"Panta rhei" (fragment) (IV)

"În prima toamnă de lagăr o silise să se culce cu el supraveghetorul-şef Semisotov; îi scosese doi dinţi, o lovise în tâmplă. Încercase să se spânzure, dar nu reuşise, frânghia era de proastă calitate. Iar unele femei o şi invidiau. Apoi se instalase acea indiferenţă tristă; de două ori pe săptămână se târa după Semisotov în clădirea magaziei unde era un prici de scânduri acoperit cu piei de oaie. Semisotov era întotdeauna morocănos, tăcea, iar ea se temea de el de i se întuneca mintea, şi chiar o apuca greaţa de frica lui când era beat şi devenea furios. Odată îi dăduse cinci bomboane şi ea se gândise:"Ar trebui să le trimit Iuliei la casa copilului", şi nu le mâncase, le ascunsese în saltea. Mai apoi i le-au furat. Odată Semisotov îi spusese: "Tare mai sunteţi murdară, şmara, una de la ţară şi tot n-ar ajunge în halul ăsta." Îi vorbea totdeauna cu "dumneavoastră", chiar şi atunci când era cu desăvârşire beat. Cuvintele lui Semisotov o bucuraseră, dar totuşi se gândise: dacă mă goneşte va trebui să lucrez din nou la varniţă.
Într-o seară Semisotov plecase şi nu se mai arătase; a aflat pe urmă că s-a transferat din lagăr. Şi se bucurase, gândindu-se seara în baracă, pe prici, că nu se mai duce la depozit, să se înjosească. Apoi o dăduseră afară de la birou unde, pe timpul lui Semisotov, spăla podelele şi făcea focul la sobe - n-avea de unde să dea şperţ, iar locul ei îl primise hoaţa care luase de pe ea bluza de lână în timpul călătoriei. Se bucurase, dar în acelaşi timp se simţise ofensată: la plecare, ăla nu-i spusese nici măcar jumătate de vorbă, se purtase cu ea mai rău decât cu un câine, şi doar era şi ea cineva, avusese cândva viză permanentă de Moscova, locuise într-o cameră separată împreună cu soţul ei şi cu Iulia, se spăla în cadă, mânca din farfurie ...
În lunile de iarnă munca din lagăr era grea, era greu să munceşti şi pe timp de vară, şi în zilele de primăvară; şi în cele de toamnă tot greu se muncea, iar ea nu se mai gândea acum nici la Arbat, nici la Andrei, ci numai la faptul că pe vremea lui Semisotov spăla podelele în birouri. Să fi avut ea pe atunci chiar aşa o baftă?
Şi totuşi speranţa sta pitită în sufletul ei. Se vor revedea ... Desigur, atunci ea va fi bătrână, complet căruntă, Iulia va avea copiii ei, dar se vor revedea, nu pot să nu se revadă.
Capul însă îi vâjâia de griji, nelinişti, nenorociri. Ba i se rupea cămaşa, ba se umplea de bube, ba o durea burta şi n-avea cum să ceară să meargă la infirmerie, ba îi crăpau călcâiele şi şchiopăta şi obielele i se pătau de sânge, ba i se rupea pâslarul, ba trebuia cu orice preţ să se spele, măcar un pic, fără să mai aştepte rândul la baie, sau să-şi spele lucrurile, ba trebuia cumva uscată scurta vătuită, udată de ploaie ... Şi totul se obţinea cu luptă - un ceaun cu apă fierbinte, un fir de aţă, un ac de împrumut, o lingură cu coada întreagă, un petec ca să-şi dreagă haina. Cum să faci să scapi de insecte, cum să-ţi fereşti faţa şi mâinile de gerul câinos?
Nici scandalurile şi încăierările deţinutelor nu erau mai uşor de suportat decât munca silnică.
Şi totuşi viaţa din baracă mergea înainte.
Tuşa Tania din Oriol şoptea: "Nenorociţi, cei ce trăiesc pe pământ ..." Avea o faţă grosolană, ca de mujic, părea aspră, violentă. Dar tuşa Tania nu era nici aspră, nici violentă, era toată numai bunătate. Pentru ce ajunsese această femeie sfântă în lagăr? Cu o umilinţă de neînţeles era totdeauna gata să spele podelele şi să facă de serviciu în locul alteia.
Bătrânele călugăriţe, Varvara şi Ksenia, şopteau între ele şi tăceau imediat ce se apropia vreo mireancă păcătoasă. Ele trăiau într-o lume aparte: să-ţi pui iscălitura pe o hârtie - era păcat, să-ţi spui numele de mirean - păcat, să te îmbraci în scurta de lagăr - păcat. Le puteai omorî, atât erau de îndârjite în sfinţenia lor. Sfinţenia li se vedea în îmbrăcăminte, în basmalele albe, în buzele strânse, dar în ochi li se citea răceala şi dispreţul faţă de suferinţa din lagăr, faţă de păcat. Fecioriei lor îmbătrânite îi repugnau patimile muiereşti, nenorocirile muiereşti, suferinţele mamelor şi soţiilor, toate acestea li se păreau necurate. Principalul era să-şi păstreze curată basmaua, cana de băut, cu buzele strânse să se ţină de o parte de viaţa plină de păcate a lagărului. Hoaţele le urau iar "soţiile" nu le îndrăgeau nici ele şi le ocoleau.
Soţii, soţii ... moscovite, leningrădence, kievlene, din Harkov şi din Rostov, îndurerate, practice sau de pe altă lume, păcătoase, slabe, sfioase, rele, batjocoritoare, rusoaice şi nerusoaice, femei îmbrăcate în scurte de lagăr ... Soţii de medici, ingineri, pictori şi agronomi, soţii de mareşali şi chimişti, soţii de procurori şi de ţărani deschiaburiţi, de agricultori ruşi, bieloruşi, ucrainieni ... toate luaseră drumul soţilor lor, în bezna de morminte scite a barăcilor de lagăr.
Cu cât era mai renumit duşmanul poporului executat, cu atât mai larg cercul femeilor duse, pe urmele lui, în lagăr: soţia, fosta soţie, prima soţie, surorile, secretara, fiica, prietena soţiei, fiica din prima căsătorie ...
Despre unele se spunea: "E uimitor de simplă, de modestă ...", despre altele: "Vai, e absolut insuportabilă, o cucoană trufaşă, de parcă tot la Kremlin s-ar afla." Acestea îşi aveau şi aici suita lor de linguşitoare. În jurul lor - aureola puterii şi a faptului de a fi predestinate morţii. Despre ele se spunea în şoaptă: "Nu, astea nu mai apucă libertatea."
Erau acolo bătrâne cu ochi obosiţi şi calmi, ajunse la puşcărie încă de pe timpul lui Lenin, cu zeci de ani de închisoare şi lagăr la activ. Erau narodnice, socialist-revoluţionare, social-democrate. Cu ele străjile erau respectuoase, ca şi hoaţele; ele nu coborau de pe prici nici când intra în baracă însuşi comandantul lagărului. Se povestea că una dintre ele, Olga Nikolaevna, o bătrânică măruntă şi căruntă, fusese înainte de revoluţia anarhistă, că aruncase o bombă în caleaşca guvernatorului Varşoviei, că împuşcase un general de jandarmi. Acum şedea pe priciul lagărului şi citea câte o carte, bându-şi apa fiartă din cana de tablă. Când Maşa se întorsese o dată noaptea din magazie, de la Semisotov, bătrânica asta se apropiase de ea, o mângâiase pe cap şi îi spusese: "Sărăcuţa de tine, fetiţa mea!" Vai, cum mai plânsese Maşa atunci!
Nu departe de Maşa dormea pe prici Suzana Karlovna Rudolf. Făcea gimnastică, răsufla pe nas. Soţul ei, un neamţ americanizat, socialist-creştin, venise în Rusia Sovietică împreună cu familia, luase cetăţenia sovietică. Profesorul Rudolf, condamnat la 10 ani fără drept de corespondenţă, fusese împuşcat la Lubianka; Suzana Karlovna şi cele trei fiice ale ei - Agnessa, Luiza şi Lena - ajunseseră în lagăre cu regim special. Suzana Karlovna nu ştia nimic despre fiicele ei, cea mai mică, Lena, nu mai era nici ea împreună cu mama ei, fusese transferată în lagărul pentru invalizi. Suzana Karlovna nu se saluta cu bătrâna Olga Nikolaevna - care îl făcuse pe Stalin fascist, iar pe Lenin - călăul libertăţii ruse. Suzana Karlovna spunea că prin muncă ajută la crearea lumii noi şi că acest lucru îi dă putere să suporte despărţirea de soţul şi fiicele ei. Suzana Karlovna povestea că, pe când trăiau la Londra, fuseseră prieteni cu Herbert Wells iar la Washington se întâlniseră cu Roosevelt; preşedintelui îi plăcea să stea de vorbă cu soţul ei. Ea accepta totul, totul îi era limpede, un singur lucru nu îi era prea clar: văzuse cum omul care îl arestase pe profesorul Rudolf băgase în buzunar o monedă de aur unicat, mare cât palma unui copil, în valoare de 100 de dolari. Pe monedă era gravat profilul unui indian cu podoaba lui de pene - omul care făcuse percheziţia luase moneda pentru fiul său, fără să se gândească măcar că moneda e de aur.
Toate femeile acestea - curate, distruse, istovite, răbdătoare - trăiau în lumea speranţelor. Speranţa lor ba adormea, ba se trezea, dar de părăsit nu le părăsea nici o clipă.
Maşa spera şi ea - speranţa o chinuia, dar numai ea o mai ajuta să respire chiar dacă durea. "