Clasa politică românească (I)

Unii se întreabă dacă foloseşte la ceva istoria. Alţii au răspuns în o mie şi una de feluri în speranţa că istoria va primi importanţa pe care o merită, dar cine nu vrea să audă, se face că nu înţelege.

Totuşi e suficient să reiau afirmaţia: "Cine îşi uită istoria e condamnat să o retrăiască" pentru a spune pe scurt ce am pe suflet. Iar dacă ar fi să spun mai mult ...
... atunci aş cita din mărturiile unor personalităţi care au fost acolo, în miezul evenimentelor. Şi nu orice fel de evenimente, ci chiar participarea României la Primul Război Mondial, despre care ... credem că ştim o mulţime de lucruri fiindcă manualele noastre de istorie aveau lecţii foarte lungi când se ajungea la acest capitol de glorioasă istorie naţională.
Care din păcate nu a fost atât de glorioasă, cum am fost şi suntem lăsaţi să credem.
Îşi mai aduce aminte cineva că în prima parte a participării noastre în Marele Război am fost învinşi? Că ne-am regrupat în Moldova şi am pornit din nou la luptă? Probabil că da, dar puţini ştiu care au fost proporţiile civile ale înfrângerii. Să ascultăm mărturia lui I.G. Duca (viitor prim-ministru al României) despre retragerea populaţiei din Oltenia şi Muntenia înspre Moldova:
"Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbaţi, femei, copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruţe, călări, umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din avutul lor şi îl târau după ei. Alţii nu mai puteau înainta şi cădeau sleiţi de puteri şi lihniţi de foame de-a lungul şoselelor. Alţii mureau prin şanţuri şi trupurile lor descompuse erau lăsate în plata corbilor. Pe lângă aceasta, exodul populaţiei civile se amesteca cu convoialele armatei în retragere, soldaţii grăbiţi să treacă spre a executa ordinele ce aveau, răsturnau tot ce le stătea în cale, se năşteau astfel învălmăşeli îngrozitoare, în depărtare se auzeau focurile inamicului, copiii ţipau, femeile plângeau, oamenii răcneau, ploaia nu mai înceta, gerul se înteţea, într-o parte un sat era bombardat, într-alta se vedeau flăcări de incendiu. Era o viziune de infern."
Într-un mic volum de amintiri din 1916, intitulat simplu "Retragerea", Ştefan Zeletin (ofiţer în rezervă) a întregit tabloul dantesc al lui I. G. Duca, prin relatarea retragerii armatei: soldaţii, flămânzi, cerşeau mâncare la porţile caselor sau furau prin spatele curţilor. Au murit mai puţini soldaţi în încleştările cu inamicul şi mai mulţi din cauza lipsei de hrană şi de istovire de pe urma marşurilor - unele ordonate inutil de ofiţeri incompetenţi.
(Sursa: O istorie sinceră a poporului român de Florin Constantiniu)