Adrian Păunescu

S-a relansat romanul ”Cel mai iubit dintre pământeni”! Nebunie mare la chioșcurile de ziare - ”Dacă e ediție populară, de ce, doamnă, poporul nu are acces la ea?”. Se scrâșnea din dinți de parcă la mijloc era o problemă de viață și de moarte. A fi sau a nu fi ... Încet dar sigur ne întoarcem de unde am plecat mai acum două decenii: turme furioase stând la coadă în față, șmecheri ieșind cu marfa prin spate! Acum însă e un pic diferit față de atunci. Căci dacă atunci se stătea la cozi pentru mărfuri de strictă (sau aproape strictă) necesitate, pe care nu le puteai găsi în altă parte, acum oamenii sunt gata să se sfâșie pentru ... cărți, pe care le găsești disponibile și în alte ediții, fie de lux, fie abia suflând pe rafturile pline de praf și neaerisite ale unor anticariate.

Ziarul care a colaborat cu ”Biblioteca pentru toți” pentru scoaterea pe piață a acestui volum a prezentat în câteva numere interviuri avându-l ca subiect pe Marin Preda. Printre acestea a fost și unul cu Adrian Păunescu. Poetul Adrian Păunescu.
Nu știu dacă Păunescu s-a mai ramolit ori jurnalista a consemnat din doi în trei, fiindcă interviul apare destul de dezlânat, lăsând chiar impresia de haos. Trecând însă peste acest aspect general, poți afla lucruri interesante despre niște artiști și o epocă care au apus demult. Aerul de ”alte vremuri” e bun nu numai pentru plămânii romanticilor dar și pentru ai tuturor acelora care se mișcă tot mai greu prin cotidianul nostru prăfos și apăsător.
Pentru că sunt un om cam strâns la pungă și, în același timp, am și acces la Internet, am citit articolul în varianta lui electronică, astfel încât am avut ocazia de a mă ... desfăta cu comentariile cititorilor. Și chiar a fost o desfătare!
Mulți oameni și-au scris părerile în urma acestui interviu, majoritatea cu vehemență. Caracterul nostru de balcanici iese la suprafață cu atâta ușurință încât, pentru o ființă mai sensibilă (poți citi și ”pentru un occidental”) ar putea provoca greață.
După părerile expuse, comentatorii pot fi împărțiți în două tabere: admiratorii - contestatarii. Sau altfel spus, Păunescu în două ipostaze: ”mare poet” și ”cadavru politic”.
Sincer, nu sunt de acord cu nici una dintre părți, pentru că ambele sunt exagerate, în curatul stil românesc, când la o reușită noi facem nuntă iar la eșec înmormântare. Avem în noi o nevoie stringentă de a arde, indiferent pentru ce, din orice suntem gata să facem o cauză, numai să putem arde. Să rupem cămașa de pe noi. Să facem bolboci la gură.
Cadavru politic? Nicidecum. Păunescu este un veritabil homo politicus care a știut să se adapteze vremurilor astfel încât a fost mereu deasupra. Dacă punem problema un pic altfel, adică să ne întrebăm cu ce rămâne el menționat în istoria politicii românești, din nou nu l-am putea condamna, fiindcă nu prea avem ce spune despre niciunul dintre politicienii noștri (au apus demult vremurile unui Take Ionescu sau Iuliu Maniu). Am putea doar să-i reproșăm că nu s-a retras în ultimii ani, după ce a arătat tuturor că ”face față și la democrație”, ca să doarmă și el liniștit în fotoliul cald de-acasă, nu să se chinuie pe scaunele din Parlament.
Mare poet? Nicidecum. Una e să scrii versuri, alta să faci poezie. Putem încerca o comparație cu muzica modernă: au împărțit aceleași topuri, au aceeași celebritate, au scris și unii și alții versuri pentru cântecele lor, dar poeți sunt Bob Dylan și Jim Morrison, nu și John Lennon și Keith Richards. Ultimii pot fi numiți doar versificatori.
Același lucru se poate spune și despre Adrian Păunescu. Sau Mircea Dinescu. Vreți să vorbim despre poezie? Atunci să deschidem un volum de Nichita Stănescu!

P.S. O mențiune aparte pentru următorul comentariu, aparținând lui Octav: ”Asta-i partea proastă ... a democrației și a internetului: a ajuns tot idiotul să discute subiecte care-l depășește, să-și etaleze proveniența și mizeria spirituală.”