Unii se întreabă dacă foloseşte la ceva istoria. Alţii au răspuns în o mie şi una de feluri în speranţa că istoria va primi importanţa pe care o merită, dar cine nu vrea să audă, se face că nu înţelege.
Totuşi e suficient să reiau afirmaţia: "Cine îşi uită istoria e condamnat să o retrăiască" pentru a spune pe scurt ce am pe suflet. Iar dacă ar fi să spun mai mult ...
... atunci aş cita din mărturiile unor personalităţi care au fost acolo, în miezul evenimentelor. Şi nu orice fel de evenimente, ci chiar participarea României la Primul Război Mondial, despre care ... credem că ştim o mulţime de lucruri fiindcă manualele noastre de istorie aveau lecţii foarte lungi când se ajungea la acest capitol de glorioasă istorie naţională.
Care din păcate nu a fost atât de glorioasă, cum am fost şi suntem lăsaţi să credem.
Îşi mai aduce aminte cineva că în prima parte a participării noastre în Marele Război am fost învinşi? Că ne-am regrupat în Moldova şi am pornit din nou la luptă? Probabil că da, dar puţini ştiu care au fost proporţiile civile ale înfrângerii. Să ascultăm mărturia lui I.G. Duca (viitor prim-ministru al României) despre retragerea populaţiei din Oltenia şi Muntenia înspre Moldova:
"Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbaţi, femei, copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruţe, călări, umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din avutul lor şi îl târau după ei. Alţii nu mai puteau înainta şi cădeau sleiţi de puteri şi lihniţi de foame de-a lungul şoselelor. Alţii mureau prin şanţuri şi trupurile lor descompuse erau lăsate în plata corbilor. Pe lângă aceasta, exodul populaţiei civile se amesteca cu convoialele armatei în retragere, soldaţii grăbiţi să treacă spre a executa ordinele ce aveau, răsturnau tot ce le stătea în cale, se năşteau astfel învălmăşeli îngrozitoare, în depărtare se auzeau focurile inamicului, copiii ţipau, femeile plângeau, oamenii răcneau, ploaia nu mai înceta, gerul se înteţea, într-o parte un sat era bombardat, într-alta se vedeau flăcări de incendiu. Era o viziune de infern."
Într-un mic volum de amintiri din 1916, intitulat simplu "Retragerea", Ştefan Zeletin (ofiţer în rezervă) a întregit tabloul dantesc al lui I. G. Duca, prin relatarea retragerii armatei: soldaţii, flămânzi, cerşeau mâncare la porţile caselor sau furau prin spatele curţilor. Au murit mai puţini soldaţi în încleştările cu inamicul şi mai mulţi din cauza lipsei de hrană şi de istovire de pe urma marşurilor - unele ordonate inutil de ofiţeri incompetenţi.
(Sursa: O istorie sinceră a poporului român de Florin Constantiniu)
vineri, 27 martie 2009
marți, 24 martie 2009
Amor rusesc (I)
Presa din Rusia a prezentat în ultimele zile cazul ieşit din comun al unei iubiri care s-a terminat pentru el în spital iar pentru ea în închisoare. Un triunghi amoros de sorginte slavă. Şi cu iz de vodcă ...
Rusoaica de 36 de ani şi soţul ei în vârstă de 40 de ani au ieşit la o plimbare în parc. Acolo s-au întâlnit cu o prietenă de-a ei şi probabil de familie, o femeie mai tânără decât ei, având 33 de ani. Am specificat vârstele ca să se vadă că avem de-a face cu adulţi, nu cu teribilişti ce încă se luptă cu acneea. Oamenii s-au simţit bine şi cuplul a invitat-o pe prietenă să îi însoţească acasă. Ajunşi acolo au cinat şi apoi s-au aşezat cu toţii la televizor, numai că după o vreme rusoaica gazdă a adormit.
Ce s-a întîmplat mai departe?
Femeia s-a trezit la un moment dat datorită unor zgomote. I-a luat ceva vreme până s-a dumirit în penumbra camerei ce se întâmpla nu departe de ea, pe canapea: buna prietenă îi făcea o felaţie de toată frumuseţea preaiubitului soţ!
Reacţia înşelatei a fost una cât se poate de promptă: a înşfăcat veioza şi i-a crăpat capul dintr-o lovitură musafirei iar soţului, rămas cu mândrul organ suspendat în aer fără nici o "ocupaţie", i-a făcut surpriza continuării felaţiei ... cu dinţii! Până la detaşarea organului de trup!! (Vivat Lorena Bobbit!)
Finalul?
Tupeiştii amanţi au ajuns la spital iar furioasa soţie la închisoare pentru doi ani.
Rusia cu siguranţă este una dintre cele mai mari Grădini ale lui Dumnezeu! Auzi tu! Îţi intră musafira în casă şi tu adormi cu ea acolo! Acum, omu' când doarme mai sforăie, mai râgâie, mai pârţâie, ... cum dracului să adormi? Ori femeia era nesimţită cât cuprinde ori i se urcase drojdia la cap. Cu alte cuvinte, nici o scuză! Nu că ceilalţi doi ar avea vreuna! "Ia uite cum doarme, nesimţita! Hai s-o pedepsim! Vrei să mi-o iei în gură?" Normal că nu ţine! Oricum, trebuie să fi fost al naibii de încinşi cei doi dacă s-au apucat să o facă acolo, cu fraiera lângă ei.
Nebunie mare la Mama Rusia! Să tot trăieşti printre ruşi!
Chiar, că veni vorba, unde dracu' găsesc şi eu o pereche sau două de oameni din ăştia?
Rusoaica de 36 de ani şi soţul ei în vârstă de 40 de ani au ieşit la o plimbare în parc. Acolo s-au întâlnit cu o prietenă de-a ei şi probabil de familie, o femeie mai tânără decât ei, având 33 de ani. Am specificat vârstele ca să se vadă că avem de-a face cu adulţi, nu cu teribilişti ce încă se luptă cu acneea. Oamenii s-au simţit bine şi cuplul a invitat-o pe prietenă să îi însoţească acasă. Ajunşi acolo au cinat şi apoi s-au aşezat cu toţii la televizor, numai că după o vreme rusoaica gazdă a adormit.
Ce s-a întîmplat mai departe?
Femeia s-a trezit la un moment dat datorită unor zgomote. I-a luat ceva vreme până s-a dumirit în penumbra camerei ce se întâmpla nu departe de ea, pe canapea: buna prietenă îi făcea o felaţie de toată frumuseţea preaiubitului soţ!
Reacţia înşelatei a fost una cât se poate de promptă: a înşfăcat veioza şi i-a crăpat capul dintr-o lovitură musafirei iar soţului, rămas cu mândrul organ suspendat în aer fără nici o "ocupaţie", i-a făcut surpriza continuării felaţiei ... cu dinţii! Până la detaşarea organului de trup!! (Vivat Lorena Bobbit!)
Finalul?
Tupeiştii amanţi au ajuns la spital iar furioasa soţie la închisoare pentru doi ani.
Rusia cu siguranţă este una dintre cele mai mari Grădini ale lui Dumnezeu! Auzi tu! Îţi intră musafira în casă şi tu adormi cu ea acolo! Acum, omu' când doarme mai sforăie, mai râgâie, mai pârţâie, ... cum dracului să adormi? Ori femeia era nesimţită cât cuprinde ori i se urcase drojdia la cap. Cu alte cuvinte, nici o scuză! Nu că ceilalţi doi ar avea vreuna! "Ia uite cum doarme, nesimţita! Hai s-o pedepsim! Vrei să mi-o iei în gură?" Normal că nu ţine! Oricum, trebuie să fi fost al naibii de încinşi cei doi dacă s-au apucat să o facă acolo, cu fraiera lângă ei.
Nebunie mare la Mama Rusia! Să tot trăieşti printre ruşi!
Chiar, că veni vorba, unde dracu' găsesc şi eu o pereche sau două de oameni din ăştia?
duminică, 22 martie 2009
Bătrânul şi spitalul
- Tovarăşe inginer, aveti un telefon. E personal.
Telefon personal? Cine ar putea să fie? S-a uitat repede la ceas şi şi-a dat seama că în curând se făcea o oră de când îi ţinea în şedinţă pe şefii de echipe. Aşa că s-a ridicat în picioare, şi-a trecut mâna dreaptă prin păr, cum făcea de câte ori era nevoit să ia o decizie rapidă, şi a spus în cele din urmă, cu un oftat:
- Bine, băieţi, ajunge. Cred că am lămurit totul.
- Da, tovarăşe inginer, aşa e ... au răspuns mai mulţi cu jumătate de glas.
Privind vânzoleala inerentă ieşirii din birou a şefilor de echipe, continua să se întrebe ce putea să se fi întâmplat. Probabil că nimic important. Ultima oară îl sunase vecina de la 4 să-l anunţe că ea are inundaţie în casă, că probabil apa a juns şi la el şi dacă are pe cineva să-i trimită. S-a abținut cu greu să nu-i trântească o înjurătură prin telefon şi i-a trimis rapid doi instalatori cărora la plecare le-a dat şi cheile lui cu ordinul ca, după ce termină reparaţia, să intre să-i verifice apartamentul. Nu se întâmplase nimic rău la el. Câteva scurgeri pe pereţi de care a scăpat cu zugrăveala de primăvară. Ridică receptorul pe când ultimul muncitor părăsea biroul.
- Florine, mamă, te sun de la telefonul primăriei. Mă auzi?
- Da, tanti Marcelo, te aud foarte bine. Ce s-a întâmplat?
- Gheorghe ...
Simţi o răceală nefirească pe şira spinării.
- Tata? Ce s-a întâmplat cu tata?
- A căzut. L-a luat salvarea ...
Peste un sfert de oră părăsea în trombă parcarea. Nici unul dintre șefi nu comentase când auzise că tatăl inginerului Manole are probleme de sănătate, știind cu toții cât de specială era relația celor doi.
Nu avea mult de mers. De pe șantier până la spital nu erau, după calculele lui, decât vreo 40 de kilometri. Cu toate acestea tot i se părea că abia se mișcă, de parcă ar fi alergat pe o bandă rulantă a cărei viteză creștea odată cu a lui.
Capul îi vâjâia îngrozitor și începuse să scrâșnească din măsele, ca de fiecare dată când era foarte supărat. Acum era supărat pe el însuși. Simțea în adâncul sufletului că bătrânul lui tată era pe moarte și el nu putea să spună că îi făcuse vreo bucurie în ultima vreme. Avea 44 de ani și continua să fie necăsătorit și fără copii. Bătrânul chiar se lipsise în ultima vreme să-i mai spună că așteaptă de la el un nepot care să le ducă numele mai departe. Prea îl bătuse la cap, mai în glumă, mai în serios, în anii de după terminarea facultății. Până la urmă acceptase explicația lui cum că viața grea pe care o ducea, azi pe un șantier, mâine pe altul, nu îi permitea să petreacă prea mult timp alături de cineva. Dar într-o zi, când el îi servise din nou aceeași explicație, bătrânul lui tată a mârâit printre dinți: ”Fă și tu ca marinarii.” Nu i-a venit să creadă că auzise acele vorbe de la tatăl său și a refuzat, mai mult de rușine, să dezvolte acel subiect. Dar acum înțelegea cât de mult își dorea tatăl lui ca numele să-i fie dus mai departe și știa că era prea târziu să mai poată face ceva. Îi venea să urle de ciudă! Se și vedea peste câțiva ani căsătorit cu o muiere șleampătă și având la ușă un copil tâmpit cu care nu se va putea înțelege nici cu tot calmul din lume și se va gândi la tatăl său, dar va fi prea târziu ca bătrânul să se mai bucure iar lui îi va veni să se dea cu capul de pereți. Ca acum ... "La dracu'!"
Nici măcar lucruri simple nu fusese în stare să facă pentru tatăl lui. Ca de pildă să-l ducă la București la o piesă de teatru cu Toma Caragiu în distribuție. Era actorul său preferat. Acum realiza că habar n-avea cum de se întâmplase ca tatăl său să afle de Toma, când abia de i se trăsese curentul electric cu un an în urmă. Probabil îl văzuse într-un film cu haiduci, pe vremea când se dădeau filme în sat. Cert este că, de la o vreme, de sărbători bătrânul trebuia să meargă la cineva care avea televizor. Neapărat!
- Ce-ți veni, tată?
- Vreau să văd programul de revelion.
- Așa, deodată?
- Vrea să-l vadă pe actorul ăla, Toma Caragiu! zise nea Vasile, rânjind din paharul lui de vin.
- Are dreptate? își întrebă el tatăl, care imediat se înroși până în vârful urechilor. El, ţăranul atât de serios, muncitor ca nimeni altul, avea o pasiune atât de frivolă: un actor! Dacă-i pe-așa, tată, atunci te duc la București, la Bulandra, să-l vezi pe Toma al matale în carne și oase!
Și râdeau cu toții de bietul om, care nu știa unde să se mai ascundă de rușine. Dar câteva săptămâni mai târziu, când i-a făcut o nouă vizită, l-a auzit spunând ca pentru el:
- Ai vorbit serios atunci când ziceai de un drum la București?
La început nu a înțeles ce vrea să spună. Abia mai apoi și-a reamintit de promisiunea făcută.
- Să mergem să-l vedem pe Toma Caragiu pe scenă?
Tatăl lui n-a zis nici da, nici nu, nici măcar n-a dat din cap. Pur și simplu aștepta.
- Da, tată, o să mergem. Chiar o să mergem, să știi!
Și uite că n-au fost. A trecut un an de-atunci și el a uitat complet de promisiunea făcută. Dacă ar putea l-ar duce acum, ba chiar s-ar interesa unde locuiește actorul și i-ar face o vizită, cu scuzele de rigoare că-l deranjează. În fine, vorbe și iar vorbe! Acum nu mai putea face nimic ...
Pe holurile spitalului era lume puțină. După o scurtă oprire la ghișeul de informații, a pornit în fugă pe scări. În câteva clipe a găsit salonul.
Tatăl său stătea întins pe pat, cu ochii închiși și fața galbenă ca ceara, dar totuşi foarte calmă. S-a apropiat de el încet, cu o ușoară teamă:
- Tată ...
Bătrânul a deschis ochii și l-a privit cu căldură, de parcă sufletul său îmbrăţişase tot binele din lume.
- Eu sunt, tată ...
A clipit de câteva ori după care a început să se ridice, greu, cu mult efort. Până la urmă ajunse în capul oaselor numai cu ajutorul fiului.
- Tată, cum te simți?
A dat din mână a lehamite și s-a ridicat în picioare. Cu pași tărșâiți, bătrânul a pornit spre ușă. În urma lui, Florin se pomeni invadat de lacrimi, căci niciodată nu-și mai văzuse tatăl bolnav și așa de slăbit. Se spunea la ei în neam că nea Gheorghe nu fusese în viața lui într-un spital. Dar uite că acum i-a venit și lui rândul. Bătrânul era într-o cămașă de spital tocită și decolorată, în picioare luase niște șoșoni cărora le zdrăngăneau încuietorile, și se târa spre ușă încet, ca un melc plecat în expediție.
Ajuns pe hol, bătrânul se căută în buzunar după nelipsitele lui țigări Mărășești. De când îl știa, fuma întruna aceleași țigări pe care nu și le aprindea decât cu chibrituri. Acum trăgea dintr-o ţigară cu nesaț, cum parcă nu trăsese niciodată.
- Tată, cum s-a întâmplat?
- Ce să se întâmple?
- De ce-ai căzut?
- Ei ... Mi s-a întunecat totul înaintea ochilor și nu mai știu ce s-a întâmplat ...
- Voi vorbi cu doctorul imediat. Stai liniștit, că se rezolvă totul.
- Dar eu ... sunt liniștit, Florine!
- Lasă că știu eu. Te externez și te duc la București, la analize. Așa nu se mai poate! E un coșmar spitalul ăsta!
Batrânul începu să privească în gol. Florin continua să vorbească dar el nu-l mai auzea. Deodată, ochii i se umplură de lacrimi iar mâna începu să-i tremure îngrozitor. Fiul se opri consternat.
- Tată ... De ce plângi? Unde te doare?
- Ei ...
- Te doare în piept?
Începu să zâmbească, tot cu ochii în lacrimi.
- Tată, nu mă mai chinui. De ce plângi?
Își puse mâna noduroasă pe umărul fiului și spuse zâmbind:
- Îmi este bine aici. Niciodată nu mi-a fost atât de bine. Tot auzeam în stânga și-n dreapta ”am fost la spital, am fost la spital” și nu știam ce-nseamnă. Acuma știu! Toată viața mea am dormit fie pe rogojini, fie pe lavițe acoperite cu pături dar acum am dormit aici pe pat curat și alb. Știi tu ce bine e? Eu unul nu știam. Dar acum dorm ca boierii, în așternut! Mi-e bine, mi-e foarte bine ...
Telefon personal? Cine ar putea să fie? S-a uitat repede la ceas şi şi-a dat seama că în curând se făcea o oră de când îi ţinea în şedinţă pe şefii de echipe. Aşa că s-a ridicat în picioare, şi-a trecut mâna dreaptă prin păr, cum făcea de câte ori era nevoit să ia o decizie rapidă, şi a spus în cele din urmă, cu un oftat:
- Bine, băieţi, ajunge. Cred că am lămurit totul.
- Da, tovarăşe inginer, aşa e ... au răspuns mai mulţi cu jumătate de glas.
Privind vânzoleala inerentă ieşirii din birou a şefilor de echipe, continua să se întrebe ce putea să se fi întâmplat. Probabil că nimic important. Ultima oară îl sunase vecina de la 4 să-l anunţe că ea are inundaţie în casă, că probabil apa a juns şi la el şi dacă are pe cineva să-i trimită. S-a abținut cu greu să nu-i trântească o înjurătură prin telefon şi i-a trimis rapid doi instalatori cărora la plecare le-a dat şi cheile lui cu ordinul ca, după ce termină reparaţia, să intre să-i verifice apartamentul. Nu se întâmplase nimic rău la el. Câteva scurgeri pe pereţi de care a scăpat cu zugrăveala de primăvară. Ridică receptorul pe când ultimul muncitor părăsea biroul.
- Florine, mamă, te sun de la telefonul primăriei. Mă auzi?
- Da, tanti Marcelo, te aud foarte bine. Ce s-a întâmplat?
- Gheorghe ...
Simţi o răceală nefirească pe şira spinării.
- Tata? Ce s-a întâmplat cu tata?
- A căzut. L-a luat salvarea ...
Peste un sfert de oră părăsea în trombă parcarea. Nici unul dintre șefi nu comentase când auzise că tatăl inginerului Manole are probleme de sănătate, știind cu toții cât de specială era relația celor doi.
Nu avea mult de mers. De pe șantier până la spital nu erau, după calculele lui, decât vreo 40 de kilometri. Cu toate acestea tot i se părea că abia se mișcă, de parcă ar fi alergat pe o bandă rulantă a cărei viteză creștea odată cu a lui.
Capul îi vâjâia îngrozitor și începuse să scrâșnească din măsele, ca de fiecare dată când era foarte supărat. Acum era supărat pe el însuși. Simțea în adâncul sufletului că bătrânul lui tată era pe moarte și el nu putea să spună că îi făcuse vreo bucurie în ultima vreme. Avea 44 de ani și continua să fie necăsătorit și fără copii. Bătrânul chiar se lipsise în ultima vreme să-i mai spună că așteaptă de la el un nepot care să le ducă numele mai departe. Prea îl bătuse la cap, mai în glumă, mai în serios, în anii de după terminarea facultății. Până la urmă acceptase explicația lui cum că viața grea pe care o ducea, azi pe un șantier, mâine pe altul, nu îi permitea să petreacă prea mult timp alături de cineva. Dar într-o zi, când el îi servise din nou aceeași explicație, bătrânul lui tată a mârâit printre dinți: ”Fă și tu ca marinarii.” Nu i-a venit să creadă că auzise acele vorbe de la tatăl său și a refuzat, mai mult de rușine, să dezvolte acel subiect. Dar acum înțelegea cât de mult își dorea tatăl lui ca numele să-i fie dus mai departe și știa că era prea târziu să mai poată face ceva. Îi venea să urle de ciudă! Se și vedea peste câțiva ani căsătorit cu o muiere șleampătă și având la ușă un copil tâmpit cu care nu se va putea înțelege nici cu tot calmul din lume și se va gândi la tatăl său, dar va fi prea târziu ca bătrânul să se mai bucure iar lui îi va veni să se dea cu capul de pereți. Ca acum ... "La dracu'!"
Nici măcar lucruri simple nu fusese în stare să facă pentru tatăl lui. Ca de pildă să-l ducă la București la o piesă de teatru cu Toma Caragiu în distribuție. Era actorul său preferat. Acum realiza că habar n-avea cum de se întâmplase ca tatăl său să afle de Toma, când abia de i se trăsese curentul electric cu un an în urmă. Probabil îl văzuse într-un film cu haiduci, pe vremea când se dădeau filme în sat. Cert este că, de la o vreme, de sărbători bătrânul trebuia să meargă la cineva care avea televizor. Neapărat!
- Ce-ți veni, tată?
- Vreau să văd programul de revelion.
- Așa, deodată?
- Vrea să-l vadă pe actorul ăla, Toma Caragiu! zise nea Vasile, rânjind din paharul lui de vin.
- Are dreptate? își întrebă el tatăl, care imediat se înroși până în vârful urechilor. El, ţăranul atât de serios, muncitor ca nimeni altul, avea o pasiune atât de frivolă: un actor! Dacă-i pe-așa, tată, atunci te duc la București, la Bulandra, să-l vezi pe Toma al matale în carne și oase!
Și râdeau cu toții de bietul om, care nu știa unde să se mai ascundă de rușine. Dar câteva săptămâni mai târziu, când i-a făcut o nouă vizită, l-a auzit spunând ca pentru el:
- Ai vorbit serios atunci când ziceai de un drum la București?
La început nu a înțeles ce vrea să spună. Abia mai apoi și-a reamintit de promisiunea făcută.
- Să mergem să-l vedem pe Toma Caragiu pe scenă?
Tatăl lui n-a zis nici da, nici nu, nici măcar n-a dat din cap. Pur și simplu aștepta.
- Da, tată, o să mergem. Chiar o să mergem, să știi!
Și uite că n-au fost. A trecut un an de-atunci și el a uitat complet de promisiunea făcută. Dacă ar putea l-ar duce acum, ba chiar s-ar interesa unde locuiește actorul și i-ar face o vizită, cu scuzele de rigoare că-l deranjează. În fine, vorbe și iar vorbe! Acum nu mai putea face nimic ...
Pe holurile spitalului era lume puțină. După o scurtă oprire la ghișeul de informații, a pornit în fugă pe scări. În câteva clipe a găsit salonul.
Tatăl său stătea întins pe pat, cu ochii închiși și fața galbenă ca ceara, dar totuşi foarte calmă. S-a apropiat de el încet, cu o ușoară teamă:
- Tată ...
Bătrânul a deschis ochii și l-a privit cu căldură, de parcă sufletul său îmbrăţişase tot binele din lume.
- Eu sunt, tată ...
A clipit de câteva ori după care a început să se ridice, greu, cu mult efort. Până la urmă ajunse în capul oaselor numai cu ajutorul fiului.
- Tată, cum te simți?
A dat din mână a lehamite și s-a ridicat în picioare. Cu pași tărșâiți, bătrânul a pornit spre ușă. În urma lui, Florin se pomeni invadat de lacrimi, căci niciodată nu-și mai văzuse tatăl bolnav și așa de slăbit. Se spunea la ei în neam că nea Gheorghe nu fusese în viața lui într-un spital. Dar uite că acum i-a venit și lui rândul. Bătrânul era într-o cămașă de spital tocită și decolorată, în picioare luase niște șoșoni cărora le zdrăngăneau încuietorile, și se târa spre ușă încet, ca un melc plecat în expediție.
Ajuns pe hol, bătrânul se căută în buzunar după nelipsitele lui țigări Mărășești. De când îl știa, fuma întruna aceleași țigări pe care nu și le aprindea decât cu chibrituri. Acum trăgea dintr-o ţigară cu nesaț, cum parcă nu trăsese niciodată.
- Tată, cum s-a întâmplat?
- Ce să se întâmple?
- De ce-ai căzut?
- Ei ... Mi s-a întunecat totul înaintea ochilor și nu mai știu ce s-a întâmplat ...
- Voi vorbi cu doctorul imediat. Stai liniștit, că se rezolvă totul.
- Dar eu ... sunt liniștit, Florine!
- Lasă că știu eu. Te externez și te duc la București, la analize. Așa nu se mai poate! E un coșmar spitalul ăsta!
Batrânul începu să privească în gol. Florin continua să vorbească dar el nu-l mai auzea. Deodată, ochii i se umplură de lacrimi iar mâna începu să-i tremure îngrozitor. Fiul se opri consternat.
- Tată ... De ce plângi? Unde te doare?
- Ei ...
- Te doare în piept?
Începu să zâmbească, tot cu ochii în lacrimi.
- Tată, nu mă mai chinui. De ce plângi?
Își puse mâna noduroasă pe umărul fiului și spuse zâmbind:
- Îmi este bine aici. Niciodată nu mi-a fost atât de bine. Tot auzeam în stânga și-n dreapta ”am fost la spital, am fost la spital” și nu știam ce-nseamnă. Acuma știu! Toată viața mea am dormit fie pe rogojini, fie pe lavițe acoperite cu pături dar acum am dormit aici pe pat curat și alb. Știi tu ce bine e? Eu unul nu știam. Dar acum dorm ca boierii, în așternut! Mi-e bine, mi-e foarte bine ...
vineri, 20 martie 2009
Adrian Păunescu
S-a relansat romanul ”Cel mai iubit dintre pământeni”! Nebunie mare la chioșcurile de ziare - ”Dacă e ediție populară, de ce, doamnă, poporul nu are acces la ea?”. Se scrâșnea din dinți de parcă la mijloc era o problemă de viață și de moarte. A fi sau a nu fi ... Încet dar sigur ne întoarcem de unde am plecat mai acum două decenii: turme furioase stând la coadă în față, șmecheri ieșind cu marfa prin spate! Acum însă e un pic diferit față de atunci. Căci dacă atunci se stătea la cozi pentru mărfuri de strictă (sau aproape strictă) necesitate, pe care nu le puteai găsi în altă parte, acum oamenii sunt gata să se sfâșie pentru ... cărți, pe care le găsești disponibile și în alte ediții, fie de lux, fie abia suflând pe rafturile pline de praf și neaerisite ale unor anticariate.
Ziarul care a colaborat cu ”Biblioteca pentru toți” pentru scoaterea pe piață a acestui volum a prezentat în câteva numere interviuri avându-l ca subiect pe Marin Preda. Printre acestea a fost și unul cu Adrian Păunescu. Poetul Adrian Păunescu.
Nu știu dacă Păunescu s-a mai ramolit ori jurnalista a consemnat din doi în trei, fiindcă interviul apare destul de dezlânat, lăsând chiar impresia de haos. Trecând însă peste acest aspect general, poți afla lucruri interesante despre niște artiști și o epocă care au apus demult. Aerul de ”alte vremuri” e bun nu numai pentru plămânii romanticilor dar și pentru ai tuturor acelora care se mișcă tot mai greu prin cotidianul nostru prăfos și apăsător.
Pentru că sunt un om cam strâns la pungă și, în același timp, am și acces la Internet, am citit articolul în varianta lui electronică, astfel încât am avut ocazia de a mă ... desfăta cu comentariile cititorilor. Și chiar a fost o desfătare!
Mulți oameni și-au scris părerile în urma acestui interviu, majoritatea cu vehemență. Caracterul nostru de balcanici iese la suprafață cu atâta ușurință încât, pentru o ființă mai sensibilă (poți citi și ”pentru un occidental”) ar putea provoca greață.
După părerile expuse, comentatorii pot fi împărțiți în două tabere: admiratorii - contestatarii. Sau altfel spus, Păunescu în două ipostaze: ”mare poet” și ”cadavru politic”.
Sincer, nu sunt de acord cu nici una dintre părți, pentru că ambele sunt exagerate, în curatul stil românesc, când la o reușită noi facem nuntă iar la eșec înmormântare. Avem în noi o nevoie stringentă de a arde, indiferent pentru ce, din orice suntem gata să facem o cauză, numai să putem arde. Să rupem cămașa de pe noi. Să facem bolboci la gură.
Cadavru politic? Nicidecum. Păunescu este un veritabil homo politicus care a știut să se adapteze vremurilor astfel încât a fost mereu deasupra. Dacă punem problema un pic altfel, adică să ne întrebăm cu ce rămâne el menționat în istoria politicii românești, din nou nu l-am putea condamna, fiindcă nu prea avem ce spune despre niciunul dintre politicienii noștri (au apus demult vremurile unui Take Ionescu sau Iuliu Maniu). Am putea doar să-i reproșăm că nu s-a retras în ultimii ani, după ce a arătat tuturor că ”face față și la democrație”, ca să doarmă și el liniștit în fotoliul cald de-acasă, nu să se chinuie pe scaunele din Parlament.
Mare poet? Nicidecum. Una e să scrii versuri, alta să faci poezie. Putem încerca o comparație cu muzica modernă: au împărțit aceleași topuri, au aceeași celebritate, au scris și unii și alții versuri pentru cântecele lor, dar poeți sunt Bob Dylan și Jim Morrison, nu și John Lennon și Keith Richards. Ultimii pot fi numiți doar versificatori.
Același lucru se poate spune și despre Adrian Păunescu. Sau Mircea Dinescu. Vreți să vorbim despre poezie? Atunci să deschidem un volum de Nichita Stănescu!
P.S. O mențiune aparte pentru următorul comentariu, aparținând lui Octav: ”Asta-i partea proastă ... a democrației și a internetului: a ajuns tot idiotul să discute subiecte care-l depășește, să-și etaleze proveniența și mizeria spirituală.”
Ziarul care a colaborat cu ”Biblioteca pentru toți” pentru scoaterea pe piață a acestui volum a prezentat în câteva numere interviuri avându-l ca subiect pe Marin Preda. Printre acestea a fost și unul cu Adrian Păunescu. Poetul Adrian Păunescu.
Nu știu dacă Păunescu s-a mai ramolit ori jurnalista a consemnat din doi în trei, fiindcă interviul apare destul de dezlânat, lăsând chiar impresia de haos. Trecând însă peste acest aspect general, poți afla lucruri interesante despre niște artiști și o epocă care au apus demult. Aerul de ”alte vremuri” e bun nu numai pentru plămânii romanticilor dar și pentru ai tuturor acelora care se mișcă tot mai greu prin cotidianul nostru prăfos și apăsător.
Pentru că sunt un om cam strâns la pungă și, în același timp, am și acces la Internet, am citit articolul în varianta lui electronică, astfel încât am avut ocazia de a mă ... desfăta cu comentariile cititorilor. Și chiar a fost o desfătare!
Mulți oameni și-au scris părerile în urma acestui interviu, majoritatea cu vehemență. Caracterul nostru de balcanici iese la suprafață cu atâta ușurință încât, pentru o ființă mai sensibilă (poți citi și ”pentru un occidental”) ar putea provoca greață.
După părerile expuse, comentatorii pot fi împărțiți în două tabere: admiratorii - contestatarii. Sau altfel spus, Păunescu în două ipostaze: ”mare poet” și ”cadavru politic”.
Sincer, nu sunt de acord cu nici una dintre părți, pentru că ambele sunt exagerate, în curatul stil românesc, când la o reușită noi facem nuntă iar la eșec înmormântare. Avem în noi o nevoie stringentă de a arde, indiferent pentru ce, din orice suntem gata să facem o cauză, numai să putem arde. Să rupem cămașa de pe noi. Să facem bolboci la gură.
Cadavru politic? Nicidecum. Păunescu este un veritabil homo politicus care a știut să se adapteze vremurilor astfel încât a fost mereu deasupra. Dacă punem problema un pic altfel, adică să ne întrebăm cu ce rămâne el menționat în istoria politicii românești, din nou nu l-am putea condamna, fiindcă nu prea avem ce spune despre niciunul dintre politicienii noștri (au apus demult vremurile unui Take Ionescu sau Iuliu Maniu). Am putea doar să-i reproșăm că nu s-a retras în ultimii ani, după ce a arătat tuturor că ”face față și la democrație”, ca să doarmă și el liniștit în fotoliul cald de-acasă, nu să se chinuie pe scaunele din Parlament.
Mare poet? Nicidecum. Una e să scrii versuri, alta să faci poezie. Putem încerca o comparație cu muzica modernă: au împărțit aceleași topuri, au aceeași celebritate, au scris și unii și alții versuri pentru cântecele lor, dar poeți sunt Bob Dylan și Jim Morrison, nu și John Lennon și Keith Richards. Ultimii pot fi numiți doar versificatori.
Același lucru se poate spune și despre Adrian Păunescu. Sau Mircea Dinescu. Vreți să vorbim despre poezie? Atunci să deschidem un volum de Nichita Stănescu!
P.S. O mențiune aparte pentru următorul comentariu, aparținând lui Octav: ”Asta-i partea proastă ... a democrației și a internetului: a ajuns tot idiotul să discute subiecte care-l depășește, să-și etaleze proveniența și mizeria spirituală.”
joi, 19 martie 2009
Ştefan, domn cel Mare
Poporul nostru nu are o istorie grandioasă, marile personalităţi putând fi numărate pe degete. Iar dintre acestea, imaginea lui Ştefan cel Mare este fără îndoială cea mai impunătoare.
Ajuns pe tronul Moldovei după un sfert de secol de anarhie feudală şi înconjurat de state puternice, gata mereu de cuceriri (Imperiul otoman, Regatul Ungariei şi Regatul Poloniei), Ştefan a reuşit ca în cei 47 de ani domnie să dea ţării sale glorie militară, îndestulare economică, stabilitate socială şi, nu în ultimul rând, o strălucire culturală şi artistică fără precedent.
Dar Ştefan este azi perceput nu doar ca mare voievod, ci şi ca sfânt. Cum s-a ajuns aici? Cronicarul Grigore Ureche încerca să explice de ce Ştefan era văzut drept sfânt în conştiinţa populară: "Ce după moartea lui până astăzi îi zice sveti Ştefan Vodă, nu pentru sufletu, ce iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carele nimenea din domni, nici mai înainte, nici după aceea l-au ajunsu".
Să nu uităm cumva că sfântul de azi a fost omul de odinioară. Şi aceluia i se adresau boierii brăileni printr-o scrisoare din 1481, supăraţi că domnii lor sunt schimbaţi după placul moldoveanului:
"De la toţi boierii brăileni şi de la toţi cnejii şi de la toţi românii îţi scriem ţie, Ştefane Voievod, Domn moldovenesc. Este în tine omenie, ai tu minte, ai tu creieri, de-ţi strici cerneala şi hârtia pentru un copil de curvă, fiul Călţunei, şi zici că-ţi este fiu? De-ţi este fiu şi vrei să-i faci bine, ci tu orânduieşte să fie după moartea ta domn în locul tău şi pe mă-sa ia-o şi o ţine, să-ţi fie ţie doamnă, cum au ţinut-o, în ţara noastră, toţi pescarii brăileni; ci tu ţine-ţi-o să-ţi fie doamnă. Şi învaţă-ţi tu ţara ta cum să te slujească iar pe noi să ne laşi în pace, că, de-ţi cauţi duşman, îl găseşti! Şi aşa să ştii: avem domn mare şi bun şi avem pace din toate laturile; să ştii că toţi pe capete vom veni asupra ta şi vom sta pe lângă domnul nostru, Basarab Voievod, până ce vom pierde capetele."
sâmbătă, 14 martie 2009
Educaţie modernă, de secol XXI
Nu am copii şi nici nu-mi doresc, deşi îmi plac. Ai altora, fireşte! Am început astfel, ca să te las să judeci în cunoştinţă de cauză. Pentru că e posibil să mă înşel în ceea ce voi spune.
Copiii din ziua de azi sunt altfel decât copiii de acum câteva decenii. Şi nu mă refer la schimbările provocate de tehnica modernă, într-o continuă transformare şi cu un impact deosebit asupra copiilor, ci mă refer la schimbările comportamentale. Copilaşii de azi sunt nişte mici monştri care îi torturează cu fineţe pe adulţii ce-i au în grijă!
Cunosc o profesoară pensionară care împreună cu soţul ei are grijă de nepoţica de 4 ani. Nu poate să plece de lângă ea, nu poate să vorbească cu cineva pentru că cea mică începe să urle, fiindcă o vrea pe bunica numai pentru ea. Ce face bunica? Vorbeşte la telefon în şoaptă: "Nu vreau s-o trezesc pe cea mică ... Dacă mă aude n-o să mai pot vorbi ..."
Băieţelul de 5 ani al unui prieten ţipă şi loveşte dacă e întrebat pe stradă cum îl cheamă, câţi ani are sau alte astfel de întrebări nevinovate care se pun din complezenţă. Părinţii zâmbesc şi se scuză: "Aşa e el."
Alți câțiva copii cam de aceeași vârstă pe care îi știu au prostul obicei de a vorbi într-una, chiar și atunci cand mai încearcă și altcineva să spună ceva. Sau poate tocmai de aceea! Pur și simplu nu pot fi controlați sau, mai bine zis, părinții și bunicii preferă să tacă și să lase odrasla să-și facă numărul. Frumos, nu-i așa? Sincer, când mă trezesc într-o astfel de situație mă uit mereu mirat (încă mă mai mir!) în jurul meu și mi se pare că am de-a face cu niște tâmpiți vulnerabili, gata să fie ”luați la bețe” de mucoși!
Oamenii aceștia, responsabili cu creșterea micuților, nici nu-și dau seama cât de mult rău fac prin educația pe care o oferă. Pentru că lipsa unui minim de disciplină, confundată acum în mod prosteşte cu tirania, îi lasă pe cei mici să se dezvolte în voia sorţii, deşi sunt supravegheaţi 24 de ore din 24. Tocmai pentru că nu prezenţa alături de ei în permanenţă înseamnă educaţie. Copiii de azi vor fi iresponsabilii de mâine, lipsiți de respect față de orice care nu le aparține. Vor fi orgolioși, răi şi lipsiţi de solidaritate faţă de semeni, căci numai interesul propriu îi va mâna în viaţă. Copiii de azi vor fi mâine sensibili la poezie? Mă îndoiesc. Dar cu siguranţă vor fi sensibili la produse originale, alimente fără E-uri, maşini puternice şi case cu cât mai multe niveluri.
P.S. Deunăzi mă aflam într-un hipermarket cu un grup de prieteni printre care se afla şi un puşti de 7 ani. La un moment dat m-am pierdut în faţa unui stand cu maşinuţe: mi se păreau atât de frumoase, replici în miniatură ale unor maşini celebre care rulează pe străzile noastre. Le deschideam fascinat micuţele portiere şi mă uitam curios în interior. În adâncul sufletului simţeam părerea de rău că în copilăria mea nu am avut şansa de mă putea juca cu astfel de maşinuţe iar acum, la cei treizeci şi ... de ani ai mei, e prea târziu pentru aşa ceva.
- Ce-ai acolo? m-a întrebat puştiul.
- O maşinuţă. Uite, i se deschid portierele!
Se uită pentru câteva clipe.
- Ei, mare scofală. Am şi eu câteva.
Oare ce-i mai poate bucura pe copiii de azi? Cred că ar trebui să ne fie milă de ei ...
Copiii din ziua de azi sunt altfel decât copiii de acum câteva decenii. Şi nu mă refer la schimbările provocate de tehnica modernă, într-o continuă transformare şi cu un impact deosebit asupra copiilor, ci mă refer la schimbările comportamentale. Copilaşii de azi sunt nişte mici monştri care îi torturează cu fineţe pe adulţii ce-i au în grijă!
Cunosc o profesoară pensionară care împreună cu soţul ei are grijă de nepoţica de 4 ani. Nu poate să plece de lângă ea, nu poate să vorbească cu cineva pentru că cea mică începe să urle, fiindcă o vrea pe bunica numai pentru ea. Ce face bunica? Vorbeşte la telefon în şoaptă: "Nu vreau s-o trezesc pe cea mică ... Dacă mă aude n-o să mai pot vorbi ..."
Băieţelul de 5 ani al unui prieten ţipă şi loveşte dacă e întrebat pe stradă cum îl cheamă, câţi ani are sau alte astfel de întrebări nevinovate care se pun din complezenţă. Părinţii zâmbesc şi se scuză: "Aşa e el."
Alți câțiva copii cam de aceeași vârstă pe care îi știu au prostul obicei de a vorbi într-una, chiar și atunci cand mai încearcă și altcineva să spună ceva. Sau poate tocmai de aceea! Pur și simplu nu pot fi controlați sau, mai bine zis, părinții și bunicii preferă să tacă și să lase odrasla să-și facă numărul. Frumos, nu-i așa? Sincer, când mă trezesc într-o astfel de situație mă uit mereu mirat (încă mă mai mir!) în jurul meu și mi se pare că am de-a face cu niște tâmpiți vulnerabili, gata să fie ”luați la bețe” de mucoși!
Oamenii aceștia, responsabili cu creșterea micuților, nici nu-și dau seama cât de mult rău fac prin educația pe care o oferă. Pentru că lipsa unui minim de disciplină, confundată acum în mod prosteşte cu tirania, îi lasă pe cei mici să se dezvolte în voia sorţii, deşi sunt supravegheaţi 24 de ore din 24. Tocmai pentru că nu prezenţa alături de ei în permanenţă înseamnă educaţie. Copiii de azi vor fi iresponsabilii de mâine, lipsiți de respect față de orice care nu le aparține. Vor fi orgolioși, răi şi lipsiţi de solidaritate faţă de semeni, căci numai interesul propriu îi va mâna în viaţă. Copiii de azi vor fi mâine sensibili la poezie? Mă îndoiesc. Dar cu siguranţă vor fi sensibili la produse originale, alimente fără E-uri, maşini puternice şi case cu cât mai multe niveluri.
P.S. Deunăzi mă aflam într-un hipermarket cu un grup de prieteni printre care se afla şi un puşti de 7 ani. La un moment dat m-am pierdut în faţa unui stand cu maşinuţe: mi se păreau atât de frumoase, replici în miniatură ale unor maşini celebre care rulează pe străzile noastre. Le deschideam fascinat micuţele portiere şi mă uitam curios în interior. În adâncul sufletului simţeam părerea de rău că în copilăria mea nu am avut şansa de mă putea juca cu astfel de maşinuţe iar acum, la cei treizeci şi ... de ani ai mei, e prea târziu pentru aşa ceva.
- Ce-ai acolo? m-a întrebat puştiul.
- O maşinuţă. Uite, i se deschid portierele!
Se uită pentru câteva clipe.
- Ei, mare scofală. Am şi eu câteva.
Oare ce-i mai poate bucura pe copiii de azi? Cred că ar trebui să ne fie milă de ei ...
marți, 10 martie 2009
"O luptă-i viața, deci te luptă!"
Dacă ar sta cineva să citească ultimele postări - şi după gârla de comentarii, au fost citite, nu glumă! - probabil și-ar zice că nici nu prea mai merită să trăiești. Pentru ce? Ca să-și bată joc de viața ta tot felul de nenorociți? Ca să-ţi cadă grinda-n cap atunci când îţi e şi ţie mai bine? Nu, dom'le, nu merită să te lupţi ca să mai trăieşti într-o lume atât de prost croită!
Şi totuşi, atunci când ne ajunge ştreangul la gât iubim viaţa ca niciodată până atunci şi suntem gata de orice pentru încă câteva clipe în această lume, aşa cum e ea.
Lupta pentru viaţă are în ea ceva de-a dreptul măreţ, copleşitor, inegalabil. De câte ori avem ocazia să vedem aşa ceva suntem cuprinşi de fiori. Din păcate, doar prin filme mai vedem astfel de situaţii iar acelea ne pot emoţiona chiar dacă ştim că nu sunt autentice. Sau prin documentare cu filmări din lumea largă ...
... Cum e acest filmuleţ din sălbăticie. IMPRESIONANT!!!
http://www.youtube.com/watch?v=LU8DDYz68kM
Şi totuşi, atunci când ne ajunge ştreangul la gât iubim viaţa ca niciodată până atunci şi suntem gata de orice pentru încă câteva clipe în această lume, aşa cum e ea.
Lupta pentru viaţă are în ea ceva de-a dreptul măreţ, copleşitor, inegalabil. De câte ori avem ocazia să vedem aşa ceva suntem cuprinşi de fiori. Din păcate, doar prin filme mai vedem astfel de situaţii iar acelea ne pot emoţiona chiar dacă ştim că nu sunt autentice. Sau prin documentare cu filmări din lumea largă ...
... Cum e acest filmuleţ din sălbăticie. IMPRESIONANT!!!
http://www.youtube.com/watch?v=LU8DDYz68kM
miercuri, 4 martie 2009
4 martie '77
Din păcate, am parte două zile consecutive de nefaste comemorări. Astăzi, la ora 21.22, s-au împlinit 32 de ani de la devastatorul cutremur care ne-a lipsit de oameni ca Toma Caragiu, Doina Badea sau Alexandru Bocăneţ.
Cu o intensitate de 7,2 grade pe Scara Richter şi o durată de 55 de secunde, cutremurul a dus la moartea a 1578 de persoane, dintre care 1424 în Capitală.
Cum în primele ore reacţia autorităţilor a fost mult sub aşteptări, numeroşi cetăţeni au ajutat din proprie iniţiativă la îndepărtarea dărâmăturilor şi la salvarea victimelor. Ca urmare a apelului prezidenţial s-a trecut la sporirea producţiei de alimente de bază, pentru a se asigura necesarul populaţiei, şi la restabilirea reţelelor utilitare (curent, apă, telefonie, gaze). Mulţi au lucrat ore în şir, fără odihnă, acoperind mai multe schimburi. Au fost trimise ajutoare din toată ţara către zonele afectate.
marți, 3 martie 2009
La mulţi ani!
Cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 79 de ani, vă urez, tovarăşe ION ILIESCU, din acest colţ de blog necitit de cineva, LA MULŢI ANI FERICIŢI!
duminică, 1 martie 2009
Cât de perverşi suntem!
La mulţi ani, doamnelor şi domnişoarelor! Şi să avem cu toţii parte de o primăvară frumoasă!
Noi bărbaţii vă iubim, după cum bine ştiţi. Unii dintre noi vă visăm, cei mai mulţi vă dorim ... mă înţelegeţi! Fără îndoială că de cele mai multe ori sunteţi măgulite de admiraţia noastră şi atunci toată lumea e fericită!
Dar nu întotdeauna vă suim pe un piedestal. Uneori vă vrem în anumite feluri care numai măgulitoare nu pot fi pentru dumneavoastră. Urât, nu-i aşa? Totuşi, uneori parcă o şi cereţi ...
Spre sfârşitul lunii trecute în SUA o anume Nadya Suleman a dat naştere la opt copii. Partea ciudată e că tânăra femeie (are 33 de ani) a adus pe lume octupleţii după o fertilizare in vitro, ajungând să aibă acum nu mai puţin de 14 (patrusprezece) copii, toţi "obţinuţi" prin aceiaşi metodă! Cum sună?
Stau şi mă întreb ce dracu' a mâncat-o pe femeia asta şi unde s-a scărpinat de a ajuns în această situaţie! Câtă glagorie poate să aibă? Şi mai mult, s-a potolit? Nu de alta dar poate îi mai arde de scărpinat şi cine ştie la câţi copii va ajunge ...
În acelaşi timp Nadya stă al naibii de prost cu banii şi în prezent trăieşte din ajutorul social. Ba chiar e posibil ca în curând să rămână şi fără acoperiş deasupra capului, deoarece pentru apartamentul de trei camere în care locuieşte şi cu mama sa (ce bunică mândră trebuie să fie femeia!) s-au adunat datorii restante de peste 23 000 de dolari.
Ce poate face Nadya?
Ei bine, o sursă de venit a apărut la orizont. Casa de producţie "Vivid Entertainment" i-a propus 1 milion de dolari pentru a juca într-un film porno.
Care o fi plăcerea băieţilor să o vadă "muncită" pe Nadya, habar n-am, dar cu siguranţă e o chestie perversă tare de tot!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)