la pieptul mamei.
Unghiile acestea rupte şi murdare aveau cândva pe ele ojă, culoarea lor o preocupa în mod deosebit pe Iulia, iar cândva tatăl îi spusese fetiţei:"Maşa are unghii aşa cum au peştişorii solzi." Şi nici urmă de "permanent" nu mai avea, se coafase cu o lună înaintea arestării lui Andriuşa, când trebuise să se ducă la ziua de naştere a unei prietene, chiar a celei care încetase să mai sune la telefon.
Iulenka, Iulenka, atât de timidă, de nervoasă - la azil!
Maşa gemu înfundat, ochii i se împăienjeniseră - cum să-şi apere fetiţa de educatoarele haine, copiii răi şi ştrengari, de îmbrăcămintea zdrenţuroasă şi aspră de orfelinat, de pătura soldăţească, de perna umplută cu paie ţepoase. Şi vagonul scârţîia, roţile ţăcăneau. Moscova era tot mai departe şi tot mai aproape - Siberia."

"Panta rhei" (fragment) (I)

Unele cărţi sunt făcute să distreze, altele să aline dureri sau să avertizeze, la fel cum sunt cărţi care ... Nu mai contează. Cele mai bune cărţi sunt cele care ajung la sufletul tău.

La sufletul meu a ajuns odată o cărticică scrisă de un evreu din U.R.S.S., tăioasă ca o lamă de brici. Menită să-l scuture pe cititor, menită poate chiar să salveze vieţi. Dar asta nu mai depinde de autor!

"Panta rhei", Totul curge ... Vasili Grossman a scris această carte când a ajuns să nu mai suporte. Abia după 25 de ani de la moartea sa ea a văzut lumina tiparului. Şi a provocat un imens scandal.

Vasili Grossman s-a născut în 1905 la Berdicev (azi în Ucraina) într-o familie de evrei emancipaţi. Adolescent fiind a susţinut cu idealism Revoluţia bolşevică din 1917 în care vedea începutul unei noi ere. Nu era singurul cu astfel de viziuni. Studiile şi le-a făcut la Universitatea din Moscova unde a absolvit Facultatea de fizică-matematică şi o vreme a lucrat ca inginer la Donbass. A început să publice nuvele şi povestiri. Prima realizare notabilă a fost o povestire de doar patru pagini, "În oraşul Berdicev", care a atras atenţia unor scriitori de prestigiu ca Maxim Gorki şi Mihail Bulgakov. La mijlocul anilor '30 a devenit scriitor profesionist, ba chiar membru al Uniunii Scriitorilor. Asta nu l-a scutit de ororile stalinismului. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial Grossman a devenit reporter de front (vezi foto), ajungând să acopere principalele evenimente majore la care a luat parte Armata Roşie: Bătălia Moscovei, Bătălia de la Stalingrad, Bătălia de la Kursk şi Bătălia pentru Berlin. În tot acest timp a continuat să publice literatură patriotică, devenind nici mai mult, nici mai puţin decât un veritabil erou de război. Când patriei i-a fost greu, Vasili Grossman şi-a făcut datoria, dar în faţa absurdului monstruos s-a răzvrătit. Şi atunci eroul a devenit un duşman al poporului. Cărţile de după război au văzut lumina tiparului greu sau deloc. Cartea sa de căpătâi, romanul "Viaţă şi destin", a fost confiscată în stadiu de manuscris după o descindere a KGB-ului în apartamentul său. Grossman îi scria lui Nikita Hruşciov: "Ce importanţă mai are libertatea mea fizică când cartea căreia i-am dedicat viaţa este arestată ... Nu renunţ la ea ... Cer libertate pentru cartea mea". În aceeaşi perioadă Grossman a scris şi "Panta rhei" (titlul original este în rusă). În 1964 a murit de cancer la stomac fără să mai creadă că ultimele sale lucrări vor mai vedea vreodată lumina tiparului.

"Viaţă şi destin" a fost publicată în Elveţia în 1980. "Panta rhei" a fost publicată în U.R.S.S. în 1989.

În 1990 editura Humanitas publica "Panta rhei" în traducerea Janinei Ianoşi, cu note de Ion Ianoşi.

"PANTA RHEI" - fragment:

"[...] ... Egalitatea femeii cu bărbaţii e confirmată nu de la catedră şi nici în lucrările sociologilor ... Egalitatea ei este demonstrată nu numai în munca de fabrică, nu în zborurile cosmice, nu în focul revoluţiei - ea este afirmată şi confirmată de istoria Rusiei acum, din totdeauna şi din vecii vecilor, de suferinţele din vremea iobăgiei, din lagăre, din eşaloane, din puşcării.

Femeia a devenit egala bărbatului faţă-n faţă cu veacurile de iobăgie, cu Norilskul, Vorkuta şi Kolîma.

Lagărul a mai confirmat şi un al doilea adevăr, simplu ca un legământ: viaţa bărbaţilor şi a femeilor e de nedespărţit.

În interdicţie, în barajul ridicat între ei rezidă o forţă satanică. Apa pârâurilor şi a râurilor, oprită de baraj, are forţa ei ascunsă, tenebroasă. Această forţă înăbuşită - ascunsă în şopotul gingaş, în petele de lumină solară, în clipocitul din ulcior - îşi dă la iveală forţa nestăvilită, sfărâmă pietre, loveşte cu ameţitoare putere în paletele turbinelor.

Nemiloasă e forţa foamei, un baraj poate anevoie despărţi omul de pâinea lui. Nevoia de hrană, firească şi bună, se transformă într-o forţă care nimiceşte milioane de oameni, care sileşte mamele să-şi mănânce copiii, care devine bestială, sălbatică.

Interdicţia prin care în lagăr femeile erau despărţite de bărbaţi le stâlceşte şi ea trupul şi sufletul.

Tot ce ţine de femeie - gingăşie, grijă, pasiune, maternitate - sunt pâinea şi apa vieţii. Şi toate acestea se nasc în femeie pentru că pe lume există bărbaţi, fii, taţi şi fraţi. Şi toate acestea umplu viaţa bărbaţilor pentru că există neveste, mame, fiice, surori.

Şi iată că în viaţă năvăleşte forţa interdicţiei. Şi tot ce e simplu, bun, pâinea şi apa de băut a vieţii îşi dezvăluie brusc ura josnică şi tenebrele.

Violenţa, interdicţia transformă inevitabil înlăuntrul omului, ca într-o vrăjitorie, tot ce e bun în ceva rău.

... Între lagărul delincvenţilor-femei şi lagărul delincvenţilor-bărbaţi se afla o făşie subţire de pământ - i se zicea "zona din bătaia puştii" -, mitralierele deschideau focul îndată ce pe pământul nimănui se ivea un om. Deţinuţii se târau pe burtă peste zona din bătaia puştii, îşi croiau drum, se strecurau sub sârmele ghimpate, se căţărau peste sârmele ghimpate, iar cei care nu reuşeau rămâneau să zacă acolo cu picioarele frânte şi capetele sfărâmate de gloanţe. Lucrul acesta amintea de drumul tragic, nebunesc, al peştilor porniţi să-şi depună icrele pe râurile zăgăzuite de baraje.

Când, în lagărele sinistre cu regim special, la femeile care ani de zile nu văzuseră chip de bărbat, nu auziseră glas de bărbat, nimereau la vreo corvoadă lăcătuşi, şoferi, lemnari, ei erau chinuiţi, torturaţi, sfâşiaţi, omorâţi. Deţinuţii de drept comun se temeau de aceste lagăre în care era considerată o fericire să atingi cu mâna măcar umărul unui bărbat, fie el şi mort. Le era frică să se ducă acolo chiar şi sub protecţia armelor de foc.

Nenorocirea ursuză, întunecată, schilodea oamenii închişi, îi transforma în neoameni.

La ocnă femeile le constrângeau pe femei la o convieţuire nefirească. În barăcile lor din lagăre se creau făpturi absurde - femei-dulău cu voci răguşite, mers lăbărţat, cu apucături bărbăteşti, îmbrăcate în pantaloni băgaţi în cizme soldăţeşti de pânză. Iar alături apăreau făpturile nenorocite, jalnice - moşmonditele.

Dulăii beau cifir, fumau mahorcă, la beţie îşi cotonogeau prietenele mincinoase şi uşuratice, dar le şi ocroteau cu forţa pumnului sau a cuţitelor de obidele şi pretenţiile grosolane ale altora. Acest univers de relaţii, tragic şi hidos, era de fapt dragostea din lagăr, din ocnă. Universul acesta înspăimântător nu stârnea în sufletul hoţilor şi ucigaşilor nici râs, nici discuţii pipărate, ci numai groază.

Frenezia amoroasă a puşcăriei nu ţinea seama de distanţele din taiga, nu ţinea seama de sârma ghimpată, de zidurile groase de pază, de lacătele BUR-elor, ea înfrunta, sub gloanţele paznicilor, câini lup şi lama de cuţit. Tot astfel, cu ochii ieşiţi din orbite, cu şira spinării frântă, se avântă să-şi depună icrele peştele oceanic, zdrobindu-se de stâncile şi de bolovanii torentelor de munte şi cascadelor.

În acelaşi timp, oamenii lagărelor îşi conservau iubirea de neveste şi mame, după cum şi logodnicele "fără frecvenţă" din lagăr, care nu-şi văzuseră - şi nici n-aveau să-şi vadă vreodată - logodnicii puşcăriaşi, aleşi în absenţă, erau gata să îndure orice tortură de dragul fidelităţii faţă de cel ales, în numele unei cauze imaginare.

Câte ceva i se mai iartă omului, dacă în murdăria şi duhoarea violenţei din lagăr rămâne totuşi om."

Concediul

- Ai încuiat uşa?
Instantaneu privirea lui a surprins borna care-i indica paisprezece kilometri de la ieşirea din oraş şi şi-a spus: "La naiba, mă mai pot întoarce!". A fost o reacţie necontrolată şi de scurtă durată, căci mai apoi s-a gândit că era absurd să nu fii încuiat uşa, el, care nu făcuse niciodată în viaţa lui prostii de genul ăsta.
- Da, am încuiat-o ... şi a înfipt piciorul în pedala de acceleraţie.
Ea nu a remarcat zbuciumul pe care l-a iscat în el cu doar trei cuvinte. S-a întors la fetiţă şi a întrebat-o dacă se simte bine şi dacă s-a plictisit. Nu, fireşte că fetiţa nu se plictisise. Doar ce ieşiseră din oraş. "Nu ar dura mult să mă întorc ...".
Dar a mers mai departe. După mai bine de patru ore au ajuns pe Valea Prahovei şi se putea spune că şi-au început concediul. Un concediu pe care-l plănuiseră cu multă grijă, calculând fiecare posibilă cheltuială, ba chiar ţinând cont şi de eventuale cheltuieli neprevăzute, astfel încât sejurul lor să nu aibă cu nimic de suferit. Era pentru prima oară de la naşterea copilului când plecau la mai mult de două sute de kilometri de casă. Trebuia să iasă bine. "De ce să fie altfel?" s-a gândit când cobora din maşină.
- Ai amorţit?
- Da. Puţin, şi se îndepărtă de ele pentru a-şi pune sângele în mişcare. "Probabil că sunt de-a dreptul idiot dacă încă mă mai gândesc la apartament! L-am încuiat, fir-ar să fie! Chiar dacă nu m-am gândit special la treaba asta, am făcut-o din obişnuinţă, ca în fiecare dimineaţă când plecam la muncă şi le lăsam în casă pe fete."
- Eu zic că e superb! Atâta aer curat, atâta linişte ... Acesta-i locul după care tânjeam, iubitule! Îl îmbrăţişă strâns, cu toată dragostea ei de femeie care se simte împlinită. Iar el i-a răspuns pe măsură, fără să se mai gândească la nimic altceva.
- Şase zile de stat în rai.
- Da, iubit-o.
Fetiţa a început deodată să plângă dar el a sărit degrabă şi a luat-o în braţe. Aproape imediat s-a oprit iar ei doi au început să râdă în hohote.
Camera era pe gustul lor. Dacă ar fi fost mai luxoasă probabil că s-ar fi simţit stânjeniţi, dar aşa, acolo, totul era minunat. Aveau chiar şi un pat mai mic pentru copil. Prima seară au petrecut-o pe străzile staţiunii, într-o plimbare uşoară şi relaxantă. Au vorbit mult despre problemele lor, ale căror rezolvări erau simple şi fireşti. Totul părea cel puţin drăguţ, până şi ratele de la apartament ajunseseră să fie nişte griji lipsite de importanţă dacă ascultai calculele făcute de el pe baza unei promise măriri salariale.
S-au reîntors la pensiune un pic cam obosiţi, dar au dat vina pe aerul tare şi pe lipsa lor de mişcare. În cameră era o răcoare plăcută, fiindcă lăsaseră fereastra deschisă. Din obişnuinţă, ea s-a repezit să o închidă şi abia în ultimul moment a realizat că acolo nu trebuia să se mai teamă de ţânţari, aşa că a izbucnit în râs, sprijinindu-se cu ambele braţe de pervaz.
- Ştii ceva, iubitule? zise ea când se mai linişti. Balcoanele astea sunt foarte apropiate ... putea să intre cineva înăuntru cât timp am fost plecaţi.
Pe dată chipul lui s-a întunecat, căci durerea care-l măcinase toată după-amiaza l-a luat din nou în stăpânire.
- Eu o să închid fereastra. Ce zici? întrebă ea întorcându-se după o încuviinţare. El, însă, era deja în baie.

Dimineaţă s-au trezit devreme. Ea era toată numai un zâmbet, el mohorât ca un om lovit de boală. Copila părea mai încântată ca niciodată. Au coborât la micul dejun cu un duduit sănătos pe scările de lemn şi mai apoi s-au bucurat de servirea ireproşabilă a unei fete cu aspect de ţărăncuţă plină de vitalitate.
- S-a întâmplat ceva, iubitule? Nu-ţi place mâncarea?
- Ba da, stai liniştită. E totul în regulă.
După masă au urcat pentru puţin timp în cameră. Nu trebuia decât să se echipeze pentru o drumeţie prin împrejurimi.
- Îţi place mult aici, iubito, nu-i aşa?
- Enorm, nu mult! îi răspunse ea în timp ce îşi căuta alţi pantaloni de trening.
- Eu o să plec puţin acasă. Stai liniştită ... mă-ntorc repede!