Viețile noastre

Pe 3 martie 2009 se deschide o nouă Lume pe "Triburile"! Lumea 11 va începe pe la amiază. Va fi din nou înghesuială, se va bloca serverul, jucători iritaţi ... Dacă nu eşti "prins" deja de acest joc on-line nemţesc de strategie te vei întreba de ce va fi înghesuială. Iar dacă îţi spun că majoritatea celor care sunt nerăbdători să înceapă lumea 11 joacă deja pe cel puţin o altă Lume mirarea ta va creşte. Totul are însă o explicaţie.
Ne-a rămas de la un scriitor aprecierea că toți știm care e drumul cel bun în viață dar o luăm mai mereu pe cel pe care îl cunoaştem mai bine, cu care ne-am obişnuit deja. Cu toate astea, când ne cauți, suntem dornici să schimbăm cele rele din viețile noastre, suntem gata să facem ce trebuie pentru a fi mulţumiţi. Totuşi, câţi dintre noi sunt mulţumiţi cu ce au realizat în viaţă? Puţini, foarte puţini.
Dar încă mai sperăm. O şansă să ni se mai acorde şi vom şti să facem ce trebuie. O şansă doar!
Acelaşi lucru se întâmplă şi pe Triburi. Acelaşi fel de a ne purta, aceleaşi nemulţumiri şi frustrări când vedem că iar am rămas în urmă, aceleaşi speranţe ... Doar că, spre deosebire de viaţă, jocul ne oferă mereu alte şanse!
Abia aştept să înceapă Lumea 11!

Omul din parc

Ajunsesem cu mai bine de o jumătate de oră mai devreme. Nu-mi place să întârzii dar atunci chiar căzusem în extrema cealaltă! Din fericire era foarte frumos afară, o vreme primăvăratică care m-a făcut să zâmbesc îngăduitor cu mine însumi. Am trecut pe lângă local, mi-am cumpărat un ziar şi am poposit în parc, pe una dintre primele bănci de la intrare. Priveam cu încântare la oamenii care se plimbau alene, la copiii parcă moleşiţi de căldura soarelui dar şi la cei doi-trei maidanezi care treceau de asemenea pe aleile parcului, mai preocupaţi şi cu mai multă siguranţă decât toţi cei din jur.
Tocmai mă pregăteam să deschid ziarul când lângă mine, pe bancă, s-a aşezat un domn între două vârste.
- Bună ziua! m-a interpelat el cu o atitudine un pic nerăbdătoare.
- Bună ziua! i-am răspuns cu un zâmbet. Dintr-o privire am remarcat paltonul ponosit, părul cam răvăşit şi faţa de om care are o înclinaţie aparte pentru alcool. "Ce-o vrea de la sufletul meu? Nu-i dau nici un ban şi nici o ţigară!"
- Frumoasă zi, nu-i aşa?
- Da, într-adevăr, frumoasă! îi răspund.
- În curând o să vină şi primăvara. Ah, cât de mult îmi place primăvara! Dumneavoastră?
- Da, şi mie.
- Se zice că îndrăgostiţii o gustă cel mai bine. Nu-i adevărat! Cine nu te-aştepţi se bucură de ea din tot sufletul şi o simte prin toţi porii. Deşi am fost îndrăgostit pe când eram puştan, oho, şi încă cum!, primăvara m-a lovit în moalele capului abia când eram în armata! Aţi făcut armata?
- Mda ...
Începuse să mă plictisească. M-am adâncit în lectura unui articol insipid, doar-doar se va simţi şi mă va lăsa în pace. Dar nimic! Vorbea în continuare ... Nici nu ştiu cum a ajuns să-mi povestească despre soţia lui, pe care o iubise foarte mult pentru că fusese o femeie extraordinară, dar din păcate "se stinsese înainte de vreme" în urmă cu ceva ani. Vorbea frumos, probabil că fusese şi el cineva odată, dar acum mă sâcâia cu logoreea lui şi tot aşteptam să-mi ceară ceva. Până la urmă mi s-a făcut poftă de o ţigară, aşa că mi-am aprins una. Spre surprinderea mea nu s-a apucat să cerşească. Doar mi-a cerut pachetul ca să se uite la el, fiindcă nu mai văzuse astfel de ţigări. Apoi a continuat să vorbească, spre disperarea mea, mai ales că încerca să întreţină un dialog cu mine. Până la urmă s-a făcut timpul să plec la întâlnire, aşa că l-am salutat scurt şi m-am îndepărtat grăbit, lăsându-i în urmă ziarul.
Domnul director al Institului a fost punctual. Am luat loc la o masă şi am început să îmi pregătesc prezentarea. Pentru a mai scăpa de emoţii, am dat să-mi aprind o ţigară dar am constatat cu stupoare că-mi pierdusem bricheta. Superba mea brichetă placată cu aur, pe care o primisem în dar de la mama la împlinirea vârstei de 25 de ani. Am înjurat în gând şi am continuat să încerc a-l impresiona pe domnul director. După zece minute era omul meu! A fost atât de încântat, încât m-a invitat la restaurantul lui preferat ca să prânzim împreună.
Pot spune că eram în al nouălea cer! Doar că, abia ce ne ridicasem de la masă, când la fereastră şi-a făcut apariţia capul vorbăreţului din parc. "La dracu'! Ăsta mai lipsea." Se uita prin geam după cineva. Nu-mi făcea nici o plăcere să-l revăd pe ratatul acela dar într-un anume fel avea farmecul lui, acea zăpăceală inocentă gen Pierre Richard.
Am ieşit din local schimbând amabilităţi cu domnul director. Dar cum am ajuns pe trotuar, individul din parc a sărit la mine cu satisfacţie.
- Bună ziua încă o dată! De o juma' de oră vă tot caut prin împrejurimi. Aţi lăsat pe bancă ziarul acesta ...
- Da, ştiu. Vă rog să ne scuzaţi, noi ...
- Iar sub ziar aţi lăsat bricheta aceasta frumoasă, placată cu aur!

Vârsta noastră

De curând a fost ziua mea de naștere. Nu am tremurat de emoții, nu mi-am făcut planuri pentru sărbătorire, nu am visat la cadouri. M-am întrebat doar cum de a trecut atâta timp. Iar eu ce am făcut în vremea asta? În fine, aceasta e o altă problemă. Ce mă surprinde pe mine de la o vreme încoace este modul cum reacționez când trebuie să spun ce vârstă am. Pur și simplu trebuie să încep să calculez. Ciudat, nu-i așa? Sau, mai bine zis, ciudat pentru mine. Până la împlinirea vârstei de 28 de ani am știut mereu, la orice oră din zi și din noapte, ce vârstă am. Dar de când am împlinit 28 am început să mă ... confuzionez! De ce oare? Ce reacții s-au petrecut în capul meu de-atunci încoace? Că de scleroză încă nu poate fi vorba ...
În adolescență, când am început să ascult muzică rock, am aflat și de importanța vârstei de 27 de ani pentru rockeri. O mulțime au plecat la această vârstă: Jimi Hendrix, Janis Joplin, Brian Jones, Jim Morrison ... O așteptam încă de pe la 23-24 de ani iar când s-a întâmplat ... s-a întâmplat și-atât!
Și totuși, de-atunci parcă nu mai sunt eu când vine vorba de vârsta mea. Stau și mă gândesc la anul în care sunt, scad anul nașterii și ... în cele din urmă îmi aflu vârsta!
Gândindu-mă la această mică problemă a mea mi-am amintit de bătrânii pe care îi știu din viață, cărți sau filme. Toți își calculau vârsta sau spuneau cu indiferență: ”Da' cine mai știe?” spre amuzamentul meu.
Acum mi-a venit rândul.
Am îmbătrânit!

Indulgentia redivivus!

Se dă liber la indulgenţe. Da, ai auzit bine! Te miri? Hai, lasă-mă, nu-mi spune că şi tu eşti unul din anchilozaţii ăia intelectual care încă mai asociază indulgenţele Bisericii Catolice cu Evul Mediu.
Pentru cei care încă mai au dubii, această măsură care e luată în plin secol XXI demonstrează că Martin Luther a apreciat într-o manieră deplasată comerţul cu indulgenţe, căci iată, experienţa ne îndreaptă din nou spre salvatoarele bileţele. Pentru că, să nu uităm, nimic nu este mai important decât sufletul! Poate te gândeai să pui mai presus vila pe care cu greu ţi-ai terminat-o, sau maşina de teren a cărei alimentare a ajuns să te usuce la buzunare, ori poate familia şi cei dragi în general? Nu, omule, sufletul este cel ce dăinuieşte şi nu cred că vrei ca el să se perpelească în Infern pe vecie!
În ultimele luni diocezele din întreaga lume au început să ofere credincioşilor catolici indulgenţe parţiale şi plenare care pot uşura în mare măsură suferinţele sufletului în Lumea de Dincolo. Astfel, cele plenare pot elimina cu totul şederea în Purgatoriu, până la comiterea unui alt păcat. Ele nu sunt scoase la vânzare, însă pot deveni mai uşor accesibile pe cale financiară prin intermediul donaţiilor. Dar mai este încă un aspect important de menţionat: păcătoşii nu au dreptul decât la o indulgenţă plenară pe zi. Pot spune însă că ei nu trebuie să dispere. Cu siguranţă vor beneficia de oferte de sezon apărute cu ocazia marilor sărbători creştine - Crăciunul şi Paştele.
Dar dacă tot am ajuns la oferte, mai trebuie spus că, datorită crizei economice pe care o traversăm cu toţii, Biserica Catolică vine şi în întâmpinarea creştinilor de alte confesiuni care vor să devină catolici. Astfel, ei se pot înscrie la "Loteria Easy Way" prin care pot obţine dreptul de a deveni catolici nu la noroc, ci prin intervenţia graţiei divine, completând un formular gratuit. Cei interesati pot afla mai multe informaţii şi obţine formularul gratuit de înscriere la loterie, accesând www.$moneymakesmehappy$.com.
Să ne vedem cu toţii în Paradis!

Furnizorul meu din fiecare dimineaţă

Da, sunt dependent! Mi s-a mai întâmplat şi de fiecare dată am reuşit să depăşesc impasul cu brio. De aceea nu mă impacientez. Voi face şi de data asta faţă situaţiei. Ce dracu', că doar nu voi tânji după doză în fiecare dimineaţă, până la sfârşitul zilelor mele!

Ah, am impresia că am uitat să spun cu ce mă droghez zilnic, în ultima vreme. Mai bine nu spun, ci indic, ca să nu mă lege cumva păzitorii democraţiei carpato-danubiano-pontice. Aşa că: marfa e jos iar furnizorul e sus!

Consum fericit!

http://www.youtube.com/watch?v=SESbd8Fm2JE

Către domnii patroni bogaţi ...

... care-şi lasă soţiile să plece în concediu singure sau însoţite de cineva de încredere!


Eram tânăr ... nu, eram chiar adolescent! Terminasem liceul drept un băiat deosebit de dotat, dar, ca-n proverbul cu pomul lăudat, i-am dezamăgit pe toţi când am picat examenul de admitere la facultate (se întâmpla pe vremea când intrarea la facultate chiar mai reprezenta ceva). Următorii doi ani am stat acasă şi m-am pregătit cum am putut eu mai bine. Dar lipsa de bani m-a făcut ca timp de două veri să lucrez pe Litoral până aproape de perioada de înscriere la admitere. Ce vremuri frumoase! Singur, fără nici o grijă, cu putere de muncă şi chef de viaţă, mă simţeam în elementul meu, fără să-mi fie jenă câtuşi de puţin că spălam vase ori serveam în localuri.


În primul an am fost mai fraieruţ. Chiar îmi doream să strâng ceva bani şi să îi ofer pe toţi alor mei, care mă suportau în bătătura casei lor aşa cum eram, fără să-mi reproşeze ceva. Munceam până dădeam în brânci iar când aveam câteva ore libere (puţine de tot), ale mele, moţăiam în drum spre mansarda pe care o împărţeam cu un alt băiat sezonier ca mine, mă aruncam în pat şi adormeam pe loc. N-am fost în stare atunci decât de o singură idilă, şi aia ca vai de ea, fiindcă eram prea prost ca să mă bucur de ce aveam, ba mai mult, îmi imaginam că eu chiar o întâlnisem pe femeia vieţii mele. Dacă ar fi să vorbesc pe limba vârstei de atunci, aş fi foarte concis: am punctat doar de două ori şi după fiecare noapte (mai precis dimineaţă, după muncă) am fost măcinat de ideea că am terminat prea devreme. Minte de adolescent!


Dar în al doilea an ca lucrător pe litoral lucrurile au stat complet altfel!
Am închiriat o garsonieră împreună cu un tovarăș din Medgidia, cu 5-6 ani mai mare decât mine și de tot atâtea ori mai multă experiență. Am fost chelner, cu uniformă frumoasă și bacșiș pe măsură. Le-am avut aproape pe toate colegele, plus câteva duduițe venite la bronzat.
Acum, un paragraf special pentru cea mai frumoasă femeie cu care am fost vreodată!
A apărut pe la mijlocul lui iulie. O vedeam dimineața, la prânz și seara luând masa în localul unde eram eu chelner. La una dintre mesele mele! Parcă îmi tremurau picioarele când mă apropiam și totuși am găsit tăria și inspirația să pornesc un dialog. Nu cu ea, ci cu mama ei, căci veniseră împreună pe Litoral. Femeia era volubilă, pusă pe glume, dar fiica ei, o înfumurată afectată, care vorbea din vârful buzelor și care își dădea jos ochelarii de soare abia seara, parcă în ciuda mea. La început am considerat-o o curvă cu fițe, unde eram sigur că nu pot ajunge la ea. De aceea o bârfeam foarte urât cu colegii mei dar, totuși, eram atent la orice gest al ei, la fiecare răsuflare ...

După câteva zile a început să zâmbească la glumele mele, ba chiar să dea și câte o replică nevinovată.
Într-o seară am pândit-o pe holul restaurantului. Am stat vreo cinci minute de vorbă și când am văzut-o că vrea să plece, am spus cu graba celui care nu are nimic de pierdut dar care mai știe și că nu există prea mult timp la dispoziție pentru astfel de idile: ”Aș putea spera că între noi poate fi mai mult decât aceste discuții nevinovate?” M-a privit atentă, fără nici o surprindere. Brusc am înțeles că am o șansă și i-am cuprins mijlocelul. ”Îți pot face vara asta de neuitat. Tu deja ai făcut-o aşa pentru mine!” S-a desprins din braţul meu ușor, zâmbind: ”Nu spera prea mult. Sunt femeie măritată și o mai am și pe mama cu mine”. ”Te voi aștepta aici și mâine seară” i-am spus înainte de a o vedea îndepărtându-se. Și am fugit în restaurant, unde trebuia să-mi încep munca.
A venit peste două seri. N-am apucat decât să schimbăm câteva politeţuri, pentru că a apărut şi mama ei, dar modul cum se uita la mine m-a făcut să cred că e gata să-şi facă puţin de cap. A doua zi la prânz, pe când le serveam, i-am făcut semn să iasă un pic pe hol, înspre toaletă. A făcut-o fără să fi băgat de seamă - când m-am mai uitat la masa lor, ea deja lipsea! M-am grăbit şi eu şi ne-am întâlnit. Nu ştiu dacă am vorbit două minute. Nici nu mai ştiu ce i-am spus! Doar că i-am îndesat în mână un bileţel cu adresa garsonierei mele şi ora când ieşeam de la muncă. Ea nu a zis nimic.
În aceeaşi noapte, pe când părăseam restaurantul, m-am auzit claxonat. Mă aştepta în maşină, cu o faţă serioasă de parcă avea de gând să-mi spună despre cine ştie ce nebunie. În schimb a zis doar "Unde mergem?" şi am îndrumat-o pe străzi până la garsonieră.
A venit trei nopţi la rând, pentru câte două-trei ore, ore de-a dreptul magice. Era nu doar o femeie superbă, ci şi o amantă de neuitat. Genul de femeie care îl îmbogăţeşte pe bărbat cu amintiri ce îl vor face să zâmbească satisfăcut chiar şi când va fi cu un picior în groapă.
Era fericita soţie a unui patron bogat, în vărstă de vreo patruzeci şi ceva de ani - oricum, nici ea nu era o puştoaică, avea treizeci de ani. Soţul ei nu venise pentru că era plecat în Italia, cu afaceri ce nu suportau amânare, la fel ca şi cu un an înainte. A vorbit de el pe scurt şi numai de bine dar probabil era conştientă că îşi făcea de cap, pe bani grei, cu cine ştie ce fufă. De aceea nici nu a avut vreun complex faţă de mine. Nu ştiu cum o rezolvase cu mama ei, de ne puteam întâlni - la un moment dat am întrebat-o şi s-a făcut că n-a auzit, aşa că nu am insistat.
Nu ne-am mai întâlnit, fiindcă a trebuit să plece. În ultima noapte i-am cerut un obiect de-al ei ca amintire. Mi-a dat ceasul de la mână fără să şovăie, răzând la gândul că îi va povesti soţului, cu durere, cum l-a pierdut în mare. Suvenirul pe care i l-am dat eu a fost un breloc de chei, din metal, cu un Donald Duck micuţ, din cauciuc.
Oricum, ne-am luat adio şi oficial, la restaurant, după ultima masă, când ne-am pupat amical toţi trei şi ne-am exprimat speranţa că ne vom revedea într-o zi.
Îmi amintesc că în săptămâna următoare am reuşit să vând ceasul pe bani grei, cu care i-am impresionat pe-ai mei acasă. Dar amintirile care mi-au rămas sunt mult mai valoroase!

Domnilor patroni bogaţi, care nu plecaţi cu soţiile la mare! Dacă scumpa şi iubita dumneavoastră consoartă se plânge că a pierdut în mare un obiect de-al ei foarte preţios, uitaţi-vă cu atenţie dacă nu cumva a găsit altul, cu valoarea de piaţă o nimica toată. Dacă e aşa, înseamnă că doamna a avut un sejur cel puţin reuşit!

"Panta rhei" (fragment) (V)

"După o iarnă siberiană lungă cât un termen de condamnare, sosise o primăvară palidă şi pe Maşa o trimiseseră cu încă două femei să repare drumul care ducea la oraşul socialist în care trăiau în cottage-uri din bârne nacialnicii şi personalul salariat liber. Maşa văzuse încă de departe, la ferestrele înalte, perdelele ei cumpărate pe Arbat şi silueta unui ficus. Văzuse şi cum urcă scările şi intră în casa şefului conducerii lagărelor cu regim special o fetiţă cu ghiozdan.
Ostaşul de pază îi spuse:"Ce, te crezi aici la cinema?"
Iar când în lumina amurgului se întorceau în lagăr, se auzise dinspre depozitul de cherestea radioul din Magadan.
Maşa şi cele două femei care de-abia îşi târau picioarele prin noroi îşi lăsaseră jos lopeţile şi se opriseră.
Pe fondul cerului palid se conturau turnurile lagărului şi paznicii în scurte negre încremeniţi acolo ca nişte muşte grase, în timp ce barăcile scunde păreau să fi ieşit tocmai atunci din pământ, gândindu-se de n-ar fi mai bine să se întoarcă din nou în pământ.
Muzica nu era tristă; era o muzică veselă, o muzică de dans, dar ascultând-o, Maşa se pusese pe plâns şi plânsese ca niciodată în viaţă. Alături de ea, cele două femei - una dintre ele era o deschiaburită, iar cealaltă o leningrădeancă în vârstă cu ochelarii crăpaţi - plângeau şi ele. Şi părea că lentilele ochelarilor crăpaseră din cauza lacrimilor.
Paznicul se fâstâcise: puşcăriaşele plângeau rareori, inimile lor erau îngheţate ca tundra.
Paznicul le împinsese de la spate, rugându-le:
- Gata acum, ajunge, mama voastră, cu plecăciune vă rog, curvelor.
Se uitase mult timp împrejur fără ca măcar să-i dea prin gând că femeile plângeau din cauza radioului.
Dar nici Maşa nu înţelegea de ce se umpluse inima ei, aşa dintr-o dată, de tristeţe, de disperare; era de parcă toate câte le avusese în viaţă - dragostea de mamă, rochia de lână în carouri care-i venea atât de bine, Andriuşa, versurile frumoase, mutra anchetatorului, zorile deasupra mării brusc luminate de la Kalesuri lângă Suhumi, flecăreala Iuliei, Semisotov, bătrânele călugăriţe, certurile furibunde ale lesbienelor, spaima pentru faptul că brigadiera începuse s-o privească prea insistent, tot astfel cum se uita la ea şi Semisotov, aşadar toate se amestecaseră; de ce oare în sunetele muzicii de dans începuse să simtă că are pe corp o cămaşă murdară, că bocancii îi sunt uzi şi grei ca nişte fiare, că scurta îi miroase acru; de ce oare o străfulgerase, ca o lamă trecută peste inimă, întrebarea: de ce-i fuseseră hărăzite ei, Maşei, gerurile astea, descompunerea asta sufletească, supunerea asta în faţa destinului?
Speranţa care îi apăsa tot timpul inima cu greutatea ei vie murise ...
În sunetele acelei muzici de dans Maşa pierduse definitiv speranţa de a o revedea pe Iulia, rătăcită în colosul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste prin cine ştie ce aziluri, colonii, case ale copilului. În sunetele vesele ale muzicii, tineri dansau în cămine şi cluburi. Şi Maşa înţelese că bărbatul ei nu mai este, că a fost împuşcat şi că ea nu-l va mai vedea niciodată.
Şi atunci a rămas fără nici o speranţă, cu desăvârşire singură ... N-avea s-o mai revadă niciodată pe Iulia, nici azi, nici când va fi o bătrână căruntă, niciodată ...
Doamne Dumnezeule, fie-ţi milă de ea, miluieşte-o pe ea, Doamne!
Maşa a părăsit lagărul după un an. Înainte de a se întoarce în libertate zăcuse într-un bordei îngheţat, pe un aşternut de cetină şi nimeni n-o mai mânase la lucru, nimani n-o mai supărase; sanitarii au pus-o pe Maşa Liubimova într-o ladă dreptunghiulară făcută din scânduri date la rebut de controlul tehnic şi s-au uitat pentru ultima oară la chipul ei pe care stăruia expresia unei bucurii şi mirări copilăreşti, expresia avută atunci, lângă depozitul de cherestea, când ascultase muzica aceea veselă şi la început se bucurase, iar apoi înţelesese că nu mai există nici o speranţă.

Şi Ivan Grigorievici se gândi că la ocna din Kolîma bărbatul nu era egal cu femeia - în ciuda a tot şi toate, soarta bărbatului era mai uşoară."

Fragment din volumul "Panta rhei" de Vasili Grossman, apariţie Editura Humanitas, 1990

"Panta rhei" (fragment) (IV)

"În prima toamnă de lagăr o silise să se culce cu el supraveghetorul-şef Semisotov; îi scosese doi dinţi, o lovise în tâmplă. Încercase să se spânzure, dar nu reuşise, frânghia era de proastă calitate. Iar unele femei o şi invidiau. Apoi se instalase acea indiferenţă tristă; de două ori pe săptămână se târa după Semisotov în clădirea magaziei unde era un prici de scânduri acoperit cu piei de oaie. Semisotov era întotdeauna morocănos, tăcea, iar ea se temea de el de i se întuneca mintea, şi chiar o apuca greaţa de frica lui când era beat şi devenea furios. Odată îi dăduse cinci bomboane şi ea se gândise:"Ar trebui să le trimit Iuliei la casa copilului", şi nu le mâncase, le ascunsese în saltea. Mai apoi i le-au furat. Odată Semisotov îi spusese: "Tare mai sunteţi murdară, şmara, una de la ţară şi tot n-ar ajunge în halul ăsta." Îi vorbea totdeauna cu "dumneavoastră", chiar şi atunci când era cu desăvârşire beat. Cuvintele lui Semisotov o bucuraseră, dar totuşi se gândise: dacă mă goneşte va trebui să lucrez din nou la varniţă.
Într-o seară Semisotov plecase şi nu se mai arătase; a aflat pe urmă că s-a transferat din lagăr. Şi se bucurase, gândindu-se seara în baracă, pe prici, că nu se mai duce la depozit, să se înjosească. Apoi o dăduseră afară de la birou unde, pe timpul lui Semisotov, spăla podelele şi făcea focul la sobe - n-avea de unde să dea şperţ, iar locul ei îl primise hoaţa care luase de pe ea bluza de lână în timpul călătoriei. Se bucurase, dar în acelaşi timp se simţise ofensată: la plecare, ăla nu-i spusese nici măcar jumătate de vorbă, se purtase cu ea mai rău decât cu un câine, şi doar era şi ea cineva, avusese cândva viză permanentă de Moscova, locuise într-o cameră separată împreună cu soţul ei şi cu Iulia, se spăla în cadă, mânca din farfurie ...
În lunile de iarnă munca din lagăr era grea, era greu să munceşti şi pe timp de vară, şi în zilele de primăvară; şi în cele de toamnă tot greu se muncea, iar ea nu se mai gândea acum nici la Arbat, nici la Andrei, ci numai la faptul că pe vremea lui Semisotov spăla podelele în birouri. Să fi avut ea pe atunci chiar aşa o baftă?
Şi totuşi speranţa sta pitită în sufletul ei. Se vor revedea ... Desigur, atunci ea va fi bătrână, complet căruntă, Iulia va avea copiii ei, dar se vor revedea, nu pot să nu se revadă.
Capul însă îi vâjâia de griji, nelinişti, nenorociri. Ba i se rupea cămaşa, ba se umplea de bube, ba o durea burta şi n-avea cum să ceară să meargă la infirmerie, ba îi crăpau călcâiele şi şchiopăta şi obielele i se pătau de sânge, ba i se rupea pâslarul, ba trebuia cu orice preţ să se spele, măcar un pic, fără să mai aştepte rândul la baie, sau să-şi spele lucrurile, ba trebuia cumva uscată scurta vătuită, udată de ploaie ... Şi totul se obţinea cu luptă - un ceaun cu apă fierbinte, un fir de aţă, un ac de împrumut, o lingură cu coada întreagă, un petec ca să-şi dreagă haina. Cum să faci să scapi de insecte, cum să-ţi fereşti faţa şi mâinile de gerul câinos?
Nici scandalurile şi încăierările deţinutelor nu erau mai uşor de suportat decât munca silnică.
Şi totuşi viaţa din baracă mergea înainte.
Tuşa Tania din Oriol şoptea: "Nenorociţi, cei ce trăiesc pe pământ ..." Avea o faţă grosolană, ca de mujic, părea aspră, violentă. Dar tuşa Tania nu era nici aspră, nici violentă, era toată numai bunătate. Pentru ce ajunsese această femeie sfântă în lagăr? Cu o umilinţă de neînţeles era totdeauna gata să spele podelele şi să facă de serviciu în locul alteia.
Bătrânele călugăriţe, Varvara şi Ksenia, şopteau între ele şi tăceau imediat ce se apropia vreo mireancă păcătoasă. Ele trăiau într-o lume aparte: să-ţi pui iscălitura pe o hârtie - era păcat, să-ţi spui numele de mirean - păcat, să te îmbraci în scurta de lagăr - păcat. Le puteai omorî, atât erau de îndârjite în sfinţenia lor. Sfinţenia li se vedea în îmbrăcăminte, în basmalele albe, în buzele strânse, dar în ochi li se citea răceala şi dispreţul faţă de suferinţa din lagăr, faţă de păcat. Fecioriei lor îmbătrânite îi repugnau patimile muiereşti, nenorocirile muiereşti, suferinţele mamelor şi soţiilor, toate acestea li se păreau necurate. Principalul era să-şi păstreze curată basmaua, cana de băut, cu buzele strânse să se ţină de o parte de viaţa plină de păcate a lagărului. Hoaţele le urau iar "soţiile" nu le îndrăgeau nici ele şi le ocoleau.
Soţii, soţii ... moscovite, leningrădence, kievlene, din Harkov şi din Rostov, îndurerate, practice sau de pe altă lume, păcătoase, slabe, sfioase, rele, batjocoritoare, rusoaice şi nerusoaice, femei îmbrăcate în scurte de lagăr ... Soţii de medici, ingineri, pictori şi agronomi, soţii de mareşali şi chimişti, soţii de procurori şi de ţărani deschiaburiţi, de agricultori ruşi, bieloruşi, ucrainieni ... toate luaseră drumul soţilor lor, în bezna de morminte scite a barăcilor de lagăr.
Cu cât era mai renumit duşmanul poporului executat, cu atât mai larg cercul femeilor duse, pe urmele lui, în lagăr: soţia, fosta soţie, prima soţie, surorile, secretara, fiica, prietena soţiei, fiica din prima căsătorie ...
Despre unele se spunea: "E uimitor de simplă, de modestă ...", despre altele: "Vai, e absolut insuportabilă, o cucoană trufaşă, de parcă tot la Kremlin s-ar afla." Acestea îşi aveau şi aici suita lor de linguşitoare. În jurul lor - aureola puterii şi a faptului de a fi predestinate morţii. Despre ele se spunea în şoaptă: "Nu, astea nu mai apucă libertatea."
Erau acolo bătrâne cu ochi obosiţi şi calmi, ajunse la puşcărie încă de pe timpul lui Lenin, cu zeci de ani de închisoare şi lagăr la activ. Erau narodnice, socialist-revoluţionare, social-democrate. Cu ele străjile erau respectuoase, ca şi hoaţele; ele nu coborau de pe prici nici când intra în baracă însuşi comandantul lagărului. Se povestea că una dintre ele, Olga Nikolaevna, o bătrânică măruntă şi căruntă, fusese înainte de revoluţia anarhistă, că aruncase o bombă în caleaşca guvernatorului Varşoviei, că împuşcase un general de jandarmi. Acum şedea pe priciul lagărului şi citea câte o carte, bându-şi apa fiartă din cana de tablă. Când Maşa se întorsese o dată noaptea din magazie, de la Semisotov, bătrânica asta se apropiase de ea, o mângâiase pe cap şi îi spusese: "Sărăcuţa de tine, fetiţa mea!" Vai, cum mai plânsese Maşa atunci!
Nu departe de Maşa dormea pe prici Suzana Karlovna Rudolf. Făcea gimnastică, răsufla pe nas. Soţul ei, un neamţ americanizat, socialist-creştin, venise în Rusia Sovietică împreună cu familia, luase cetăţenia sovietică. Profesorul Rudolf, condamnat la 10 ani fără drept de corespondenţă, fusese împuşcat la Lubianka; Suzana Karlovna şi cele trei fiice ale ei - Agnessa, Luiza şi Lena - ajunseseră în lagăre cu regim special. Suzana Karlovna nu ştia nimic despre fiicele ei, cea mai mică, Lena, nu mai era nici ea împreună cu mama ei, fusese transferată în lagărul pentru invalizi. Suzana Karlovna nu se saluta cu bătrâna Olga Nikolaevna - care îl făcuse pe Stalin fascist, iar pe Lenin - călăul libertăţii ruse. Suzana Karlovna spunea că prin muncă ajută la crearea lumii noi şi că acest lucru îi dă putere să suporte despărţirea de soţul şi fiicele ei. Suzana Karlovna povestea că, pe când trăiau la Londra, fuseseră prieteni cu Herbert Wells iar la Washington se întâlniseră cu Roosevelt; preşedintelui îi plăcea să stea de vorbă cu soţul ei. Ea accepta totul, totul îi era limpede, un singur lucru nu îi era prea clar: văzuse cum omul care îl arestase pe profesorul Rudolf băgase în buzunar o monedă de aur unicat, mare cât palma unui copil, în valoare de 100 de dolari. Pe monedă era gravat profilul unui indian cu podoaba lui de pene - omul care făcuse percheziţia luase moneda pentru fiul său, fără să se gândească măcar că moneda e de aur.
Toate femeile acestea - curate, distruse, istovite, răbdătoare - trăiau în lumea speranţelor. Speranţa lor ba adormea, ba se trezea, dar de părăsit nu le părăsea nici o clipă.
Maşa spera şi ea - speranţa o chinuia, dar numai ea o mai ajuta să respire chiar dacă durea. "

Tragedia de la Veszprem

Nu am vrut să scriu nimic despre cele întîmplate într-o discotecă din Ungaria în noaptea de sâmbătă spre duminică. Se vorbeşte şi aşa destul şi ce se spune nou? Durerea celor care l-au cunoscut şi iubit pe Marian Cozma nu poate fi descrisă. Rămâne doar ca noi ceilalți să ne dorim să n-avem parte de aşa suferinţe. Ele pot ucide.
Dar în aceste două zile toţi au vorbit în jurul meu despre oribilul incident. Până şi bunica mea, în această seară, mi-a spus: "Ai auzit ce i s-a întâmplat băiatului acela? Cică era un munte de om dar tot l-au omorât ţiganii. Doamne, se-apropie sfârşitul lumii!"
Oare? Un incident nocturn, cuţitele au fost scoase cu ură şi trei sportivi au fost lăsaţi în bălţi de sânge. Unul a murit ... Astfel de întâmplări mizerabile s-au mai petrecut. Au fost altele şi mai şi. Fac parte din absurdul vieţii.
Nu pot să nu mă gândesc la filmul "Nu există ţară pentru cei bătrâni" (No Country for Oldmen") al fraţilor Coen. După ce asişti cu stupoare la o serie aproape incredibilă de violenţe (şi tot ce te face să rezişti este faptul că ştii că ai de-a face doar cu un film artistic), personajul bătrânului şerif, interpretat de Tommy Lee Jones, i se confesează unui alt bătrân spunându-i că el nu mai are loc într-o lume atât de violentă, pe care nu o mai recunoaşte. Replica celuilalt: lumea aşa a fost violentă dintotdeauna!

Ne putem convinge zi de zi. Zilele acestea mai abitir decât în alte dăţi ...
Şi n-avem încotro, trebuie să trăim în ea.

"Panta rhei" (fragment) (III)

"Doamne Dumnezeule, s-au întâmplat oare toate astea cu adevărat? Iar peste un minut i se părea vis ceea ce se petrecea aievea acum - semiobscuritatea înăbuşitoare, strachina de aluminiu, hoaţele care fumau mahorcă în aşternuturile lor aspre, lenjeria murdară, corpul care o mănâncă şi tristeţea din inimă: "De-am sosi mai repede într-o staţie, acolo măcar te apără paza de astea de la drept comun", iar în timpul staţionării - groaza de paznici care te loveau cu patul puştii, înjurându-te de mamă, şi gândul : "De ne-ar pune mai repede în mişcare". Chiar şi hoaţele spuneau: "Convoiul din Vologodsk e mai rău ca moartea."
Nenorocirea ei nu erau nici scândurile scârţâitoare ale priciului, nici chiciura de pe pereţii vagonului - focul în sobă abia pâlpâia -, nici cruzimea paznicilor şi nici dezmăţul hoaţelor. Nenorocirea ei era că aici, în eşalon, începuse să se destrame acea stare de abrutizare care-i cuprinsese sufletul în timpul şederii de opt luni în celula puşcăriei.
Acum simţea cu întreaga fiinţă cei 9000 de km. ai drumului ei spre străfundurile de mormânt ale Siberiei.
Aici nu va mai exista speranţa, lipsită de sens din închisoare, că se va deschide brusc uşa celulei şi temnicerul va striga: "Liubimova, eşti liberă, ieşi cu boarfele", şi că ea va ieşi în strada Novoslobodskaia şi va lua autobuzul până acasă, unde o aşteptau Andrei şi Iulia.
În vagon nu mai resimţea nici abrutizarea, nici oboseala nemărginită pe care avea s-o resimtă din nou în lagăr, ci numai inima însângerată.
Dar dacă Iulia îşi udă pantalonaşii? Dar spălatul pe mâini, mucii de sub nas, şi legumele de care are nevoie? Noaptea se tot dezveleşte, doarme goluţă ...
Maşenka nu mai avea pantofi; era încălţată acum în bocanci soldăţeşti, iar unul din bocanci avea talpa ruptă. Oare asta să fie ea, Maria Konstantinovna, care îl citea pe Blok, studiase filologia şi scria, în secret de Andrei, versuri? Maşa care mergea grăbită pe Arbat să-şi ia oră la coafor, la Ivan Afanasievici - la Jean -, Maşa care ştia nu doar să citească o carte, dar să şi pregătească un borş bun, să facă un tort-napoleon, să coasă, să vadă de copil? Maşa, permanent entuziasmată de Andriuşa, de dragostea lui de muncă, de modestia lui, şi care, la rândul ei, stârnea admiraţia celor din jur pentru abnegaţia şi dragostea ei faţă de Andriuşa şi Iulia, Maşa - în stare să plângă dar să şi tachineze, şi să tragă foloase şi de pe urma unei copeici?
Dar eşalonul merge mai departe, tot mai departe, iar Maşa face un început de tifos - capul îi e tulbure, întunecat, greu. Dar nu e tifos, e sănătoasă. Şi din nou, aici în eşalon speranţa se strecoară în inima ei. Va ajunge în lagăr şi i se va spune: "Liubimova, ieşi din rând, a sosit o telegramă, ai fost eliberată" şi aşa mai departe şi toate celelalte; va pleca la Moscova cu un tren de pasageri, iată şi staţia Sofrino, şi Puşkino, şi gara Iaroslavski, uite-l şi pe Andrei cu Iulia în braţe!
Dar şi speranţa o istovea - de-ar ajunge mai curând la staţia siberiană finală, unde să primească telegrama cu vestea eliberării. Uite şi cum aleargă picioruşele subţiri ale Iuliei pe lângă vagonul care-şi încetineşte mersul.
Dar iat-o, a ieşit din eşalon jefuită de hoaţe, degetele degerate şi le-a ascuns în mâneca scurtei vătuite slinoase, capul îi e înfăşurat într-un prosop pluşat murdar. Iar alături de ea scârţâie pe zăpadă, ca şi cum ar călca pe cioburi de sticlă, pantofii a sute de femei moscovite condamnate la zece ani de lagăr pentru că nu şi-au denunţat bărbaţii.
Păşesc picioarele încălţate în ciorapi de mătase, se împiedică pantofii cu toc înalt. Pe Maşa o invidiază - ea a călătorit în vagon cu hoaţele, nu cu "soţiile", pe ea au jefuit-o, dar uite că acum are pe ea o scurtă vătuită şi bocanci în care pot fi înfundate hârtii şi cârpe.
Se împiedică, se grăbesc, se prăbuşesc soţiile duşmanilor poporului, îşi adună la repezeală boccelele risipite în zăpadă, dar să plângă le e frică.
Maşa privi în urmă: în spatele ei se afla magazia staţiei şi vagoanele de marfă ca nişte mărgele roşii pe un trup alb ca zăpada, iar în faţa ei, desfăşurat ca un şarpe negru, convoiul deţinutelor; de jur împrejur stive le lemne acoperite de zăpadă şi escorta îmbrăcată în scurte de vis, şi câini ciobăneşti cu blana lor deasă şi caldă. Şi aerul curat, îmbătător după drumul de două luni, mai tăios decât briciul. Se stârni vântul, un nor uscat de zăpadă se întinse peste pământul nearat şi capul coloanei se afundă într-o pâclă albă. Gerul îţi biciuia faţa şi picioarele; Maşa fu cuprinsă de ameţeală.
Şi, dintr-o dată, prin oboseală, prin spaima că va degera şi va face o cangrenă, prin dorinţa de a ajunge la căldură şi de a face o baie, prin uluirea provocată de bătrânica groaie, cu pince-nez, culcată în zăpadă cu o expresie prostească, stranie, capricioasă pe chip, la cei 26 de ani ai ei, în ceaţa de zăpadă, Maşa îşi întrevăzu întreaga soartă din lagăr ... iar destinul ei trecut, aflat la mii de verste, pe strada Spasopeskovski - pentru totdeauna pecetluit. Prin ceaţă se iviră turnurile, paznicii îmbrăcaţi în cojoace, porţile larg deschise. În acea clipă Maşa îşi văzu la fel de limpede ambele vieţi: cea care trecuse, cea care o aştepta.
Ea aleargă, se împiedică, suflă în degetele îngheţate şi nebunia speranţei nu o părăseşte - va ajunge în lagăr şi acolo îi vor spune că i-a venit eliberarea. De aceea şi aleargă ea, pierzându-şi răsuflarea.
Cât de grea i-a fost munca! Cum o mai duruse stomacul şi i se rupsese mijlocul din cauza greutăţii - neîngăduită femeilor - a bolovanilor de var, iar tărgile, şi goale fiind, erau ca de fontă; şi ce greu atârnau lopeţile, răngile, scândurile, buştenii, căldările cu apă murdară, hârdaiele pline cu scârnă, grămezile de rufe spălate, ude.
Cât de greu era drumul spre locul de muncă, prin bezna premergătoare dimineţii, cât de epuizant apelul în noroaie şi băltoace; cât de greţoasă şi totodată dorită fiertura de porumb cu câte o bucată de maţ în ea, solzi de peşte scârboşi, care ţi se lipeau de cerul gurii; cât de josnic, de nemilos te jefuiau în barăci, ce discuţii urâte se purtau în toiul nopţii pe priciuri; ce forfotă respingătoare, şoapte şi foşnete; şi cât de dorită era tot timpul pâinea neagră, uscată!
Lena Rudolf - care avea 16 şi dormea pe prici alături de Maşa - trăia cu deţinutul de drept comun Muha, care făcea de serviciu la cazane. Lena se îmbolnăvise de sifilis, îi căzuseră unghiile de la mâini şi picioare şi chelise; serviciul sanitar o transferase în lagărul pentru invalizi; în schimb mama Lenei, buna, serviabila Suzana Karlovna, cu ochii ei limpezi îşi păstrase chiar şi în lagăr distincţia şi continua să muncească în ciuda părului ei cărunt. Suzana Karlovna făcea gimnastică de dimineaţă înainte de a se crăpa de ziuă şi se spăla cu zăpadă.
Maşa muncea până la căderea nopţii, muncea ca o iapă, ca o cămilă, ca o măgăriţă. Lagărul era în regim de penitenciar şi ea n-avea dreptul la corespondenţă, nu ştia dacă bărbatul îi mai trăieşte sau a fost executat, nu ştia unde se află Iulka ei, dacă a juns la vreun azil, s-a pierdut ca un mic animal fără urme sau dacă a găsit-o mama; dar oare mama ei mai trăia? Îi mai trăia fratele, Volodea? Părea să se fi obişnuit să nu ştie nimic despre ai ei, părea să nu aştepte scrisori ci să dorească doar o muncă ceva mai uşoară, nu în ger, nu în taiga unde te mănâncă insectele, ci la bucătărie sau infirmerie.
Totuşi, dorul după bărbatul şi fata ei nu încetase, speranţa nu-i murise, ci doar părea să fi murit. Speranţa îi adormise. Şi Maşa îi simţea somnul, aşa cum simţi în braţe un copil care doarme; şi când speranţa se trezea din nou, inima tinerei femei se umplea de fericire, de lumină şi amar.
Ea îi va revedea pe Iulia şi pe Andrei. Evident, nu azi, nu mâine. Vor trece nişte ani, dar îi va revedea: cum ai mai încărunţit, ce ochi trişti ai tu ... Iulenka, Iulenka - fetiţa asta palidă şi subţirică e fata ei ... Şi Maşa începea să se frământe: o s-o recunoască oare Iulia, o să-şi recunoască ea oare mama-puşcăriaşă, n-o să-i întoarcă spatele?"

”Panta rhei” (fragment) (II)

"Blânda Mașenka ... Acum nu mai avea pe ea nici ciorapii ei subțiri și nici bluza albastră de lână. Era greu să-ți păstrezi, în vagonul de marfă, înfățișarea îngrijită. Ea urmărea încordat discuția, dusă parcă într-o altă limbă, a hoațelor, vecinele ei de prici. Se uita cu groază la regina eșalonului - amanta isterică, cu buze palide, a unui faimos pungaș din Rostov.
Mașa își spălă batista într-o cană cu un rest de apă, își șterse tălpile, își întinse batista pe genunchi și se uită în întuneric.
Ultimele luni trăite se învălmășeau ca într-o ceață: plânsul Iulkăi, ce împlinise trei ani, după ce mâncase prea mult de ziua ei, chipurile oamenilor care efectuaseră percheziția, lenjeria, desenele, păpușile, vesela din bucătărie aruncată pe podea, ficusul - cadou de nuntă al mamei - smuls din ghiveci, ultimul zâmbet, din prag - jalnic, implorând fidelitate - al soțului; amintindu-și zâmbetul acesta Mașa țipa, apucându-se cu mâinile de cap; apoi săptămânile demențiale care urmaseră, când totul rămăsese cum a fost și, alături de străchinuța cu terci a Iulkăi, groaza care îi îngheța sângele în vine la Lubianka. Cozile în sala de așteptare a închisorii interioare, glasul de la ferestruică: ”pachetul se respinge”; alergăturile pe la neamuri, învățarea pe de rost a adreselor celor apropiați, vânzarea grăbită, neîndemânatecă, a dulapului cu oglindă și a cărților editate de ”Academie”; durerea produsă de faptul că prietena ei cea mai bună încetase să-i telefoneze; și din nou oaspeții nocturni, perceheziția până-n zori, despărțirea de Iulka pe care, cu siguranță, nu o dăduseră bunicii, ci o duseseră la vreun orfelinat; celula de la Butîrki, unde se vorbea în șoaptă, unde chibriturile și oasele de pește pescuite din ciorbă erau folosite ca ace de cusut; nălucirea pestriță a zeci de basmale, chiloți, sutiene spălate, pe care deținutele le uscau, fluturându-le prin aer; interogatoriul de noapte, când, pentru prima oară în viață, fusese amenințată cu pumnul, i se vorbise cu ”tu” și fusese făcută curvă, prostituată. Era învinuită de ”nedenunțare” a soțului, la rândul său condamnat la 10 ani fără drept de corespondență tot pentru nedenunțare ...
Mașa nu înțelegea de ce-ar fi trebuit ca ea și alte zeci și zeci de femei așijderea ei să-și denunțe soții, de ce Andrei și alte sute ca el ar fi trebuit să-și denunțe camarazii de muncă și prietenii din copilărie. Anchetatorul o chemase o singură dată. Apoi trecuseră opt luni de pușcărie - zi și noapte, noapte și zi. Disperarea lua locul unei așteptări obtuze, apoi brusc, ca un val al mării, o inunda speranța, convingerea că se va întâlni în curând cu soțul și fetița ei.
În cele din urmă temnicerul îi înmânase o fâșie îngustă de hârtie subțire și ea citi: 58 - 6 - 12.
Dar și după aceea continuă să spere: poate că așa, pe negândite, o vor elibera, soțul ei va fi achitat, Iulia - acasă și se vor întâlni pentru a nu se mai despărți niciodată. La gândul acestei întâlniri, de fericire, o lua cu frig și călduri.
O treziseră în toiul nopţii: "Liubimova, cu bagajul!" O transportaseră în "corbul negru", ocolind închisoarea de tranzit Krasnopresnenskaia, la gara de mărfuri a Căii Ferate Iaroslav, pentru a fi îmbarcată în eşalon ...
Îşi amintea în mod deosebit dimineaţa imediat următoare arestării soţului. Îşi amintea de parcă dimineaţa aceea n-ar mai fi luat sfârşit. Uşa principală a casei s-a trântit, a ambalat un motor şi apoi s-a făcut dintr-o dată linişte. În suflet i s-a strecurat groaza. Pe coridor a sunat telefonul, liftul s-a oprit brusc chiar în dreptul uşii ei, târşâindu-şi papucii vecina a ieşit din bucătărie şi, pe neaşteptate, târşâitul papucilor amuţi şi el.
Se apucase apoi să şteargă de praf cărţile risipite pe duşumea, le aranjă pe etajeră, făcu o legătură din lenjeria de pe jos - avea de gând să o fiarbă -, lucrurile din odaie păreau toate pângărite. Puse înapoi ficusul în ghiveci şi îi mângâie frunzele aspre - de ficusul acesta îşi bătea Andriuşa joc, declarându-l un simbol mic-burghez; în sinea ei era de acord cu el. Maşa nu permisese însă niciodată ca ficusul să fie insultat şi nici dus la bucătărie: îi era milă de săraca maică-sa, foarte bătrână, care i-l dăduse în dar, traversând toată Moscova şi îl cărase pe scări la etajul patru, căci liftul tocmai în zilele acelea era în revizie.
Liniştea era deplină! Dar vecini nu dormeau. Le era milă de ea, se temeau de ea dar şi se topeau de bucurie că nu la ei veniseră cu ordinul de percheziţie şi arestare. Iulenka dormea, iar ea făcea ordine în odaie. De obicei nu se prea omora cu dereticatul, era în general indiferentă faţă de obiecte, n-o interesaseră niciodată lustrele, vesela frumoasă. Unii o considerau neglijentă, o gospodină proastă. Lui Andrei însă îi plăcea această indiferenţă a Maşei faţă de obiecte şi dezordinea din odaie. Acum însă avea impresia că dacă lucrurile vor sta la locul lor îi va fi şi ei mai bine şi mai uşor.
Se uită în oglindă, aruncă o privire prin camera dereticată. Iată, "Călătoriile lui Gulliver" erau în raftul de cărţi exact acolo unde fuseseră şi ieri înaintea percheziţiei, ficusul stătea din nou în ghiveciul lui pe masă. Iar Iulia, care până la patru dimineaţa plânsese agăţându-se de maică-sa, acum dormea. Pe coridor era linişte, vecinii încă nu trebăluiau la bucătărie.
În camera ei ordonată, Maşenka simţi o disperare sfâşietoare. Era toată pătrunsă de gingăşie, de dragoste pentru Andrei şi chiar aici, în această linişte casnică, înconjurată de obiecte familiare, simţi ca niciodată forţa nemiloasă în stare să frângă chiar axul pământesc; această forţă se năpustise direct asupra ei, a Iulkăi, a cămăruţei despre care obişnuia să spună:
- N-am nevoie de douăzeci de metri şi balcon, pentru că aici sunt eu fericită!
Iulia! Andriuşa! De ei o despart acum. Păcănitul roţilor de tren îi frângea sufletul. Tot mai departe era ea de Iulia şi cu fiecare oră se apropia de Siberia dată ei în schimbul vieţii lângă cei dragi.
Maşa nu mai purta acum fusta ei în carouri, cu pieptenele ei îşi pieptăna acum părul aspru, electrizat, hoaţa cu buze palide şi subţiri.
Probabil că numai într-o inimă tânără de femeie pot trăi concomitent cele două suferinţe - cea maternă, dorinţa pătimaşă de a-ţi salva copilul fără apărare, şi în acelaşi timp neputinţa copilărească în faţa mâniei statului, dorinţa de a-ţi ascunde la rândul tău capul la pieptul mamei.
Unghiile acestea rupte şi murdare aveau cândva pe ele ojă, culoarea lor o preocupa în mod deosebit pe Iulia, iar cândva tatăl îi spusese fetiţei:"Maşa are unghii aşa cum au peştişorii solzi." Şi nici urmă de "permanent" nu mai avea, se coafase cu o lună înaintea arestării lui Andriuşa, când trebuise să se ducă la ziua de naştere a unei prietene, chiar a celei care încetase să mai sune la telefon.
Iulenka, Iulenka, atât de timidă, de nervoasă - la azil!
Maşa gemu înfundat, ochii i se împăienjeniseră - cum să-şi apere fetiţa de educatoarele haine, copiii răi şi ştrengari, de îmbrăcămintea zdrenţuroasă şi aspră de orfelinat, de pătura soldăţească, de perna umplută cu paie ţepoase. Şi vagonul scârţîia, roţile ţăcăneau. Moscova era tot mai departe şi tot mai aproape - Siberia."