"Panta rhei" (fragment) (V)

"După o iarnă siberiană lungă cât un termen de condamnare, sosise o primăvară palidă şi pe Maşa o trimiseseră cu încă două femei să repare drumul care ducea la oraşul socialist în care trăiau în cottage-uri din bârne nacialnicii şi personalul salariat liber. Maşa văzuse încă de departe, la ferestrele înalte, perdelele ei cumpărate pe Arbat şi silueta unui ficus. Văzuse şi cum urcă scările şi intră în casa şefului conducerii lagărelor cu regim special o fetiţă cu ghiozdan.
Ostaşul de pază îi spuse:"Ce, te crezi aici la cinema?"
Iar când în lumina amurgului se întorceau în lagăr, se auzise dinspre depozitul de cherestea radioul din Magadan.
Maşa şi cele două femei care de-abia îşi târau picioarele prin noroi îşi lăsaseră jos lopeţile şi se opriseră.
Pe fondul cerului palid se conturau turnurile lagărului şi paznicii în scurte negre încremeniţi acolo ca nişte muşte grase, în timp ce barăcile scunde păreau să fi ieşit tocmai atunci din pământ, gândindu-se de n-ar fi mai bine să se întoarcă din nou în pământ.
Muzica nu era tristă; era o muzică veselă, o muzică de dans, dar ascultând-o, Maşa se pusese pe plâns şi plânsese ca niciodată în viaţă. Alături de ea, cele două femei - una dintre ele era o deschiaburită, iar cealaltă o leningrădeancă în vârstă cu ochelarii crăpaţi - plângeau şi ele. Şi părea că lentilele ochelarilor crăpaseră din cauza lacrimilor.
Paznicul se fâstâcise: puşcăriaşele plângeau rareori, inimile lor erau îngheţate ca tundra.
Paznicul le împinsese de la spate, rugându-le:
- Gata acum, ajunge, mama voastră, cu plecăciune vă rog, curvelor.
Se uitase mult timp împrejur fără ca măcar să-i dea prin gând că femeile plângeau din cauza radioului.
Dar nici Maşa nu înţelegea de ce se umpluse inima ei, aşa dintr-o dată, de tristeţe, de disperare; era de parcă toate câte le avusese în viaţă - dragostea de mamă, rochia de lână în carouri care-i venea atât de bine, Andriuşa, versurile frumoase, mutra anchetatorului, zorile deasupra mării brusc luminate de la Kalesuri lângă Suhumi, flecăreala Iuliei, Semisotov, bătrânele călugăriţe, certurile furibunde ale lesbienelor, spaima pentru faptul că brigadiera începuse s-o privească prea insistent, tot astfel cum se uita la ea şi Semisotov, aşadar toate se amestecaseră; de ce oare în sunetele muzicii de dans începuse să simtă că are pe corp o cămaşă murdară, că bocancii îi sunt uzi şi grei ca nişte fiare, că scurta îi miroase acru; de ce oare o străfulgerase, ca o lamă trecută peste inimă, întrebarea: de ce-i fuseseră hărăzite ei, Maşei, gerurile astea, descompunerea asta sufletească, supunerea asta în faţa destinului?
Speranţa care îi apăsa tot timpul inima cu greutatea ei vie murise ...
În sunetele acelei muzici de dans Maşa pierduse definitiv speranţa de a o revedea pe Iulia, rătăcită în colosul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste prin cine ştie ce aziluri, colonii, case ale copilului. În sunetele vesele ale muzicii, tineri dansau în cămine şi cluburi. Şi Maşa înţelese că bărbatul ei nu mai este, că a fost împuşcat şi că ea nu-l va mai vedea niciodată.
Şi atunci a rămas fără nici o speranţă, cu desăvârşire singură ... N-avea s-o mai revadă niciodată pe Iulia, nici azi, nici când va fi o bătrână căruntă, niciodată ...
Doamne Dumnezeule, fie-ţi milă de ea, miluieşte-o pe ea, Doamne!
Maşa a părăsit lagărul după un an. Înainte de a se întoarce în libertate zăcuse într-un bordei îngheţat, pe un aşternut de cetină şi nimeni n-o mai mânase la lucru, nimani n-o mai supărase; sanitarii au pus-o pe Maşa Liubimova într-o ladă dreptunghiulară făcută din scânduri date la rebut de controlul tehnic şi s-au uitat pentru ultima oară la chipul ei pe care stăruia expresia unei bucurii şi mirări copilăreşti, expresia avută atunci, lângă depozitul de cherestea, când ascultase muzica aceea veselă şi la început se bucurase, iar apoi înţelesese că nu mai există nici o speranţă.

Şi Ivan Grigorievici se gândi că la ocna din Kolîma bărbatul nu era egal cu femeia - în ciuda a tot şi toate, soarta bărbatului era mai uşoară."

Fragment din volumul "Panta rhei" de Vasili Grossman, apariţie Editura Humanitas, 1990