"Panta rhei" (fragment) (I)

Unele cărţi sunt făcute să distreze, altele să aline dureri sau să avertizeze, la fel cum sunt cărţi care ... Nu mai contează. Cele mai bune cărţi sunt cele care ajung la sufletul tău.

La sufletul meu a ajuns odată o cărticică scrisă de un evreu din U.R.S.S., tăioasă ca o lamă de brici. Menită să-l scuture pe cititor, menită poate chiar să salveze vieţi. Dar asta nu mai depinde de autor!

"Panta rhei", Totul curge ... Vasili Grossman a scris această carte când a ajuns să nu mai suporte. Abia după 25 de ani de la moartea sa ea a văzut lumina tiparului. Şi a provocat un imens scandal.

Vasili Grossman s-a născut în 1905 la Berdicev (azi în Ucraina) într-o familie de evrei emancipaţi. Adolescent fiind a susţinut cu idealism Revoluţia bolşevică din 1917 în care vedea începutul unei noi ere. Nu era singurul cu astfel de viziuni. Studiile şi le-a făcut la Universitatea din Moscova unde a absolvit Facultatea de fizică-matematică şi o vreme a lucrat ca inginer la Donbass. A început să publice nuvele şi povestiri. Prima realizare notabilă a fost o povestire de doar patru pagini, "În oraşul Berdicev", care a atras atenţia unor scriitori de prestigiu ca Maxim Gorki şi Mihail Bulgakov. La mijlocul anilor '30 a devenit scriitor profesionist, ba chiar membru al Uniunii Scriitorilor. Asta nu l-a scutit de ororile stalinismului. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial Grossman a devenit reporter de front (vezi foto), ajungând să acopere principalele evenimente majore la care a luat parte Armata Roşie: Bătălia Moscovei, Bătălia de la Stalingrad, Bătălia de la Kursk şi Bătălia pentru Berlin. În tot acest timp a continuat să publice literatură patriotică, devenind nici mai mult, nici mai puţin decât un veritabil erou de război. Când patriei i-a fost greu, Vasili Grossman şi-a făcut datoria, dar în faţa absurdului monstruos s-a răzvrătit. Şi atunci eroul a devenit un duşman al poporului. Cărţile de după război au văzut lumina tiparului greu sau deloc. Cartea sa de căpătâi, romanul "Viaţă şi destin", a fost confiscată în stadiu de manuscris după o descindere a KGB-ului în apartamentul său. Grossman îi scria lui Nikita Hruşciov: "Ce importanţă mai are libertatea mea fizică când cartea căreia i-am dedicat viaţa este arestată ... Nu renunţ la ea ... Cer libertate pentru cartea mea". În aceeaşi perioadă Grossman a scris şi "Panta rhei" (titlul original este în rusă). În 1964 a murit de cancer la stomac fără să mai creadă că ultimele sale lucrări vor mai vedea vreodată lumina tiparului.

"Viaţă şi destin" a fost publicată în Elveţia în 1980. "Panta rhei" a fost publicată în U.R.S.S. în 1989.

În 1990 editura Humanitas publica "Panta rhei" în traducerea Janinei Ianoşi, cu note de Ion Ianoşi.

"PANTA RHEI" - fragment:

"[...] ... Egalitatea femeii cu bărbaţii e confirmată nu de la catedră şi nici în lucrările sociologilor ... Egalitatea ei este demonstrată nu numai în munca de fabrică, nu în zborurile cosmice, nu în focul revoluţiei - ea este afirmată şi confirmată de istoria Rusiei acum, din totdeauna şi din vecii vecilor, de suferinţele din vremea iobăgiei, din lagăre, din eşaloane, din puşcării.

Femeia a devenit egala bărbatului faţă-n faţă cu veacurile de iobăgie, cu Norilskul, Vorkuta şi Kolîma.

Lagărul a mai confirmat şi un al doilea adevăr, simplu ca un legământ: viaţa bărbaţilor şi a femeilor e de nedespărţit.

În interdicţie, în barajul ridicat între ei rezidă o forţă satanică. Apa pârâurilor şi a râurilor, oprită de baraj, are forţa ei ascunsă, tenebroasă. Această forţă înăbuşită - ascunsă în şopotul gingaş, în petele de lumină solară, în clipocitul din ulcior - îşi dă la iveală forţa nestăvilită, sfărâmă pietre, loveşte cu ameţitoare putere în paletele turbinelor.

Nemiloasă e forţa foamei, un baraj poate anevoie despărţi omul de pâinea lui. Nevoia de hrană, firească şi bună, se transformă într-o forţă care nimiceşte milioane de oameni, care sileşte mamele să-şi mănânce copiii, care devine bestială, sălbatică.

Interdicţia prin care în lagăr femeile erau despărţite de bărbaţi le stâlceşte şi ea trupul şi sufletul.

Tot ce ţine de femeie - gingăşie, grijă, pasiune, maternitate - sunt pâinea şi apa vieţii. Şi toate acestea se nasc în femeie pentru că pe lume există bărbaţi, fii, taţi şi fraţi. Şi toate acestea umplu viaţa bărbaţilor pentru că există neveste, mame, fiice, surori.

Şi iată că în viaţă năvăleşte forţa interdicţiei. Şi tot ce e simplu, bun, pâinea şi apa de băut a vieţii îşi dezvăluie brusc ura josnică şi tenebrele.

Violenţa, interdicţia transformă inevitabil înlăuntrul omului, ca într-o vrăjitorie, tot ce e bun în ceva rău.

... Între lagărul delincvenţilor-femei şi lagărul delincvenţilor-bărbaţi se afla o făşie subţire de pământ - i se zicea "zona din bătaia puştii" -, mitralierele deschideau focul îndată ce pe pământul nimănui se ivea un om. Deţinuţii se târau pe burtă peste zona din bătaia puştii, îşi croiau drum, se strecurau sub sârmele ghimpate, se căţărau peste sârmele ghimpate, iar cei care nu reuşeau rămâneau să zacă acolo cu picioarele frânte şi capetele sfărâmate de gloanţe. Lucrul acesta amintea de drumul tragic, nebunesc, al peştilor porniţi să-şi depună icrele pe râurile zăgăzuite de baraje.

Când, în lagărele sinistre cu regim special, la femeile care ani de zile nu văzuseră chip de bărbat, nu auziseră glas de bărbat, nimereau la vreo corvoadă lăcătuşi, şoferi, lemnari, ei erau chinuiţi, torturaţi, sfâşiaţi, omorâţi. Deţinuţii de drept comun se temeau de aceste lagăre în care era considerată o fericire să atingi cu mâna măcar umărul unui bărbat, fie el şi mort. Le era frică să se ducă acolo chiar şi sub protecţia armelor de foc.

Nenorocirea ursuză, întunecată, schilodea oamenii închişi, îi transforma în neoameni.

La ocnă femeile le constrângeau pe femei la o convieţuire nefirească. În barăcile lor din lagăre se creau făpturi absurde - femei-dulău cu voci răguşite, mers lăbărţat, cu apucături bărbăteşti, îmbrăcate în pantaloni băgaţi în cizme soldăţeşti de pânză. Iar alături apăreau făpturile nenorocite, jalnice - moşmonditele.

Dulăii beau cifir, fumau mahorcă, la beţie îşi cotonogeau prietenele mincinoase şi uşuratice, dar le şi ocroteau cu forţa pumnului sau a cuţitelor de obidele şi pretenţiile grosolane ale altora. Acest univers de relaţii, tragic şi hidos, era de fapt dragostea din lagăr, din ocnă. Universul acesta înspăimântător nu stârnea în sufletul hoţilor şi ucigaşilor nici râs, nici discuţii pipărate, ci numai groază.

Frenezia amoroasă a puşcăriei nu ţinea seama de distanţele din taiga, nu ţinea seama de sârma ghimpată, de zidurile groase de pază, de lacătele BUR-elor, ea înfrunta, sub gloanţele paznicilor, câini lup şi lama de cuţit. Tot astfel, cu ochii ieşiţi din orbite, cu şira spinării frântă, se avântă să-şi depună icrele peştele oceanic, zdrobindu-se de stâncile şi de bolovanii torentelor de munte şi cascadelor.

În acelaşi timp, oamenii lagărelor îşi conservau iubirea de neveste şi mame, după cum şi logodnicele "fără frecvenţă" din lagăr, care nu-şi văzuseră - şi nici n-aveau să-şi vadă vreodată - logodnicii puşcăriaşi, aleşi în absenţă, erau gata să îndure orice tortură de dragul fidelităţii faţă de cel ales, în numele unei cauze imaginare.

Câte ceva i se mai iartă omului, dacă în murdăria şi duhoarea violenţei din lagăr rămâne totuşi om."

Concediul

- Ai încuiat uşa?
Instantaneu privirea lui a surprins borna care-i indica paisprezece kilometri de la ieşirea din oraş şi şi-a spus: "La naiba, mă mai pot întoarce!". A fost o reacţie necontrolată şi de scurtă durată, căci mai apoi s-a gândit că era absurd să nu fii încuiat uşa, el, care nu făcuse niciodată în viaţa lui prostii de genul ăsta.
- Da, am încuiat-o ... şi a înfipt piciorul în pedala de acceleraţie.
Ea nu a remarcat zbuciumul pe care l-a iscat în el cu doar trei cuvinte. S-a întors la fetiţă şi a întrebat-o dacă se simte bine şi dacă s-a plictisit. Nu, fireşte că fetiţa nu se plictisise. Doar ce ieşiseră din oraş. "Nu ar dura mult să mă întorc ...".
Dar a mers mai departe. După mai bine de patru ore au ajuns pe Valea Prahovei şi se putea spune că şi-au început concediul. Un concediu pe care-l plănuiseră cu multă grijă, calculând fiecare posibilă cheltuială, ba chiar ţinând cont şi de eventuale cheltuieli neprevăzute, astfel încât sejurul lor să nu aibă cu nimic de suferit. Era pentru prima oară de la naşterea copilului când plecau la mai mult de două sute de kilometri de casă. Trebuia să iasă bine. "De ce să fie altfel?" s-a gândit când cobora din maşină.
- Ai amorţit?
- Da. Puţin, şi se îndepărtă de ele pentru a-şi pune sângele în mişcare. "Probabil că sunt de-a dreptul idiot dacă încă mă mai gândesc la apartament! L-am încuiat, fir-ar să fie! Chiar dacă nu m-am gândit special la treaba asta, am făcut-o din obişnuinţă, ca în fiecare dimineaţă când plecam la muncă şi le lăsam în casă pe fete."
- Eu zic că e superb! Atâta aer curat, atâta linişte ... Acesta-i locul după care tânjeam, iubitule! Îl îmbrăţişă strâns, cu toată dragostea ei de femeie care se simte împlinită. Iar el i-a răspuns pe măsură, fără să se mai gândească la nimic altceva.
- Şase zile de stat în rai.
- Da, iubit-o.
Fetiţa a început deodată să plângă dar el a sărit degrabă şi a luat-o în braţe. Aproape imediat s-a oprit iar ei doi au început să râdă în hohote.
Camera era pe gustul lor. Dacă ar fi fost mai luxoasă probabil că s-ar fi simţit stânjeniţi, dar aşa, acolo, totul era minunat. Aveau chiar şi un pat mai mic pentru copil. Prima seară au petrecut-o pe străzile staţiunii, într-o plimbare uşoară şi relaxantă. Au vorbit mult despre problemele lor, ale căror rezolvări erau simple şi fireşti. Totul părea cel puţin drăguţ, până şi ratele de la apartament ajunseseră să fie nişte griji lipsite de importanţă dacă ascultai calculele făcute de el pe baza unei promise măriri salariale.
S-au reîntors la pensiune un pic cam obosiţi, dar au dat vina pe aerul tare şi pe lipsa lor de mişcare. În cameră era o răcoare plăcută, fiindcă lăsaseră fereastra deschisă. Din obişnuinţă, ea s-a repezit să o închidă şi abia în ultimul moment a realizat că acolo nu trebuia să se mai teamă de ţânţari, aşa că a izbucnit în râs, sprijinindu-se cu ambele braţe de pervaz.
- Ştii ceva, iubitule? zise ea când se mai linişti. Balcoanele astea sunt foarte apropiate ... putea să intre cineva înăuntru cât timp am fost plecaţi.
Pe dată chipul lui s-a întunecat, căci durerea care-l măcinase toată după-amiaza l-a luat din nou în stăpânire.
- Eu o să închid fereastra. Ce zici? întrebă ea întorcându-se după o încuviinţare. El, însă, era deja în baie.

Dimineaţă s-au trezit devreme. Ea era toată numai un zâmbet, el mohorât ca un om lovit de boală. Copila părea mai încântată ca niciodată. Au coborât la micul dejun cu un duduit sănătos pe scările de lemn şi mai apoi s-au bucurat de servirea ireproşabilă a unei fete cu aspect de ţărăncuţă plină de vitalitate.
- S-a întâmplat ceva, iubitule? Nu-ţi place mâncarea?
- Ba da, stai liniştită. E totul în regulă.
După masă au urcat pentru puţin timp în cameră. Nu trebuia decât să se echipeze pentru o drumeţie prin împrejurimi.
- Îţi place mult aici, iubito, nu-i aşa?
- Enorm, nu mult! îi răspunse ea în timp ce îşi căuta alţi pantaloni de trening.
- Eu o să plec puţin acasă. Stai liniştită ... mă-ntorc repede!

NICOLAE STEINHARDT (29.VII.1912-30.III.1989)


"Dragii mei, cu multe palavre şi bazaconii v-am umplut eu capul. Pentru toate acestea să mă iertaţi! Una, însă, s-o ţineţi de-a pururi minte: ori de câte ori veţi auzi în viaţa voastră de comunism să fugiţi ca de diavol."

Perla

În ianuarie 1943 se năștea într-o mică localitate din Texas o fetiță care avea să devină în mai puțin de trei decenii una dintre cele mai importante voci feminine ale rock-ului: JANIS JOPLIN.

Personalitatea lui Janis a început să se evidențieze clar în adolescență, când a devenit o rebelă cu sufletul rănit. Departe de a fi frumoasă prin trăsăturile sale, texanca a fost nevoită să facă față și multelor kilograme în plus și mai ales unei acnee severe, astfel încât s-a trezit ridiculizată și marginalizată de colegi tocmai la vârsta viselor romantice. Refugiul și l-a găsit în muzică și alcool, devenind în scurt timp o cântăreață aparte datorită comportamentului nonconformist și a vocii răgușite. Primele locații ale reprezentațiilor ei au avut un caracter insolit (într-o benzinărie, de pildă) iar pe o scenă a urcat nu cu mult înainte de a împlini 19 ani. Janis Joplin nu avea atitudinea unui star - era o băiețoaică care cânta numai în trupe de băieți și se orientase deja pe blues, o muzică receptată mai mult cu sufletul. După o scurtă perioadă de studii la Universitatea din Texas, Janis a ieșit la ocazie și a descins în San Francisco, unde tocmai se înfiripau primele comunități hippie. Talentul ei deosebit a făcut posibil să-și găsească repede angajamente și în scurt timp a devenit o voce apreciată, însă tot în formule de vocalistă a unor trupe de băieți. Celebritatea avea să o cunoască după ce a început colaborarea cu formația ”Big Brother and the Holding Company”, formație care a ajuns un nume greu printre trupele vremii.

Janis iese în evidență la festivalul de la Monterrey (1967) unde este remarcată în special pentru interpretarea fabuloasă a melodiei ”Ball and Chain”. De aici și până la momentul în care ea va deveni mai importantă decât trupa nu a mai fost mult. La finele anului 1968 părăsește trupa și pune bazele unei formații menite mai mult să o acompanieze - ”Kozmic Blues Band”. Faptul că devenise un star i-a creat multe probleme. Succesul amețitor (ea, gâsculița grasă din Texas devenise ”The Pearl”!), neîncrederea în propriul potențial, singurătatea cu care rămânea după ce se stingeau luminile rampei și, nu în ultimul rând, suferințele din adolescență au scos la lumină o ființă slabă, cu multe crize de depresie pe care le depășea doar cu alcool, droguri și sex ocazional (era bisexuală). Viața pe care o ducea Janis era totuși întocmai ca a colegilor de branșă, dar numai cei mai puternici și norocoși au supraviețuit. Ea nu. Deși succesele continuau să vină pe bandă rulantă (vezi apariția sa la legendarul festival de la Woodstock din august 1969), Janis decădea vizibil. Suferea cumplit că nu mai putea fi la fel de veselă, lipsită de griji și mai ales inspirată cum era pe când cânta în ”Big Brother ...”. Viața ei zbuciumată avea să înceteze pe 4 octombrie 1970, după o supradoză consumată într-o cameră de hotel. Cu o zi înainte înregistrase ”Me and Bobby McGee”!

Astăzi Janis Joplin este un nume de legendă - o viață scurtă, o carieră fulminantă și o muzică nemuritoare.

http://www.youtube.com/watch?v=Tb4t0Mxq3J4&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=-RMg0anuc04&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=tenV9Din7K4&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=mzNEgcqWDG4&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=WISX2oSExIA&feature=related

Importanţa pe care o au tinerii nonconformişti

Toate societăţile se organizează în aşa fel, încât să poată progresa. Ordinea, promovarea valorilor, sistemul de educaţie, toate sunt stabilite prin legi şi au aceeaşi finalitate - progresul general. Este în fond o reflectare a nevoii omului ca mâine să-i fie mai bine decât azi.


Dar paşii cei mai mari pe care îi face societatea nu sunt stabiliţi prin lege, nu sunt nicidecum programaţi. Ei sunt rezultatul unui amestec ciudat şi foarte interesant de nonconformism, hazard şi nu în ultimul rând geniu (el însuşi un rezultat al hazardului!). Autorii acestor salturi sunt, de cele mai multe ori, cei pe care societatea îi consideră nişte ciudaţi, incapabili să se adapteze mediului. Şi totuşi, fără ei nu se poate! Dacă oamenii obişnuiţi asigură mersul linear al societăţii (şi nici fără ei nu se poate), nonconformiştii asigură salturile, ei fac posibile trecerile la alte nivele. Din rândul masei tinerilor nonconformişti pe care îi are fiecare generaţie se afirmă acei puţini, geniile, care provoacă marile schimbări. Matematic vorbind, cu cât există mai mulţi nonconformişti, cu atât sunt şanse mai mari ca să apară mai multe genii. Dar realitatea nu ţine seama decât rareori de calcule și previziuni. Nu rămâne decât speranța ca dintre ”ciudați” să se afirme cât mai mulți.


În același timp, maturii, atât cei care dețin frâiele puterii, dar și cei mulți, masele, se arată intoleranți cu nonconformiștii. Nu le pasă dacă aceștia au ceva de spus sau dacă au vreun rost în lumea-n care viețuiesc, pur și simplu îi atacă cu virulență sau doar îi ironizează și marginalizează, oricum, suficient pentru a le tăia aripile. Firile mai slabe cedează, fie pierind, fie conformându-se felului de-a fi al celor mulți. Cei care rezistă sunt cei în care spiritul de frondă și, mai ales, tăria de caracter, reprezintă trăsături adânc înrădăcinate în ființa lor. Sunt aceia dispuși mai degrabă să facă mari sacrificii, decât să renunțe în vreun fel la principiile lor. Marii încăpățânați, fără de care lumea nu ar mai avea același farmec. Sfinții, geniile și nebunii.



Aproape fiecare societate are gașca ei de nonconformiști, a cărei prezență se face mai mult sau mai puțin vizibilă. Există, însă, și societăți în care nonconformiștii sunt pur și simplu cantitate neglijabilă. Cum se întâmplă astăzi în România. Unde sunt tinerii în conflict cu generațiile mature? Unde sunt divergențele de opinie? Nu sunt. Societatea românească este astăzi o ciorbă chioară, cu doar câteva oase și bucățele în ea și nici un pic de acreală. Au devenit amintire rockerii ”pletoși, cu pantaloni strâmți și soioși”, sunt deja legendă tinerii îndrăgostiți de literatură și filosofie, gata să ardă atât pe altarul creației, cât și pe cel al istoriei, sunt istorie bonjuriștii care au aruncat în flăcări caftanele părinților și s-au apucat să facă revoluție după model parizian. Astăzi nimic! Generațiile tinere de azi sunt maneliste, cu burtă și rase-n cap sau oameni de afaceri la patru ace, tupeiști și gata mereu să mai scoată încă un profit gras de pe urma statului. Adică nici o diferență între aceștia și cei vârstnici, taximetriștii cu unghia lungă la degetul mic sau vedetele politice și economice ale zilei, foști securiști ori turnători care azi ne țin lecții moralizatoare la tv. Cei câțiva nonconformiști sunt prea puțini și nehotărâți ca să mai conteze. Și oricum, nereprezentativi pentru tinerele generații. Societatea s-a nivelat în umbra acelorași țeluri: conturi în valută, vile, mașini luxoase, concedii în țările calde.

Cine să mai provoace saltul care să ne scoată din cloaca în care ne aflăm? Chiar, cine?

Cu circa patru decenii în urmă, Nicolae Steinhardt lua apărarea nonconformiştilor acelei perioade, în câteva rânduri pline de căldură sufletească:
"- 1866: înţelegerea dintre liberali şi conservatori pentru răsturnarea lui Cuza: monstruoasa coaliţiune.
- 1966-1970: Vedem încă una, cu ochii, de nu monstruoasă, în orice caz ciudată, surprinzătoare. Alianţa dintre comunişti şi bătrâni împotriva tineretului.
Comuniştii îi urăsc pe tineri pentru că după douăzeci şi cinci de ani de educaţie materialistă merg pe stradă în costum de cow-boy, poartă în jurul gâtului lănţuguri de care atârnă cruciuliţe, jinduiesc după muzică pop şi se pricep la şmecherii. Bătrânii, pentru că sunt obraznici, dezmăţaţi, neascultători şi se dovedesc faţă de regimul de care lor - bătrânilor - le-a fost aşa teamă, ori nepăsători, ori neînspăimântaţi; aşa încât vechea generaţie iese făcută de râs! Înseamnă că le-a fost cumva frică degeaba? Să nu fie! Aşa ceva nu pot admite. Trebuie să le fie frică şi tinerilor! Să tremure şi ei, să se denunţe unii pe alţii, să-şi vândă sufletul, să se plece, să se conformeze, să cumpere frigidere şi maşini de spălat şi ei, deopotrivă. Şi-apoi de ce să fie generaţia asta nouă parcă mai frumoasă, mai înaltă, mai zveltă, toţi şi toate. Şi de ce să li se îngăduie atâta cafea şi atâta coniac şi îmbrăcămintea asta fantezistă şi atât de sfidător potrivnică uniformelor de altă dată, surori gemene cu ale puşcăriaşilor?
Mai dihai ca-n 1907, când reprezentanţii celor două partide se împăcau şi se îmbrăţişau lăcrămând în Cameră, bătrânii reacţionari sunt de perfect acord cu miliţia, criticii tradiţionalişti osândesc pe noii literaţi onirici cu aceeaşi osârdie ca ştabii realismului socialist, ba şi preoţii în predicile lor se dezlănţuie împotriva părului lung, fără a se uita în jurul lor unde ar vedea zugrăvite pe toţi pereţii lăcaşurilor de închinăciune chipurile pletoase ale arhanghelilor, sfinţilor şi pustnicilor. (După cum educatorii, profesorii de istorie şi patrioţii le-ar putea vedea, în cărţi şi tablouri, pe ale voievozilor, haiducilor şi voinicilor.)
Ciudată coaliţiune. [...]" (Nicolae Steinhardt, "Jurnalul fericirii")

Azi nu mai este nevoie de nici o coaliţie. Setea de parvenire a făcut toată treaba.

Drepturile noastre sau cum am ajuns să fim mai egali în drepturi decât ceilalţi

Se vorbeşte tot mai mult despre drepturile omului încă din secolul al XVIII-lea dar niciodată în istoria omenirii nu s-au făcut atâtea în această direcţie aşa cum se întâmplă de la mijlocul secolului trecut încoace. Revoluţia americană a pus pe hârtie o serie de drepturi, revoluţia franceză nu le-a pus numai pe hârtie, începutul secolului XX a adus dreptul la vot pentru femei în ţările dezvoltate, însă tot acel parcurs frumos şi lent a fost bruscat teribil de ororile naziste, greu de imaginat chiar şi de cele mai perverse minţi omeneşti. Acel moment a reprezentat o cotitură esenţială în istoria omenirii iar repercusiunile sale sunt departe de a se fi încheiat. Şi totul se face în numele drepturilor omului.
Efortul conjugat a numeroase ţări pentru cristalizarea şi mai apoi respectarea drepturilor omului dă tot mai multe roade acum, la început de secol XXI. Spaima provocată de Hitler şi ai lui, dar şi conştientizarea că acel episod odios nu a fost singular (vezi crimele staliniste şi pe cele ale khmerilor roşii) într-un secol pretins civilizat sunt argumente forte că acest proces este unul ireversibil. Şi totuşi ...
Ne poate fi rău chiar dacă nu regresăm în privinţa drepturilor omului. Orice exces reprezintă un pericol şi la exces am ajuns astăzi când vine vorba despre drepturi! E incredibil cât de repede şi uşor am căzut în cealaltă extremă! Astăzi este foarte indicat să fii "politically correctness" (încă nu am dezvoltat în limba noastră o expresie care să denumească această atitudine, fiindcă importul este foarte recent, mai precis postdecembrist) dacă vrei să nu ai probleme.
Să luăm de pildă situaţia din România. În România nu mai există ţigani - există romi. Dacă foloseşti vechea denumire a etniei (denumirea istorică, dar pe cine mai interesează azi aşa ceva?) rişti să fii considerat un rasist nenorocit. Astăzi fumatul a devenit unul dintre cele mai scârboase obiceiuri iar fumătorii nişte persoane tolerate, care ar tebui să se bucure că (încă) nu au devenit indezirabile. Egalitatea dintre femei şi bărbaţi este pe cale de a deveni o condiţie sine qua non pentru funcţionarea societăţii. Ce se înţelege prin această egalitate? Deocamdată abia este implementată şi în acest stadiu se înţelege că neapărat femeile trebuie să se afle într-un anumit procent cam peste tot pe unde se lucrează în ţara asta. Iar dacă acest procent este de 50%, perfect! Planul ar fi îndeplinit! Mai nou nu mai contează calităţile celui care doreşte să se angajeze, ci sexul lui, etnia şi în curând cine mai ştie ce!
Ce înseamnă de fapt această situaţie? O FLAGRANTĂ ÎNCĂLCARE A DREPTURILOR! Tu, ca simplu individ, vei pierde la un concurs nu fiindcă te-ai dovedit mai slab pregătit decât celălalt, ci pentru că nu eşti ţigan sau femeie!

Şi nebunia de-abia a început!

"Primul semn al unei stări înapoiate, sub punctul de vedere al culturii, este intoleranţa. Când cineva crede că numai el are dreptate, când cineva crede că în afară de concepţia creierilor săi nu mai este nimic alt în viaţa socială, acela este un om incult, care n-a avut încă putinţa de a-şi da seama cât de variate, cât de multiple sunt manifestările gândirii omeneşti." (P.P. Carp; foto)

Handbaliștii noștri

Handbaliștii noștri m-au făcut să sufăr...

... când i-am văzut că știu handbal, că-l joacă cu plăcere și că sunt capabili chiar să facă spectacol, dar totuși nu au putut să treacă de faza grupelor! Cum altfel să mă simt la sfârșitul meciului, după ce în prima repriză am fost în culmea fericirii iar în a doua îmi venea să sparg televizorul? Și nu s-a întâmplat doar o dată. Cât de debusolată era echipa Ungariei, undeva în prima repriza! Cu câtă siguranță înscriam în prima repriză cu Slovacia! Victoriile pentru băieții noștri păreau atunci ceva normal ... dar handbalul se joacă două reprize!

... când i-am văzut răvășiți în ultimele minute, incapabili să mai țină mingea, darămite să mai lege ceva. Dar nu i-am putut înjura nici măcar o dată, așa cum face suporterul, pretențios și mai mereu nemulțumit. Privirile băieților noștri spuneau multe!

... pentru că m-am recunoscut în ei, eu, cel dintotdeauna admirat pentru potențialul meu dar incapabil să termin victorios vreo luptă!

Poate data viitoare!

Într-o relație ...

... lucrurile sunt frumoase la început. Ochii lui o caută numai pe ea, zâmbetele ei sunt numai pentru el. Cu timpul, însă, apar și unele asperități. Firile celor doi ar putea face ca acele mici probleme să nu se agraveze, la fel cum ar putea să dea naștere unor tensiuni mascate, gata să izbucnească din orice și oricând. Unul sau altul cedează, o dată, de două ori, ”dar până când?” se va face auzită o voce intimă și până la apariția dușmăniei între ei nu va mai fi mult. Ce mai rămâne atunci din relația lor? Un chin inutil, căci amândoi ajung într-un târziu să fie conștienți că despărțirea e singura soluție.

Se grăbesc împreună în drum spre muncă. Deși e dimineață, pe stradă e multă lume la fel de grăbită și nerăbdătoare. El se bagă să depășească persoana din fața lor. O face într-un fel aparte, ca un copil, cu pași mici și rapizi și cu unduiri din bust, nu prin mărirea pașilor și înaintarea hotărâtă, cu robustețe, printre cei din față. Ea îl privește din urmă și își spune: ”Uită-te la el, ce maimuțoi!”

Cu siguranță nu mai e mult ...

Dimineață, devreme

M-am hotărât în cele din urmă să nu-mi mai beau cafeaua la serviciu, ca să nu le mai deranjez pe colege (auzi, să nu mai aibă ele loc de mine!). Decizia a fost rapidă, dar nu luată în pripă, și cu siguranță irevocabilă. Asta înseamnă că o să-mi beau cafeaua acasă. N-ar fi cine știe ce problemă ... am cafea, am zahăr, am ibric, am aragaz, ... timp nu prea am eu, la prima oră, dar am zis că mă descurc.

Zis și făcut. Am pus aseară ceasul să sune cu un sfert de oră mai devreme ...

Când m-am trezit, eram atât de buimac, că nu reușeam să-mi dau seama pe ce parte a patului mă aflu! Cu chiu, cu vai am nimerit papucii și am pornit spre bucătărie. Dar mi-am zis că merită. Va fi cafeaua mea, băută în bucătăria mea, fără a mai călca pe bătăturile nimănui. Suna minunat!

Am început prin a-mi pregăti micul dejun. Unul simplu, de om al muncii grăbit: trei sandviciuri cu unt și salam. Am scos haleala din frigider, am lăsat-o să ajungă la temperatura încăperii, timp în care am trecut pe la baie ....

Fac sandviciuri cu unt și salam de când mă știu, așa că m-am apucat de treabă fără nici un fel de griji. Numai că afurisitul de unt, deși nu era înghețat, nu vroia sub nici o formă să se întindă pe pâine. Eu, om răbdător din fire, am insistat ... dar untul nimic! Mai mult! Pe cât de tare era el, pe atât de moale era pâinea, care a început să cedeze fizic sub presiunea cuțitului. ”Ei, hai, că n-o să mă las eu încurcat doar de atâta lucru!” și am continuat să pun bucățele de unt pe pâine. De la o vreme, aceste bucățele nici măcar n-au mai vrut să stea pe pâine: rămâneau pe-o parte, de parcă dăduse strechea în ele, sau pur și simplu săreau pe masă!

Am început să respir adânc, pentru a mă calma, după care am trecut la salam. Untul putea să mai aștepte ... Șterg cuțitul cu grijă și dau să tai salamul. Un salam din acela mare, cum nu-mi imaginam în copilărie că ar exista. Dar acest salam era cam pe la sfârșitul existenței sale, căci nu mai rămăsese mult, doar capătul. De cum am pus mâna pe el, am bănuit că-mi va face probleme, fiindcă era greu de ținut drept - îmi tot sărea printre degetele cu urme de unt pe ele. Îl strunesc cu greu și reușesc până la urmă să-l bag sub cuțit. Tai cu grijă, ca să nu scap salamul încă o dată, când ... ”Au, băga-mi-aș ...!” ... reușisem să mă înțep cu cuțitul în buricul degetului! N-a curs sânge, nu mi-au ieșit mațele, așa că nu m-am impacientat. După o nouă scurtă pauză, am pus iar mâna pe salam și am reușit, în cele din urmă, să tai o felie. Cam strâmbă ea, dar am avut ce pune pe pâine.

Untul continua să fie îndărătnic, așa că l-am lăsat în plata Domnului (știu de mic copil că cel mai deștept cedează!), aruncând pe pâine fâșiile de salam.
Aveam în cele din urmă trei sandviciuri! Am pus apa la fiert și am scos cafeaua, hotărât să mănânc în timp ce mi-o prepar. Treaba merge bine cu cafeaua, dar foarte greu cu mâncarea, care refuză să mi se ducă pe gât. Apelez la o cană cu apă și astfel, reușesc și eu să înghit câte ceva.

Cafeaua e gata! O beau cu grijă, ca să nu am alte surprize neplăcute. Și ce bună e, mai ales că o completez cu o țigară! Mă simt în al nouălea cer ...

”Dumnezeule, încă n-ai plecat? Trebuia să fi ieșit de un sfert de oră!” îmi strigă nevastă-mea, care dă buzna peste mine în bucătărie.

De mâine o să-mi beau cafeaua la birou.

Democrația în România

Greu de crezut că acolo unde nu este disciplină s-ar putea realiza ceva. Acest aspect este valabil și în societate, unde respectul pentru lege ar trebui să fie primordial, asta neînsemnând că acea societate nu ar putea fi una democratică. Ba chiar nu poți vorbi despre o democrație reală fără ordine în societate. Și de câte ori regulile sunt încălcate, tot de-atâtea ori făptașii ar trebui să plătească iar situația problemă ar trebui îndreptată. Unde nu este așa, nu este nici democrație, ci poate doar o spoială de libertate prost înțeleasă, care nu peste mult timp se va transforma în haos ... haosul va atrage măsuri represive în regim de urgență ... iar de aici și până la dictatură nu ar mai fi decât un pas!
Este democrație în România?
O puștoaică din București, elevă la Colegiul Ion Creangă, a vrut cu orice preț să devină vedetă. Și cum vedete la noi sunt panarame de teapa ”artistei” Sexy Brăileanca, eleva s-a apucat să facă filme porno. Nu oricum, ci treabă serioasă, cu impresar, echipă de filmare, buget ... în fine, tot tacâmul, dar firește, la nivel mioritic. Urmarea? Promovarea peliculelor a atras atenția conducerii Colegiului Ion Creangă, care a recurs la exmatricularea elevei. Care nu a rămas pe stradă, ci a fost înmatriculată la un liceu din cartierul Vitan (o întrebare: nu mai e bună pentru Colegiul Ion Creangă, dar e bună pentru un alt liceu??) .
Până aici totul a decurs în limitele normale ale unei societăți libere, în care fiecare face ce vrea cu viața lui, cu condiția să fie gata să sufere repercusiunile atunci când intră sub incidența legilor și a regulamentelor. Ei, acum apare scurtcircuitul, fiindcă eleva s-a arătat indignată, considerându-se victima unui abuz și, nici una, nici două, a dat în judecată școala care a exmatriculat-o! Tupeu? Inconștiență? Un pic din fiecare, dar în primul rând o lipsă totală de considerație față de legile și regulamentele care guvernează societatea românească.
În mod normal fata ar trebui pusă cu botul pe labe. Fără menajamente. Vrea să i se plătească daune? Colegiul ar trebui să îi ceară daune și proști ar fi dacă n-o fac! Dar problema din spatele acestei situații este că sunt foarte mulți cei care înțeleg democrația drept un regim în care fiecare face absolut ce vrea, fără a fi tras la răspundere. Iar fătuca este un simplu peștișor, care cu această ocazie își mai face puțină publicitate ... Ce putem spune însă despre marii rechinii? Cine și cum să-i mai tragă la răspundere, când te trezești că ei ajung și-n Parlament??

P. S. Că tot am dat-o-n pești, ”actrița” l-a chemat în judecată și pe fostul ei impresar, domnul ... Sharky! Să nu mori?

Probabil un sfânt

Nu sunt creştin. Şi nici nu respect creştinismul. Atâta grijă pentru ritualuri şi propăşirea Bisericii, în dauna problemelor omului, mă dezgustă ...
Iar pentru că ajung în contact zilnic cu creştinismul (se poate altfel, oriunde în lumea creştină?), încerc să iau ce e mai frumos de la el. Şi, după o istorie milenară, ai ce găsi!
"Jurnalul fericirii"de Nicolae Steinhardt este o carte frumoasă. Dacă eşti creştin, te poate face mai bun; dacă nu eşti, poţi măcar afla o mulţime de detalii picante din istoria românească şi din ceea ce se poate numi civilizaţie europeană. Pe scurt, această carte este o colecţie de amintiri şi cugetări ale unui om pe care experienţa detenţiei politice l-a transformat complet. Mă interesează mai puţin că această transfigurare s-a datorat creştinismului ... fiindcă în esenţă factorul determinant a fost bunătatea subiectului, a omului Steinhardt.
Aproape oriunde în carte găseşti dovezi ale faptului că detenţia i-a adus fericire lui Steinhardt. Dar mie îmi plac aceste rânduri, extrase voit din contextul creştin (pe cât posibil) pentru a putea fi "digerabile" şi de către un ateu:
" ... evenimentul liberării se apropie şi poate avea loc din clipă-n clipă. În mica celulă de la Zarcă, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi." (N. Steinhardt, "Jurnalul fericirii", Editura Dacia, Cluj - Napoca, 1991, pag. 302)
Probabil că Steinhardt a fost un sfânt.
Dacă sfinţii ar exista!

Limba română?

Tot mai multe cuvinte englezeşti (americane) au pătruns în limba română vorbită, în special după 1990. Un fenomen de neevitat, dacă ne gândim că asistăm în ultimele două decenii la o explozie a tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor, cu exprimare în limba engleză. Şi totuşi ...

Snobismul şi prostia multora dintre noi au potenţat acest fenomen, ajungându-se astăzi să folosim cuvinte străine pentru lucruri, acţiuni şi activităţi cu denumiri româneşti "încă din cele mai vechi timpuri": "manager" pentru director, "aitist" pentru informatician, "piarist" (ah, cât de groaznic sună!) pentru specialist în relaţiile cu publicul, etc. Şi pot spune fără teama de a greşi că nu peste mult timp aceste cuvinte vor fi acceptate drept neologisme ale limbii noastre (dacă nu s-a întâmplat deja ...). Nu ne erau ele indispensabile, ca de pildă computer, mouse, desktop sau cursor, dar acum nu prea mai avem ce face. În fond, cu mulţi ani în urmă, când societatea noastră era invadată de nebunia sporturilor anglo-saxone (şi invazia aceea nu era de dimensiunile celei de azi a informaticii), o mulţime de cuvinte străine s-au propăşit în vocabularul nostru, încât dacă ai ieşi acum în stradă şi l-ai întreba pe un puşti de nouă ani ce înseamnă "corner", ţi-ar răspunde fără să clipească: "lovitură de colţ!".

Iar în această seară am asistat cu stupoare la o nouă lovitură dată limbii române. S-a întâmplat la transmisia în direct, pe TVR2, a meciului de handbal masculin Franţa - România, de la CM din Croaţia. Comentatorii, doi tovarăşi care nu prea ştiau cu ce se mănâncă handbalul, dovadă că nu erau capabili să explice deciziile luate de arbitri (unde eşti, d-le Naum?), că nu erau nici măcar atenţi la ce se întâmpla pe teren, au avut grijă doar să dea citire unor statistici şi să ne impresioneze prin ... limbajul elevat! Din care extrag exprimările: "nu au avut un taiming (timing) bun" şi "au dat dovadă de un taiming (timing) ..."!
Tare mi-e teamă că nu peste mult timp vom uita că a existat odată în limba română cuvântul "sincronizare" ...

De la "Kill Bill" la Meiko Kaji

După ce am revăzut ”Kill Bill” al lui Quentin Tarantino, am ajuns să-i caut pe Youtube coloana sonoră și astfel am descoperit-o pe actrița și cântăreața japoneză Meiko Kaji. ”What can I say? Brilliant!”, ca să-l citez pe chinezul Goethe ...


Nu știu unde am citit mai demult că ideea acestui film este foarte veche. Ea s-a născut undeva în copilăria/adolescența lui Tarantino. Abia acum am aflat cum: sursa de inspirație a reprezentat-o o serie de filme japoneze, de la începutul anilor '70, în care o tânără caută răzbunare, răfuindu-se cu mafia (Yakuza) pentru uciderea familiei ei, pe vremea când era doar o copilă ... Răzbunătoarea nu era altcineva decât ... Meiko Kaji, prezentă pe coloana sonoră a filmului ”Kill Bill”. Nu am găsit prea multe informaţii despre Kaji: s-a născut pe 24 martie 1947 la Tokyo, a jucat în mai multe filme, cele mai celebre fiind "Lady Snowblood", "Female Prisoner nr. 701" şi "Stray Cat Rock". În acelaşi timp Kaji a fost şi o foarte apreciată cântăreaţă.


Mai multe nu am aflat. Poate ştii tu, prietene, şi îmi faci şi mie o bucurie!

http://www.youtube.com/watch?v=0HnVj0GoCVI&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=Du9NXkxWo04&feature=related

Nu cumva e vorba despre prietena ta?

O tipă super elegantă și frumoasă foc iese dintr-un bar cu un indice de alcool în sânge foarte ridicat. Merge legănându-se spre mașina ei, un BMW scump ca naiba, și încearcă să-i deschidă portiera cu cheia, dar starea de ebrietate o împiedică și pică în fund ... Cu picioarele desfăcute și fără chiloți, își observă "păsărica" și, când o recunoaște, începe să-i vorbească: - Din cauza ta am mașină - Din cauza ta am bijuterii - Din cauza ta am bani - Din cauza ta pot avea bărbatul pe care îl vreau - Din cauza ta am ... Deodată începe să se pișe... și, duios, îi spune: - Nu, nu plânge, măi, că nu te cert !!!

Mica nesimțire cotidiană (I)

Aproape la tot pasul te lovești de mârlănii mai mici sau mai mari, cu care aproape te-ai obișnuit. Fac parte din cotidian. Le iei ca atare, spunându-ți că ”cel mai deștept cedează” și că dacă te-ai supăra pentru toate nimicurile, ai lua-o razna. Dar după ce ajungi să vizitezi o țară civilizată și observi cât de importante sunt și lucrurile simple făcute cum trebuie, nu poți să nu te întrebi ce dracu' se întâmplă cu ai tăi. Au românii sechele pe creier?

Nu, firește că nu avem sechele pe creier. Avem, in schimb, altceva: lipsa oricărui respect față de reguli ... lipsa oricărui respect pentru valori ... lipsa bunului simț ... mai pe scurt, avem o grămadă de lipsuri care nu ne deranjează decât când le remarcăm lângă cel (cei) de lângă noi.

Pentru mine e aproape un coșmar să merg la bancă. Când mă gândesc cât timp trebuie să petrec acolo și, mai ales, câți mi se vor băga în față fără a ține cont că sunt acolo și aștept dinainte de a apărea ei, mă apucă durerea de cap. Aș renunța cu cea mai mare plăcere la această corvoadă și m-aș băga fără ezitare la una fizică, cum ar fi căratul sacoșelor de la magazine până acasă.

La noi se bagă automat în față cei cu relații! Apoi se bagă în față cei cu tupeu. Și mai există o categorie de ”băgăcioși”: neatenții; puțini, dar există - ei n-ar fi o problemă, căci dacă le atragi atenția, revin la locul lor fără a comenta, eventual doar cerându-și scuze. La urmă rămân cei care se așează la rând, adică fraierii. Cantitatea neglijabilă. Cei care dau băncii o imagine de instituție cu o neîntreruptă și prodigioasă activitate ...

În urmă cu câteva săptămâni mă așezasem la rând ca să-mi plătesc rata la bancă. Funcționau două ghișee, aproiate unul de altul, astfel încât între cozi nu era o distanță mare. Tocmai când îmi vine rândul, cucoana ce stătea în poziția a doua la rândul vecin mi se bagă în față rapid și, foarte natural, începe să își expună problema spre rezolvare. Normal că am rămas fără reacție, noroc cu angajata băncii care i-a atras atenția cucoanei că eu eram la rând. S-a lăsat duduia? Bineînțeles că nu: ”Dar și eu stau la rând, doamnă!” ”Da, dar la celălalt ghișeu.” ”Păi și ce, în partea astalaltă nu-i tot rând?” Până la urmă a trecut la locul ei, continuând să bombăne ...

Însă problemele tale nu încetează odată ce ai ajuns la ghișeu. În ciuda însemnelor de respectare a confidențialității tranzacțiilor, pe care le găsești în orice unitate bancară, aproape mereu se așează cineva lângă tine, așteptând nerăbdător să termini ca să-și facă și el treaba apoi. Iar angajații băncilor rareori atrag atenția ”indiscreților” și le cer să respecte distanța ...

... în Italia, chiar și numai pentru a-ți cumpăra bilet de tren, tot trebuie să respecți o distanță de confidențialitate. Când te așezi la ghișeu lângă cel care a ajuns acolo primul, ești întrebat pe loc dacă sunteți împreună iar dacă află că nu sunteți, angajata/angajatul nu întreprinde nimic până nu revii la locul tău.

Dar asta e la ei ...

Punct. Şi de la capăt ...

În urmă cu o săptămână am postat primul meu text pe blog. Acum completez: pe primul meu blog! Ei bine, da, site-ul acela are probleme de două zile şi "tribuna" de la care urma să mă fac auzit s-a evaporat ...


S-o iau de la capăt? De ce nu! În fond, sunt prea mic pentru luptele pe care le dau rechinii zilei ca să mă arunc în arenă dar şi prea nemulţumit pentru a merge mai departe tăcut, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Trăiesc în România şi asta uneori poate să doară, aşa că ţip ... în felul meu: pe blog.



Nu visez să mut munţii din loc, nu-mi imaginez că voi porni revoluţii, nu voi vindeca şi nici nu voi da speranţă. Nu căuta aici ce n-ai să găseşti nicăieri. Doar deschideţi sufletul şi mintea în faţa rândurilor mele şi poate după aceea te vei simţi mai bine.

O iau de la capăt ...