Se dă liber la indulgenţe. Da, ai auzit bine! Te miri? Hai, lasă-mă, nu-mi spune că şi tu eşti unul din anchilozaţii ăia intelectual care încă mai asociază indulgenţele Bisericii Catolice cu Evul Mediu.
Pentru cei care încă mai au dubii, această măsură care e luată în plin secol XXI demonstrează că Martin Luther a apreciat într-o manieră deplasată comerţul cu indulgenţe, căci iată, experienţa ne îndreaptă din nou spre salvatoarele bileţele. Pentru că, să nu uităm, nimic nu este mai important decât sufletul! Poate te gândeai să pui mai presus vila pe care cu greu ţi-ai terminat-o, sau maşina de teren a cărei alimentare a ajuns să te usuce la buzunare, ori poate familia şi cei dragi în general? Nu, omule, sufletul este cel ce dăinuieşte şi nu cred că vrei ca el să se perpelească în Infern pe vecie!
În ultimele luni diocezele din întreaga lume au început să ofere credincioşilor catolici indulgenţe parţiale şi plenare care pot uşura în mare măsură suferinţele sufletului în Lumea de Dincolo. Astfel, cele plenare pot elimina cu totul şederea în Purgatoriu, până la comiterea unui alt păcat. Ele nu sunt scoase la vânzare, însă pot deveni mai uşor accesibile pe cale financiară prin intermediul donaţiilor. Dar mai este încă un aspect important de menţionat: păcătoşii nu au dreptul decât la o indulgenţă plenară pe zi. Pot spune însă că ei nu trebuie să dispere. Cu siguranţă vor beneficia de oferte de sezon apărute cu ocazia marilor sărbători creştine - Crăciunul şi Paştele.
Dar dacă tot am ajuns la oferte, mai trebuie spus că, datorită crizei economice pe care o traversăm cu toţii, Biserica Catolică vine şi în întâmpinarea creştinilor de alte confesiuni care vor să devină catolici. Astfel, ei se pot înscrie la "Loteria Easy Way" prin care pot obţine dreptul de a deveni catolici nu la noroc, ci prin intervenţia graţiei divine, completând un formular gratuit. Cei interesati pot afla mai multe informaţii şi obţine formularul gratuit de înscriere la loterie, accesând www.$moneymakesmehappy$.com.
Să ne vedem cu toţii în Paradis!
duminică, 22 februarie 2009
vineri, 20 februarie 2009
Furnizorul meu din fiecare dimineaţă
Da, sunt dependent! Mi s-a mai întâmplat şi de fiecare dată am reuşit să depăşesc impasul cu brio. De aceea nu mă impacientez. Voi face şi de data asta faţă situaţiei. Ce dracu', că doar nu voi tânji după doză în fiecare dimineaţă, până la sfârşitul zilelor mele!
Ah, am impresia că am uitat să spun cu ce mă droghez zilnic, în ultima vreme. Mai bine nu spun, ci indic, ca să nu mă lege cumva păzitorii democraţiei carpato-danubiano-pontice. Aşa că: marfa e jos iar furnizorul e sus!
Consum fericit!
luni, 16 februarie 2009
Către domnii patroni bogaţi ...
... care-şi lasă soţiile să plece în concediu singure sau însoţite de cineva de încredere!
Eram tânăr ... nu, eram chiar adolescent! Terminasem liceul drept un băiat deosebit de dotat, dar, ca-n proverbul cu pomul lăudat, i-am dezamăgit pe toţi când am picat examenul de admitere la facultate (se întâmpla pe vremea când intrarea la facultate chiar mai reprezenta ceva). Următorii doi ani am stat acasă şi m-am pregătit cum am putut eu mai bine. Dar lipsa de bani m-a făcut ca timp de două veri să lucrez pe Litoral până aproape de perioada de înscriere la admitere. Ce vremuri frumoase! Singur, fără nici o grijă, cu putere de muncă şi chef de viaţă, mă simţeam în elementul meu, fără să-mi fie jenă câtuşi de puţin că spălam vase ori serveam în localuri.
În primul an am fost mai fraieruţ. Chiar îmi doream să strâng ceva bani şi să îi ofer pe toţi alor mei, care mă suportau în bătătura casei lor aşa cum eram, fără să-mi reproşeze ceva. Munceam până dădeam în brânci iar când aveam câteva ore libere (puţine de tot), ale mele, moţăiam în drum spre mansarda pe care o împărţeam cu un alt băiat sezonier ca mine, mă aruncam în pat şi adormeam pe loc. N-am fost în stare atunci decât de o singură idilă, şi aia ca vai de ea, fiindcă eram prea prost ca să mă bucur de ce aveam, ba mai mult, îmi imaginam că eu chiar o întâlnisem pe femeia vieţii mele. Dacă ar fi să vorbesc pe limba vârstei de atunci, aş fi foarte concis: am punctat doar de două ori şi după fiecare noapte (mai precis dimineaţă, după muncă) am fost măcinat de ideea că am terminat prea devreme. Minte de adolescent!
Dar în al doilea an ca lucrător pe litoral lucrurile au stat complet altfel!
Am închiriat o garsonieră împreună cu un tovarăș din Medgidia, cu 5-6 ani mai mare decât mine și de tot atâtea ori mai multă experiență. Am fost chelner, cu uniformă frumoasă și bacșiș pe măsură. Le-am avut aproape pe toate colegele, plus câteva duduițe venite la bronzat.
Acum, un paragraf special pentru cea mai frumoasă femeie cu care am fost vreodată!
A apărut pe la mijlocul lui iulie. O vedeam dimineața, la prânz și seara luând masa în localul unde eram eu chelner. La una dintre mesele mele! Parcă îmi tremurau picioarele când mă apropiam și totuși am găsit tăria și inspirația să pornesc un dialog. Nu cu ea, ci cu mama ei, căci veniseră împreună pe Litoral. Femeia era volubilă, pusă pe glume, dar fiica ei, o înfumurată afectată, care vorbea din vârful buzelor și care își dădea jos ochelarii de soare abia seara, parcă în ciuda mea. La început am considerat-o o curvă cu fițe, unde eram sigur că nu pot ajunge la ea. De aceea o bârfeam foarte urât cu colegii mei dar, totuși, eram atent la orice gest al ei, la fiecare răsuflare ...
După câteva zile a început să zâmbească la glumele mele, ba chiar să dea și câte o replică nevinovată.
Într-o seară am pândit-o pe holul restaurantului. Am stat vreo cinci minute de vorbă și când am văzut-o că vrea să plece, am spus cu graba celui care nu are nimic de pierdut dar care mai știe și că nu există prea mult timp la dispoziție pentru astfel de idile: ”Aș putea spera că între noi poate fi mai mult decât aceste discuții nevinovate?” M-a privit atentă, fără nici o surprindere. Brusc am înțeles că am o șansă și i-am cuprins mijlocelul. ”Îți pot face vara asta de neuitat. Tu deja ai făcut-o aşa pentru mine!” S-a desprins din braţul meu ușor, zâmbind: ”Nu spera prea mult. Sunt femeie măritată și o mai am și pe mama cu mine”. ”Te voi aștepta aici și mâine seară” i-am spus înainte de a o vedea îndepărtându-se. Și am fugit în restaurant, unde trebuia să-mi încep munca.
A venit peste două seri. N-am apucat decât să schimbăm câteva politeţuri, pentru că a apărut şi mama ei, dar modul cum se uita la mine m-a făcut să cred că e gata să-şi facă puţin de cap. A doua zi la prânz, pe când le serveam, i-am făcut semn să iasă un pic pe hol, înspre toaletă. A făcut-o fără să fi băgat de seamă - când m-am mai uitat la masa lor, ea deja lipsea! M-am grăbit şi eu şi ne-am întâlnit. Nu ştiu dacă am vorbit două minute. Nici nu mai ştiu ce i-am spus! Doar că i-am îndesat în mână un bileţel cu adresa garsonierei mele şi ora când ieşeam de la muncă. Ea nu a zis nimic.
În aceeaşi noapte, pe când părăseam restaurantul, m-am auzit claxonat. Mă aştepta în maşină, cu o faţă serioasă de parcă avea de gând să-mi spună despre cine ştie ce nebunie. În schimb a zis doar "Unde mergem?" şi am îndrumat-o pe străzi până la garsonieră.
A venit trei nopţi la rând, pentru câte două-trei ore, ore de-a dreptul magice. Era nu doar o femeie superbă, ci şi o amantă de neuitat. Genul de femeie care îl îmbogăţeşte pe bărbat cu amintiri ce îl vor face să zâmbească satisfăcut chiar şi când va fi cu un picior în groapă.
Era fericita soţie a unui patron bogat, în vărstă de vreo patruzeci şi ceva de ani - oricum, nici ea nu era o puştoaică, avea treizeci de ani. Soţul ei nu venise pentru că era plecat în Italia, cu afaceri ce nu suportau amânare, la fel ca şi cu un an înainte. A vorbit de el pe scurt şi numai de bine dar probabil era conştientă că îşi făcea de cap, pe bani grei, cu cine ştie ce fufă. De aceea nici nu a avut vreun complex faţă de mine. Nu ştiu cum o rezolvase cu mama ei, de ne puteam întâlni - la un moment dat am întrebat-o şi s-a făcut că n-a auzit, aşa că nu am insistat.
Nu ne-am mai întâlnit, fiindcă a trebuit să plece. În ultima noapte i-am cerut un obiect de-al ei ca amintire. Mi-a dat ceasul de la mână fără să şovăie, răzând la gândul că îi va povesti soţului, cu durere, cum l-a pierdut în mare. Suvenirul pe care i l-am dat eu a fost un breloc de chei, din metal, cu un Donald Duck micuţ, din cauciuc.
Oricum, ne-am luat adio şi oficial, la restaurant, după ultima masă, când ne-am pupat amical toţi trei şi ne-am exprimat speranţa că ne vom revedea într-o zi.
Îmi amintesc că în săptămâna următoare am reuşit să vând ceasul pe bani grei, cu care i-am impresionat pe-ai mei acasă. Dar amintirile care mi-au rămas sunt mult mai valoroase!
Domnilor patroni bogaţi, care nu plecaţi cu soţiile la mare! Dacă scumpa şi iubita dumneavoastră consoartă se plânge că a pierdut în mare un obiect de-al ei foarte preţios, uitaţi-vă cu atenţie dacă nu cumva a găsit altul, cu valoarea de piaţă o nimica toată. Dacă e aşa, înseamnă că doamna a avut un sejur cel puţin reuşit!
Eram tânăr ... nu, eram chiar adolescent! Terminasem liceul drept un băiat deosebit de dotat, dar, ca-n proverbul cu pomul lăudat, i-am dezamăgit pe toţi când am picat examenul de admitere la facultate (se întâmpla pe vremea când intrarea la facultate chiar mai reprezenta ceva). Următorii doi ani am stat acasă şi m-am pregătit cum am putut eu mai bine. Dar lipsa de bani m-a făcut ca timp de două veri să lucrez pe Litoral până aproape de perioada de înscriere la admitere. Ce vremuri frumoase! Singur, fără nici o grijă, cu putere de muncă şi chef de viaţă, mă simţeam în elementul meu, fără să-mi fie jenă câtuşi de puţin că spălam vase ori serveam în localuri.
În primul an am fost mai fraieruţ. Chiar îmi doream să strâng ceva bani şi să îi ofer pe toţi alor mei, care mă suportau în bătătura casei lor aşa cum eram, fără să-mi reproşeze ceva. Munceam până dădeam în brânci iar când aveam câteva ore libere (puţine de tot), ale mele, moţăiam în drum spre mansarda pe care o împărţeam cu un alt băiat sezonier ca mine, mă aruncam în pat şi adormeam pe loc. N-am fost în stare atunci decât de o singură idilă, şi aia ca vai de ea, fiindcă eram prea prost ca să mă bucur de ce aveam, ba mai mult, îmi imaginam că eu chiar o întâlnisem pe femeia vieţii mele. Dacă ar fi să vorbesc pe limba vârstei de atunci, aş fi foarte concis: am punctat doar de două ori şi după fiecare noapte (mai precis dimineaţă, după muncă) am fost măcinat de ideea că am terminat prea devreme. Minte de adolescent!
Dar în al doilea an ca lucrător pe litoral lucrurile au stat complet altfel!
Am închiriat o garsonieră împreună cu un tovarăș din Medgidia, cu 5-6 ani mai mare decât mine și de tot atâtea ori mai multă experiență. Am fost chelner, cu uniformă frumoasă și bacșiș pe măsură. Le-am avut aproape pe toate colegele, plus câteva duduițe venite la bronzat.
Acum, un paragraf special pentru cea mai frumoasă femeie cu care am fost vreodată!
A apărut pe la mijlocul lui iulie. O vedeam dimineața, la prânz și seara luând masa în localul unde eram eu chelner. La una dintre mesele mele! Parcă îmi tremurau picioarele când mă apropiam și totuși am găsit tăria și inspirația să pornesc un dialog. Nu cu ea, ci cu mama ei, căci veniseră împreună pe Litoral. Femeia era volubilă, pusă pe glume, dar fiica ei, o înfumurată afectată, care vorbea din vârful buzelor și care își dădea jos ochelarii de soare abia seara, parcă în ciuda mea. La început am considerat-o o curvă cu fițe, unde eram sigur că nu pot ajunge la ea. De aceea o bârfeam foarte urât cu colegii mei dar, totuși, eram atent la orice gest al ei, la fiecare răsuflare ...
După câteva zile a început să zâmbească la glumele mele, ba chiar să dea și câte o replică nevinovată.
Într-o seară am pândit-o pe holul restaurantului. Am stat vreo cinci minute de vorbă și când am văzut-o că vrea să plece, am spus cu graba celui care nu are nimic de pierdut dar care mai știe și că nu există prea mult timp la dispoziție pentru astfel de idile: ”Aș putea spera că între noi poate fi mai mult decât aceste discuții nevinovate?” M-a privit atentă, fără nici o surprindere. Brusc am înțeles că am o șansă și i-am cuprins mijlocelul. ”Îți pot face vara asta de neuitat. Tu deja ai făcut-o aşa pentru mine!” S-a desprins din braţul meu ușor, zâmbind: ”Nu spera prea mult. Sunt femeie măritată și o mai am și pe mama cu mine”. ”Te voi aștepta aici și mâine seară” i-am spus înainte de a o vedea îndepărtându-se. Și am fugit în restaurant, unde trebuia să-mi încep munca.
A venit peste două seri. N-am apucat decât să schimbăm câteva politeţuri, pentru că a apărut şi mama ei, dar modul cum se uita la mine m-a făcut să cred că e gata să-şi facă puţin de cap. A doua zi la prânz, pe când le serveam, i-am făcut semn să iasă un pic pe hol, înspre toaletă. A făcut-o fără să fi băgat de seamă - când m-am mai uitat la masa lor, ea deja lipsea! M-am grăbit şi eu şi ne-am întâlnit. Nu ştiu dacă am vorbit două minute. Nici nu mai ştiu ce i-am spus! Doar că i-am îndesat în mână un bileţel cu adresa garsonierei mele şi ora când ieşeam de la muncă. Ea nu a zis nimic.
În aceeaşi noapte, pe când părăseam restaurantul, m-am auzit claxonat. Mă aştepta în maşină, cu o faţă serioasă de parcă avea de gând să-mi spună despre cine ştie ce nebunie. În schimb a zis doar "Unde mergem?" şi am îndrumat-o pe străzi până la garsonieră.
A venit trei nopţi la rând, pentru câte două-trei ore, ore de-a dreptul magice. Era nu doar o femeie superbă, ci şi o amantă de neuitat. Genul de femeie care îl îmbogăţeşte pe bărbat cu amintiri ce îl vor face să zâmbească satisfăcut chiar şi când va fi cu un picior în groapă.
Era fericita soţie a unui patron bogat, în vărstă de vreo patruzeci şi ceva de ani - oricum, nici ea nu era o puştoaică, avea treizeci de ani. Soţul ei nu venise pentru că era plecat în Italia, cu afaceri ce nu suportau amânare, la fel ca şi cu un an înainte. A vorbit de el pe scurt şi numai de bine dar probabil era conştientă că îşi făcea de cap, pe bani grei, cu cine ştie ce fufă. De aceea nici nu a avut vreun complex faţă de mine. Nu ştiu cum o rezolvase cu mama ei, de ne puteam întâlni - la un moment dat am întrebat-o şi s-a făcut că n-a auzit, aşa că nu am insistat.
Nu ne-am mai întâlnit, fiindcă a trebuit să plece. În ultima noapte i-am cerut un obiect de-al ei ca amintire. Mi-a dat ceasul de la mână fără să şovăie, răzând la gândul că îi va povesti soţului, cu durere, cum l-a pierdut în mare. Suvenirul pe care i l-am dat eu a fost un breloc de chei, din metal, cu un Donald Duck micuţ, din cauciuc.
Oricum, ne-am luat adio şi oficial, la restaurant, după ultima masă, când ne-am pupat amical toţi trei şi ne-am exprimat speranţa că ne vom revedea într-o zi.
Îmi amintesc că în săptămâna următoare am reuşit să vând ceasul pe bani grei, cu care i-am impresionat pe-ai mei acasă. Dar amintirile care mi-au rămas sunt mult mai valoroase!
Domnilor patroni bogaţi, care nu plecaţi cu soţiile la mare! Dacă scumpa şi iubita dumneavoastră consoartă se plânge că a pierdut în mare un obiect de-al ei foarte preţios, uitaţi-vă cu atenţie dacă nu cumva a găsit altul, cu valoarea de piaţă o nimica toată. Dacă e aşa, înseamnă că doamna a avut un sejur cel puţin reuşit!
joi, 12 februarie 2009
"Panta rhei" (fragment) (V)
"După o iarnă siberiană lungă cât un termen de condamnare, sosise o primăvară palidă şi pe Maşa o trimiseseră cu încă două femei să repare drumul care ducea la oraşul socialist în care trăiau în cottage-uri din bârne nacialnicii şi personalul salariat liber. Maşa văzuse încă de departe, la ferestrele înalte, perdelele ei cumpărate pe Arbat şi silueta unui ficus. Văzuse şi cum urcă scările şi intră în casa şefului conducerii lagărelor cu regim special o fetiţă cu ghiozdan.
Ostaşul de pază îi spuse:"Ce, te crezi aici la cinema?"
Iar când în lumina amurgului se întorceau în lagăr, se auzise dinspre depozitul de cherestea radioul din Magadan.
Maşa şi cele două femei care de-abia îşi târau picioarele prin noroi îşi lăsaseră jos lopeţile şi se opriseră.
Pe fondul cerului palid se conturau turnurile lagărului şi paznicii în scurte negre încremeniţi acolo ca nişte muşte grase, în timp ce barăcile scunde păreau să fi ieşit tocmai atunci din pământ, gândindu-se de n-ar fi mai bine să se întoarcă din nou în pământ.
Muzica nu era tristă; era o muzică veselă, o muzică de dans, dar ascultând-o, Maşa se pusese pe plâns şi plânsese ca niciodată în viaţă. Alături de ea, cele două femei - una dintre ele era o deschiaburită, iar cealaltă o leningrădeancă în vârstă cu ochelarii crăpaţi - plângeau şi ele. Şi părea că lentilele ochelarilor crăpaseră din cauza lacrimilor.
Paznicul se fâstâcise: puşcăriaşele plângeau rareori, inimile lor erau îngheţate ca tundra.
Paznicul le împinsese de la spate, rugându-le:
- Gata acum, ajunge, mama voastră, cu plecăciune vă rog, curvelor.
Se uitase mult timp împrejur fără ca măcar să-i dea prin gând că femeile plângeau din cauza radioului.
Dar nici Maşa nu înţelegea de ce se umpluse inima ei, aşa dintr-o dată, de tristeţe, de disperare; era de parcă toate câte le avusese în viaţă - dragostea de mamă, rochia de lână în carouri care-i venea atât de bine, Andriuşa, versurile frumoase, mutra anchetatorului, zorile deasupra mării brusc luminate de la Kalesuri lângă Suhumi, flecăreala Iuliei, Semisotov, bătrânele călugăriţe, certurile furibunde ale lesbienelor, spaima pentru faptul că brigadiera începuse s-o privească prea insistent, tot astfel cum se uita la ea şi Semisotov, aşadar toate se amestecaseră; de ce oare în sunetele muzicii de dans începuse să simtă că are pe corp o cămaşă murdară, că bocancii îi sunt uzi şi grei ca nişte fiare, că scurta îi miroase acru; de ce oare o străfulgerase, ca o lamă trecută peste inimă, întrebarea: de ce-i fuseseră hărăzite ei, Maşei, gerurile astea, descompunerea asta sufletească, supunerea asta în faţa destinului?
Speranţa care îi apăsa tot timpul inima cu greutatea ei vie murise ...
În sunetele acelei muzici de dans Maşa pierduse definitiv speranţa de a o revedea pe Iulia, rătăcită în colosul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste prin cine ştie ce aziluri, colonii, case ale copilului. În sunetele vesele ale muzicii, tineri dansau în cămine şi cluburi. Şi Maşa înţelese că bărbatul ei nu mai este, că a fost împuşcat şi că ea nu-l va mai vedea niciodată.
Şi atunci a rămas fără nici o speranţă, cu desăvârşire singură ... N-avea s-o mai revadă niciodată pe Iulia, nici azi, nici când va fi o bătrână căruntă, niciodată ...
Doamne Dumnezeule, fie-ţi milă de ea, miluieşte-o pe ea, Doamne!
Maşa a părăsit lagărul după un an. Înainte de a se întoarce în libertate zăcuse într-un bordei îngheţat, pe un aşternut de cetină şi nimeni n-o mai mânase la lucru, nimani n-o mai supărase; sanitarii au pus-o pe Maşa Liubimova într-o ladă dreptunghiulară făcută din scânduri date la rebut de controlul tehnic şi s-au uitat pentru ultima oară la chipul ei pe care stăruia expresia unei bucurii şi mirări copilăreşti, expresia avută atunci, lângă depozitul de cherestea, când ascultase muzica aceea veselă şi la început se bucurase, iar apoi înţelesese că nu mai există nici o speranţă.
Şi Ivan Grigorievici se gândi că la ocna din Kolîma bărbatul nu era egal cu femeia - în ciuda a tot şi toate, soarta bărbatului era mai uşoară."
Fragment din volumul "Panta rhei" de Vasili Grossman, apariţie Editura Humanitas, 1990
Ostaşul de pază îi spuse:"Ce, te crezi aici la cinema?"
Iar când în lumina amurgului se întorceau în lagăr, se auzise dinspre depozitul de cherestea radioul din Magadan.
Maşa şi cele două femei care de-abia îşi târau picioarele prin noroi îşi lăsaseră jos lopeţile şi se opriseră.
Pe fondul cerului palid se conturau turnurile lagărului şi paznicii în scurte negre încremeniţi acolo ca nişte muşte grase, în timp ce barăcile scunde păreau să fi ieşit tocmai atunci din pământ, gândindu-se de n-ar fi mai bine să se întoarcă din nou în pământ.
Muzica nu era tristă; era o muzică veselă, o muzică de dans, dar ascultând-o, Maşa se pusese pe plâns şi plânsese ca niciodată în viaţă. Alături de ea, cele două femei - una dintre ele era o deschiaburită, iar cealaltă o leningrădeancă în vârstă cu ochelarii crăpaţi - plângeau şi ele. Şi părea că lentilele ochelarilor crăpaseră din cauza lacrimilor.
Paznicul se fâstâcise: puşcăriaşele plângeau rareori, inimile lor erau îngheţate ca tundra.
Paznicul le împinsese de la spate, rugându-le:
- Gata acum, ajunge, mama voastră, cu plecăciune vă rog, curvelor.
Se uitase mult timp împrejur fără ca măcar să-i dea prin gând că femeile plângeau din cauza radioului.
Dar nici Maşa nu înţelegea de ce se umpluse inima ei, aşa dintr-o dată, de tristeţe, de disperare; era de parcă toate câte le avusese în viaţă - dragostea de mamă, rochia de lână în carouri care-i venea atât de bine, Andriuşa, versurile frumoase, mutra anchetatorului, zorile deasupra mării brusc luminate de la Kalesuri lângă Suhumi, flecăreala Iuliei, Semisotov, bătrânele călugăriţe, certurile furibunde ale lesbienelor, spaima pentru faptul că brigadiera începuse s-o privească prea insistent, tot astfel cum se uita la ea şi Semisotov, aşadar toate se amestecaseră; de ce oare în sunetele muzicii de dans începuse să simtă că are pe corp o cămaşă murdară, că bocancii îi sunt uzi şi grei ca nişte fiare, că scurta îi miroase acru; de ce oare o străfulgerase, ca o lamă trecută peste inimă, întrebarea: de ce-i fuseseră hărăzite ei, Maşei, gerurile astea, descompunerea asta sufletească, supunerea asta în faţa destinului?
Speranţa care îi apăsa tot timpul inima cu greutatea ei vie murise ...
În sunetele acelei muzici de dans Maşa pierduse definitiv speranţa de a o revedea pe Iulia, rătăcită în colosul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste prin cine ştie ce aziluri, colonii, case ale copilului. În sunetele vesele ale muzicii, tineri dansau în cămine şi cluburi. Şi Maşa înţelese că bărbatul ei nu mai este, că a fost împuşcat şi că ea nu-l va mai vedea niciodată.
Şi atunci a rămas fără nici o speranţă, cu desăvârşire singură ... N-avea s-o mai revadă niciodată pe Iulia, nici azi, nici când va fi o bătrână căruntă, niciodată ...
Doamne Dumnezeule, fie-ţi milă de ea, miluieşte-o pe ea, Doamne!
Maşa a părăsit lagărul după un an. Înainte de a se întoarce în libertate zăcuse într-un bordei îngheţat, pe un aşternut de cetină şi nimeni n-o mai mânase la lucru, nimani n-o mai supărase; sanitarii au pus-o pe Maşa Liubimova într-o ladă dreptunghiulară făcută din scânduri date la rebut de controlul tehnic şi s-au uitat pentru ultima oară la chipul ei pe care stăruia expresia unei bucurii şi mirări copilăreşti, expresia avută atunci, lângă depozitul de cherestea, când ascultase muzica aceea veselă şi la început se bucurase, iar apoi înţelesese că nu mai există nici o speranţă.
Şi Ivan Grigorievici se gândi că la ocna din Kolîma bărbatul nu era egal cu femeia - în ciuda a tot şi toate, soarta bărbatului era mai uşoară."
Fragment din volumul "Panta rhei" de Vasili Grossman, apariţie Editura Humanitas, 1990
marți, 10 februarie 2009
"Panta rhei" (fragment) (IV)
"În prima toamnă de lagăr o silise să se culce cu el supraveghetorul-şef Semisotov; îi scosese doi dinţi, o lovise în tâmplă. Încercase să se spânzure, dar nu reuşise, frânghia era de proastă calitate. Iar unele femei o şi invidiau. Apoi se instalase acea indiferenţă tristă; de două ori pe săptămână se târa după Semisotov în clădirea magaziei unde era un prici de scânduri acoperit cu piei de oaie. Semisotov era întotdeauna morocănos, tăcea, iar ea se temea de el de i se întuneca mintea, şi chiar o apuca greaţa de frica lui când era beat şi devenea furios. Odată îi dăduse cinci bomboane şi ea se gândise:"Ar trebui să le trimit Iuliei la casa copilului", şi nu le mâncase, le ascunsese în saltea. Mai apoi i le-au furat. Odată Semisotov îi spusese: "Tare mai sunteţi murdară, şmara, una de la ţară şi tot n-ar ajunge în halul ăsta." Îi vorbea totdeauna cu "dumneavoastră", chiar şi atunci când era cu desăvârşire beat. Cuvintele lui Semisotov o bucuraseră, dar totuşi se gândise: dacă mă goneşte va trebui să lucrez din nou la varniţă.
Într-o seară Semisotov plecase şi nu se mai arătase; a aflat pe urmă că s-a transferat din lagăr. Şi se bucurase, gândindu-se seara în baracă, pe prici, că nu se mai duce la depozit, să se înjosească. Apoi o dăduseră afară de la birou unde, pe timpul lui Semisotov, spăla podelele şi făcea focul la sobe - n-avea de unde să dea şperţ, iar locul ei îl primise hoaţa care luase de pe ea bluza de lână în timpul călătoriei. Se bucurase, dar în acelaşi timp se simţise ofensată: la plecare, ăla nu-i spusese nici măcar jumătate de vorbă, se purtase cu ea mai rău decât cu un câine, şi doar era şi ea cineva, avusese cândva viză permanentă de Moscova, locuise într-o cameră separată împreună cu soţul ei şi cu Iulia, se spăla în cadă, mânca din farfurie ...
În lunile de iarnă munca din lagăr era grea, era greu să munceşti şi pe timp de vară, şi în zilele de primăvară; şi în cele de toamnă tot greu se muncea, iar ea nu se mai gândea acum nici la Arbat, nici la Andrei, ci numai la faptul că pe vremea lui Semisotov spăla podelele în birouri. Să fi avut ea pe atunci chiar aşa o baftă?
Şi totuşi speranţa sta pitită în sufletul ei. Se vor revedea ... Desigur, atunci ea va fi bătrână, complet căruntă, Iulia va avea copiii ei, dar se vor revedea, nu pot să nu se revadă.
Capul însă îi vâjâia de griji, nelinişti, nenorociri. Ba i se rupea cămaşa, ba se umplea de bube, ba o durea burta şi n-avea cum să ceară să meargă la infirmerie, ba îi crăpau călcâiele şi şchiopăta şi obielele i se pătau de sânge, ba i se rupea pâslarul, ba trebuia cu orice preţ să se spele, măcar un pic, fără să mai aştepte rândul la baie, sau să-şi spele lucrurile, ba trebuia cumva uscată scurta vătuită, udată de ploaie ... Şi totul se obţinea cu luptă - un ceaun cu apă fierbinte, un fir de aţă, un ac de împrumut, o lingură cu coada întreagă, un petec ca să-şi dreagă haina. Cum să faci să scapi de insecte, cum să-ţi fereşti faţa şi mâinile de gerul câinos?
Nici scandalurile şi încăierările deţinutelor nu erau mai uşor de suportat decât munca silnică.
Şi totuşi viaţa din baracă mergea înainte.
Tuşa Tania din Oriol şoptea: "Nenorociţi, cei ce trăiesc pe pământ ..." Avea o faţă grosolană, ca de mujic, părea aspră, violentă. Dar tuşa Tania nu era nici aspră, nici violentă, era toată numai bunătate. Pentru ce ajunsese această femeie sfântă în lagăr? Cu o umilinţă de neînţeles era totdeauna gata să spele podelele şi să facă de serviciu în locul alteia.
Bătrânele călugăriţe, Varvara şi Ksenia, şopteau între ele şi tăceau imediat ce se apropia vreo mireancă păcătoasă. Ele trăiau într-o lume aparte: să-ţi pui iscălitura pe o hârtie - era păcat, să-ţi spui numele de mirean - păcat, să te îmbraci în scurta de lagăr - păcat. Le puteai omorî, atât erau de îndârjite în sfinţenia lor. Sfinţenia li se vedea în îmbrăcăminte, în basmalele albe, în buzele strânse, dar în ochi li se citea răceala şi dispreţul faţă de suferinţa din lagăr, faţă de păcat. Fecioriei lor îmbătrânite îi repugnau patimile muiereşti, nenorocirile muiereşti, suferinţele mamelor şi soţiilor, toate acestea li se păreau necurate. Principalul era să-şi păstreze curată basmaua, cana de băut, cu buzele strânse să se ţină de o parte de viaţa plină de păcate a lagărului. Hoaţele le urau iar "soţiile" nu le îndrăgeau nici ele şi le ocoleau.
Soţii, soţii ... moscovite, leningrădence, kievlene, din Harkov şi din Rostov, îndurerate, practice sau de pe altă lume, păcătoase, slabe, sfioase, rele, batjocoritoare, rusoaice şi nerusoaice, femei îmbrăcate în scurte de lagăr ... Soţii de medici, ingineri, pictori şi agronomi, soţii de mareşali şi chimişti, soţii de procurori şi de ţărani deschiaburiţi, de agricultori ruşi, bieloruşi, ucrainieni ... toate luaseră drumul soţilor lor, în bezna de morminte scite a barăcilor de lagăr.
Cu cât era mai renumit duşmanul poporului executat, cu atât mai larg cercul femeilor duse, pe urmele lui, în lagăr: soţia, fosta soţie, prima soţie, surorile, secretara, fiica, prietena soţiei, fiica din prima căsătorie ...
Despre unele se spunea: "E uimitor de simplă, de modestă ...", despre altele: "Vai, e absolut insuportabilă, o cucoană trufaşă, de parcă tot la Kremlin s-ar afla." Acestea îşi aveau şi aici suita lor de linguşitoare. În jurul lor - aureola puterii şi a faptului de a fi predestinate morţii. Despre ele se spunea în şoaptă: "Nu, astea nu mai apucă libertatea."
Erau acolo bătrâne cu ochi obosiţi şi calmi, ajunse la puşcărie încă de pe timpul lui Lenin, cu zeci de ani de închisoare şi lagăr la activ. Erau narodnice, socialist-revoluţionare, social-democrate. Cu ele străjile erau respectuoase, ca şi hoaţele; ele nu coborau de pe prici nici când intra în baracă însuşi comandantul lagărului. Se povestea că una dintre ele, Olga Nikolaevna, o bătrânică măruntă şi căruntă, fusese înainte de revoluţia anarhistă, că aruncase o bombă în caleaşca guvernatorului Varşoviei, că împuşcase un general de jandarmi. Acum şedea pe priciul lagărului şi citea câte o carte, bându-şi apa fiartă din cana de tablă. Când Maşa se întorsese o dată noaptea din magazie, de la Semisotov, bătrânica asta se apropiase de ea, o mângâiase pe cap şi îi spusese: "Sărăcuţa de tine, fetiţa mea!" Vai, cum mai plânsese Maşa atunci!
Nu departe de Maşa dormea pe prici Suzana Karlovna Rudolf. Făcea gimnastică, răsufla pe nas. Soţul ei, un neamţ americanizat, socialist-creştin, venise în Rusia Sovietică împreună cu familia, luase cetăţenia sovietică. Profesorul Rudolf, condamnat la 10 ani fără drept de corespondenţă, fusese împuşcat la Lubianka; Suzana Karlovna şi cele trei fiice ale ei - Agnessa, Luiza şi Lena - ajunseseră în lagăre cu regim special. Suzana Karlovna nu ştia nimic despre fiicele ei, cea mai mică, Lena, nu mai era nici ea împreună cu mama ei, fusese transferată în lagărul pentru invalizi. Suzana Karlovna nu se saluta cu bătrâna Olga Nikolaevna - care îl făcuse pe Stalin fascist, iar pe Lenin - călăul libertăţii ruse. Suzana Karlovna spunea că prin muncă ajută la crearea lumii noi şi că acest lucru îi dă putere să suporte despărţirea de soţul şi fiicele ei. Suzana Karlovna povestea că, pe când trăiau la Londra, fuseseră prieteni cu Herbert Wells iar la Washington se întâlniseră cu Roosevelt; preşedintelui îi plăcea să stea de vorbă cu soţul ei. Ea accepta totul, totul îi era limpede, un singur lucru nu îi era prea clar: văzuse cum omul care îl arestase pe profesorul Rudolf băgase în buzunar o monedă de aur unicat, mare cât palma unui copil, în valoare de 100 de dolari. Pe monedă era gravat profilul unui indian cu podoaba lui de pene - omul care făcuse percheziţia luase moneda pentru fiul său, fără să se gândească măcar că moneda e de aur.
Toate femeile acestea - curate, distruse, istovite, răbdătoare - trăiau în lumea speranţelor. Speranţa lor ba adormea, ba se trezea, dar de părăsit nu le părăsea nici o clipă.
Maşa spera şi ea - speranţa o chinuia, dar numai ea o mai ajuta să respire chiar dacă durea. "
Într-o seară Semisotov plecase şi nu se mai arătase; a aflat pe urmă că s-a transferat din lagăr. Şi se bucurase, gândindu-se seara în baracă, pe prici, că nu se mai duce la depozit, să se înjosească. Apoi o dăduseră afară de la birou unde, pe timpul lui Semisotov, spăla podelele şi făcea focul la sobe - n-avea de unde să dea şperţ, iar locul ei îl primise hoaţa care luase de pe ea bluza de lână în timpul călătoriei. Se bucurase, dar în acelaşi timp se simţise ofensată: la plecare, ăla nu-i spusese nici măcar jumătate de vorbă, se purtase cu ea mai rău decât cu un câine, şi doar era şi ea cineva, avusese cândva viză permanentă de Moscova, locuise într-o cameră separată împreună cu soţul ei şi cu Iulia, se spăla în cadă, mânca din farfurie ...
În lunile de iarnă munca din lagăr era grea, era greu să munceşti şi pe timp de vară, şi în zilele de primăvară; şi în cele de toamnă tot greu se muncea, iar ea nu se mai gândea acum nici la Arbat, nici la Andrei, ci numai la faptul că pe vremea lui Semisotov spăla podelele în birouri. Să fi avut ea pe atunci chiar aşa o baftă?
Şi totuşi speranţa sta pitită în sufletul ei. Se vor revedea ... Desigur, atunci ea va fi bătrână, complet căruntă, Iulia va avea copiii ei, dar se vor revedea, nu pot să nu se revadă.
Capul însă îi vâjâia de griji, nelinişti, nenorociri. Ba i se rupea cămaşa, ba se umplea de bube, ba o durea burta şi n-avea cum să ceară să meargă la infirmerie, ba îi crăpau călcâiele şi şchiopăta şi obielele i se pătau de sânge, ba i se rupea pâslarul, ba trebuia cu orice preţ să se spele, măcar un pic, fără să mai aştepte rândul la baie, sau să-şi spele lucrurile, ba trebuia cumva uscată scurta vătuită, udată de ploaie ... Şi totul se obţinea cu luptă - un ceaun cu apă fierbinte, un fir de aţă, un ac de împrumut, o lingură cu coada întreagă, un petec ca să-şi dreagă haina. Cum să faci să scapi de insecte, cum să-ţi fereşti faţa şi mâinile de gerul câinos?
Nici scandalurile şi încăierările deţinutelor nu erau mai uşor de suportat decât munca silnică.
Şi totuşi viaţa din baracă mergea înainte.
Tuşa Tania din Oriol şoptea: "Nenorociţi, cei ce trăiesc pe pământ ..." Avea o faţă grosolană, ca de mujic, părea aspră, violentă. Dar tuşa Tania nu era nici aspră, nici violentă, era toată numai bunătate. Pentru ce ajunsese această femeie sfântă în lagăr? Cu o umilinţă de neînţeles era totdeauna gata să spele podelele şi să facă de serviciu în locul alteia.
Bătrânele călugăriţe, Varvara şi Ksenia, şopteau între ele şi tăceau imediat ce se apropia vreo mireancă păcătoasă. Ele trăiau într-o lume aparte: să-ţi pui iscălitura pe o hârtie - era păcat, să-ţi spui numele de mirean - păcat, să te îmbraci în scurta de lagăr - păcat. Le puteai omorî, atât erau de îndârjite în sfinţenia lor. Sfinţenia li se vedea în îmbrăcăminte, în basmalele albe, în buzele strânse, dar în ochi li se citea răceala şi dispreţul faţă de suferinţa din lagăr, faţă de păcat. Fecioriei lor îmbătrânite îi repugnau patimile muiereşti, nenorocirile muiereşti, suferinţele mamelor şi soţiilor, toate acestea li se păreau necurate. Principalul era să-şi păstreze curată basmaua, cana de băut, cu buzele strânse să se ţină de o parte de viaţa plină de păcate a lagărului. Hoaţele le urau iar "soţiile" nu le îndrăgeau nici ele şi le ocoleau.
Soţii, soţii ... moscovite, leningrădence, kievlene, din Harkov şi din Rostov, îndurerate, practice sau de pe altă lume, păcătoase, slabe, sfioase, rele, batjocoritoare, rusoaice şi nerusoaice, femei îmbrăcate în scurte de lagăr ... Soţii de medici, ingineri, pictori şi agronomi, soţii de mareşali şi chimişti, soţii de procurori şi de ţărani deschiaburiţi, de agricultori ruşi, bieloruşi, ucrainieni ... toate luaseră drumul soţilor lor, în bezna de morminte scite a barăcilor de lagăr.
Cu cât era mai renumit duşmanul poporului executat, cu atât mai larg cercul femeilor duse, pe urmele lui, în lagăr: soţia, fosta soţie, prima soţie, surorile, secretara, fiica, prietena soţiei, fiica din prima căsătorie ...
Despre unele se spunea: "E uimitor de simplă, de modestă ...", despre altele: "Vai, e absolut insuportabilă, o cucoană trufaşă, de parcă tot la Kremlin s-ar afla." Acestea îşi aveau şi aici suita lor de linguşitoare. În jurul lor - aureola puterii şi a faptului de a fi predestinate morţii. Despre ele se spunea în şoaptă: "Nu, astea nu mai apucă libertatea."
Erau acolo bătrâne cu ochi obosiţi şi calmi, ajunse la puşcărie încă de pe timpul lui Lenin, cu zeci de ani de închisoare şi lagăr la activ. Erau narodnice, socialist-revoluţionare, social-democrate. Cu ele străjile erau respectuoase, ca şi hoaţele; ele nu coborau de pe prici nici când intra în baracă însuşi comandantul lagărului. Se povestea că una dintre ele, Olga Nikolaevna, o bătrânică măruntă şi căruntă, fusese înainte de revoluţia anarhistă, că aruncase o bombă în caleaşca guvernatorului Varşoviei, că împuşcase un general de jandarmi. Acum şedea pe priciul lagărului şi citea câte o carte, bându-şi apa fiartă din cana de tablă. Când Maşa se întorsese o dată noaptea din magazie, de la Semisotov, bătrânica asta se apropiase de ea, o mângâiase pe cap şi îi spusese: "Sărăcuţa de tine, fetiţa mea!" Vai, cum mai plânsese Maşa atunci!
Nu departe de Maşa dormea pe prici Suzana Karlovna Rudolf. Făcea gimnastică, răsufla pe nas. Soţul ei, un neamţ americanizat, socialist-creştin, venise în Rusia Sovietică împreună cu familia, luase cetăţenia sovietică. Profesorul Rudolf, condamnat la 10 ani fără drept de corespondenţă, fusese împuşcat la Lubianka; Suzana Karlovna şi cele trei fiice ale ei - Agnessa, Luiza şi Lena - ajunseseră în lagăre cu regim special. Suzana Karlovna nu ştia nimic despre fiicele ei, cea mai mică, Lena, nu mai era nici ea împreună cu mama ei, fusese transferată în lagărul pentru invalizi. Suzana Karlovna nu se saluta cu bătrâna Olga Nikolaevna - care îl făcuse pe Stalin fascist, iar pe Lenin - călăul libertăţii ruse. Suzana Karlovna spunea că prin muncă ajută la crearea lumii noi şi că acest lucru îi dă putere să suporte despărţirea de soţul şi fiicele ei. Suzana Karlovna povestea că, pe când trăiau la Londra, fuseseră prieteni cu Herbert Wells iar la Washington se întâlniseră cu Roosevelt; preşedintelui îi plăcea să stea de vorbă cu soţul ei. Ea accepta totul, totul îi era limpede, un singur lucru nu îi era prea clar: văzuse cum omul care îl arestase pe profesorul Rudolf băgase în buzunar o monedă de aur unicat, mare cât palma unui copil, în valoare de 100 de dolari. Pe monedă era gravat profilul unui indian cu podoaba lui de pene - omul care făcuse percheziţia luase moneda pentru fiul său, fără să se gândească măcar că moneda e de aur.
Toate femeile acestea - curate, distruse, istovite, răbdătoare - trăiau în lumea speranţelor. Speranţa lor ba adormea, ba se trezea, dar de părăsit nu le părăsea nici o clipă.
Maşa spera şi ea - speranţa o chinuia, dar numai ea o mai ajuta să respire chiar dacă durea. "
Abonați-vă la:
Postări (Atom)