Cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 79 de ani, vă urez, tovarăşe ION ILIESCU, din acest colţ de blog necitit de cineva, LA MULŢI ANI FERICIŢI!
marți, 3 martie 2009
duminică, 1 martie 2009
Cât de perverşi suntem!
La mulţi ani, doamnelor şi domnişoarelor! Şi să avem cu toţii parte de o primăvară frumoasă!
Noi bărbaţii vă iubim, după cum bine ştiţi. Unii dintre noi vă visăm, cei mai mulţi vă dorim ... mă înţelegeţi! Fără îndoială că de cele mai multe ori sunteţi măgulite de admiraţia noastră şi atunci toată lumea e fericită!
Dar nu întotdeauna vă suim pe un piedestal. Uneori vă vrem în anumite feluri care numai măgulitoare nu pot fi pentru dumneavoastră. Urât, nu-i aşa? Totuşi, uneori parcă o şi cereţi ...
Spre sfârşitul lunii trecute în SUA o anume Nadya Suleman a dat naştere la opt copii. Partea ciudată e că tânăra femeie (are 33 de ani) a adus pe lume octupleţii după o fertilizare in vitro, ajungând să aibă acum nu mai puţin de 14 (patrusprezece) copii, toţi "obţinuţi" prin aceiaşi metodă! Cum sună?
Stau şi mă întreb ce dracu' a mâncat-o pe femeia asta şi unde s-a scărpinat de a ajuns în această situaţie! Câtă glagorie poate să aibă? Şi mai mult, s-a potolit? Nu de alta dar poate îi mai arde de scărpinat şi cine ştie la câţi copii va ajunge ...
În acelaşi timp Nadya stă al naibii de prost cu banii şi în prezent trăieşte din ajutorul social. Ba chiar e posibil ca în curând să rămână şi fără acoperiş deasupra capului, deoarece pentru apartamentul de trei camere în care locuieşte şi cu mama sa (ce bunică mândră trebuie să fie femeia!) s-au adunat datorii restante de peste 23 000 de dolari.
Ce poate face Nadya?
Ei bine, o sursă de venit a apărut la orizont. Casa de producţie "Vivid Entertainment" i-a propus 1 milion de dolari pentru a juca într-un film porno.
Care o fi plăcerea băieţilor să o vadă "muncită" pe Nadya, habar n-am, dar cu siguranţă e o chestie perversă tare de tot!
vineri, 27 februarie 2009
Viețile noastre
Pe 3 martie 2009 se deschide o nouă Lume pe "Triburile"! Lumea 11 va începe pe la amiază. Va fi din nou înghesuială, se va bloca serverul, jucători iritaţi ... Dacă nu eşti "prins" deja de acest joc on-line nemţesc de strategie te vei întreba de ce va fi înghesuială. Iar dacă îţi spun că majoritatea celor care sunt nerăbdători să înceapă lumea 11 joacă deja pe cel puţin o altă Lume mirarea ta va creşte. Totul are însă o explicaţie.
Ne-a rămas de la un scriitor aprecierea că toți știm care e drumul cel bun în viață dar o luăm mai mereu pe cel pe care îl cunoaştem mai bine, cu care ne-am obişnuit deja. Cu toate astea, când ne cauți, suntem dornici să schimbăm cele rele din viețile noastre, suntem gata să facem ce trebuie pentru a fi mulţumiţi. Totuşi, câţi dintre noi sunt mulţumiţi cu ce au realizat în viaţă? Puţini, foarte puţini.
Dar încă mai sperăm. O şansă să ni se mai acorde şi vom şti să facem ce trebuie. O şansă doar!
Acelaşi lucru se întâmplă şi pe Triburi. Acelaşi fel de a ne purta, aceleaşi nemulţumiri şi frustrări când vedem că iar am rămas în urmă, aceleaşi speranţe ... Doar că, spre deosebire de viaţă, jocul ne oferă mereu alte şanse!
Abia aştept să înceapă Lumea 11!
Ne-a rămas de la un scriitor aprecierea că toți știm care e drumul cel bun în viață dar o luăm mai mereu pe cel pe care îl cunoaştem mai bine, cu care ne-am obişnuit deja. Cu toate astea, când ne cauți, suntem dornici să schimbăm cele rele din viețile noastre, suntem gata să facem ce trebuie pentru a fi mulţumiţi. Totuşi, câţi dintre noi sunt mulţumiţi cu ce au realizat în viaţă? Puţini, foarte puţini.
Dar încă mai sperăm. O şansă să ni se mai acorde şi vom şti să facem ce trebuie. O şansă doar!
Acelaşi lucru se întâmplă şi pe Triburi. Acelaşi fel de a ne purta, aceleaşi nemulţumiri şi frustrări când vedem că iar am rămas în urmă, aceleaşi speranţe ... Doar că, spre deosebire de viaţă, jocul ne oferă mereu alte şanse!
Abia aştept să înceapă Lumea 11!
miercuri, 25 februarie 2009
Omul din parc
Ajunsesem cu mai bine de o jumătate de oră mai devreme. Nu-mi place să întârzii dar atunci chiar căzusem în extrema cealaltă! Din fericire era foarte frumos afară, o vreme primăvăratică care m-a făcut să zâmbesc îngăduitor cu mine însumi. Am trecut pe lângă local, mi-am cumpărat un ziar şi am poposit în parc, pe una dintre primele bănci de la intrare. Priveam cu încântare la oamenii care se plimbau alene, la copiii parcă moleşiţi de căldura soarelui dar şi la cei doi-trei maidanezi care treceau de asemenea pe aleile parcului, mai preocupaţi şi cu mai multă siguranţă decât toţi cei din jur.
Tocmai mă pregăteam să deschid ziarul când lângă mine, pe bancă, s-a aşezat un domn între două vârste.
- Bună ziua! m-a interpelat el cu o atitudine un pic nerăbdătoare.
- Bună ziua! i-am răspuns cu un zâmbet. Dintr-o privire am remarcat paltonul ponosit, părul cam răvăşit şi faţa de om care are o înclinaţie aparte pentru alcool. "Ce-o vrea de la sufletul meu? Nu-i dau nici un ban şi nici o ţigară!"
- Frumoasă zi, nu-i aşa?
- Da, într-adevăr, frumoasă! îi răspund.
- În curând o să vină şi primăvara. Ah, cât de mult îmi place primăvara! Dumneavoastră?
- Da, şi mie.
- Se zice că îndrăgostiţii o gustă cel mai bine. Nu-i adevărat! Cine nu te-aştepţi se bucură de ea din tot sufletul şi o simte prin toţi porii. Deşi am fost îndrăgostit pe când eram puştan, oho, şi încă cum!, primăvara m-a lovit în moalele capului abia când eram în armata! Aţi făcut armata?
- Mda ...
Începuse să mă plictisească. M-am adâncit în lectura unui articol insipid, doar-doar se va simţi şi mă va lăsa în pace. Dar nimic! Vorbea în continuare ... Nici nu ştiu cum a ajuns să-mi povestească despre soţia lui, pe care o iubise foarte mult pentru că fusese o femeie extraordinară, dar din păcate "se stinsese înainte de vreme" în urmă cu ceva ani. Vorbea frumos, probabil că fusese şi el cineva odată, dar acum mă sâcâia cu logoreea lui şi tot aşteptam să-mi ceară ceva. Până la urmă mi s-a făcut poftă de o ţigară, aşa că mi-am aprins una. Spre surprinderea mea nu s-a apucat să cerşească. Doar mi-a cerut pachetul ca să se uite la el, fiindcă nu mai văzuse astfel de ţigări. Apoi a continuat să vorbească, spre disperarea mea, mai ales că încerca să întreţină un dialog cu mine. Până la urmă s-a făcut timpul să plec la întâlnire, aşa că l-am salutat scurt şi m-am îndepărtat grăbit, lăsându-i în urmă ziarul.
Domnul director al Institului a fost punctual. Am luat loc la o masă şi am început să îmi pregătesc prezentarea. Pentru a mai scăpa de emoţii, am dat să-mi aprind o ţigară dar am constatat cu stupoare că-mi pierdusem bricheta. Superba mea brichetă placată cu aur, pe care o primisem în dar de la mama la împlinirea vârstei de 25 de ani. Am înjurat în gând şi am continuat să încerc a-l impresiona pe domnul director. După zece minute era omul meu! A fost atât de încântat, încât m-a invitat la restaurantul lui preferat ca să prânzim împreună.
Pot spune că eram în al nouălea cer! Doar că, abia ce ne ridicasem de la masă, când la fereastră şi-a făcut apariţia capul vorbăreţului din parc. "La dracu'! Ăsta mai lipsea." Se uita prin geam după cineva. Nu-mi făcea nici o plăcere să-l revăd pe ratatul acela dar într-un anume fel avea farmecul lui, acea zăpăceală inocentă gen Pierre Richard.
Am ieşit din local schimbând amabilităţi cu domnul director. Dar cum am ajuns pe trotuar, individul din parc a sărit la mine cu satisfacţie.
- Bună ziua încă o dată! De o juma' de oră vă tot caut prin împrejurimi. Aţi lăsat pe bancă ziarul acesta ...
- Da, ştiu. Vă rog să ne scuzaţi, noi ...
- Iar sub ziar aţi lăsat bricheta aceasta frumoasă, placată cu aur!
Tocmai mă pregăteam să deschid ziarul când lângă mine, pe bancă, s-a aşezat un domn între două vârste.
- Bună ziua! m-a interpelat el cu o atitudine un pic nerăbdătoare.
- Bună ziua! i-am răspuns cu un zâmbet. Dintr-o privire am remarcat paltonul ponosit, părul cam răvăşit şi faţa de om care are o înclinaţie aparte pentru alcool. "Ce-o vrea de la sufletul meu? Nu-i dau nici un ban şi nici o ţigară!"
- Frumoasă zi, nu-i aşa?
- Da, într-adevăr, frumoasă! îi răspund.
- În curând o să vină şi primăvara. Ah, cât de mult îmi place primăvara! Dumneavoastră?
- Da, şi mie.
- Se zice că îndrăgostiţii o gustă cel mai bine. Nu-i adevărat! Cine nu te-aştepţi se bucură de ea din tot sufletul şi o simte prin toţi porii. Deşi am fost îndrăgostit pe când eram puştan, oho, şi încă cum!, primăvara m-a lovit în moalele capului abia când eram în armata! Aţi făcut armata?
- Mda ...
Începuse să mă plictisească. M-am adâncit în lectura unui articol insipid, doar-doar se va simţi şi mă va lăsa în pace. Dar nimic! Vorbea în continuare ... Nici nu ştiu cum a ajuns să-mi povestească despre soţia lui, pe care o iubise foarte mult pentru că fusese o femeie extraordinară, dar din păcate "se stinsese înainte de vreme" în urmă cu ceva ani. Vorbea frumos, probabil că fusese şi el cineva odată, dar acum mă sâcâia cu logoreea lui şi tot aşteptam să-mi ceară ceva. Până la urmă mi s-a făcut poftă de o ţigară, aşa că mi-am aprins una. Spre surprinderea mea nu s-a apucat să cerşească. Doar mi-a cerut pachetul ca să se uite la el, fiindcă nu mai văzuse astfel de ţigări. Apoi a continuat să vorbească, spre disperarea mea, mai ales că încerca să întreţină un dialog cu mine. Până la urmă s-a făcut timpul să plec la întâlnire, aşa că l-am salutat scurt şi m-am îndepărtat grăbit, lăsându-i în urmă ziarul.
Domnul director al Institului a fost punctual. Am luat loc la o masă şi am început să îmi pregătesc prezentarea. Pentru a mai scăpa de emoţii, am dat să-mi aprind o ţigară dar am constatat cu stupoare că-mi pierdusem bricheta. Superba mea brichetă placată cu aur, pe care o primisem în dar de la mama la împlinirea vârstei de 25 de ani. Am înjurat în gând şi am continuat să încerc a-l impresiona pe domnul director. După zece minute era omul meu! A fost atât de încântat, încât m-a invitat la restaurantul lui preferat ca să prânzim împreună.
Pot spune că eram în al nouălea cer! Doar că, abia ce ne ridicasem de la masă, când la fereastră şi-a făcut apariţia capul vorbăreţului din parc. "La dracu'! Ăsta mai lipsea." Se uita prin geam după cineva. Nu-mi făcea nici o plăcere să-l revăd pe ratatul acela dar într-un anume fel avea farmecul lui, acea zăpăceală inocentă gen Pierre Richard.
Am ieşit din local schimbând amabilităţi cu domnul director. Dar cum am ajuns pe trotuar, individul din parc a sărit la mine cu satisfacţie.
- Bună ziua încă o dată! De o juma' de oră vă tot caut prin împrejurimi. Aţi lăsat pe bancă ziarul acesta ...
- Da, ştiu. Vă rog să ne scuzaţi, noi ...
- Iar sub ziar aţi lăsat bricheta aceasta frumoasă, placată cu aur!
marți, 24 februarie 2009
Vârsta noastră
De curând a fost ziua mea de naștere. Nu am tremurat de emoții, nu mi-am făcut planuri pentru sărbătorire, nu am visat la cadouri. M-am întrebat doar cum de a trecut atâta timp. Iar eu ce am făcut în vremea asta? În fine, aceasta e o altă problemă. Ce mă surprinde pe mine de la o vreme încoace este modul cum reacționez când trebuie să spun ce vârstă am. Pur și simplu trebuie să încep să calculez. Ciudat, nu-i așa? Sau, mai bine zis, ciudat pentru mine. Până la împlinirea vârstei de 28 de ani am știut mereu, la orice oră din zi și din noapte, ce vârstă am. Dar de când am împlinit 28 am început să mă ... confuzionez! De ce oare? Ce reacții s-au petrecut în capul meu de-atunci încoace? Că de scleroză încă nu poate fi vorba ...
În adolescență, când am început să ascult muzică rock, am aflat și de importanța vârstei de 27 de ani pentru rockeri. O mulțime au plecat la această vârstă: Jimi Hendrix, Janis Joplin, Brian Jones, Jim Morrison ... O așteptam încă de pe la 23-24 de ani iar când s-a întâmplat ... s-a întâmplat și-atât!
Și totuși, de-atunci parcă nu mai sunt eu când vine vorba de vârsta mea. Stau și mă gândesc la anul în care sunt, scad anul nașterii și ... în cele din urmă îmi aflu vârsta!
Gândindu-mă la această mică problemă a mea mi-am amintit de bătrânii pe care îi știu din viață, cărți sau filme. Toți își calculau vârsta sau spuneau cu indiferență: ”Da' cine mai știe?” spre amuzamentul meu.
Acum mi-a venit rândul.
Am îmbătrânit!
În adolescență, când am început să ascult muzică rock, am aflat și de importanța vârstei de 27 de ani pentru rockeri. O mulțime au plecat la această vârstă: Jimi Hendrix, Janis Joplin, Brian Jones, Jim Morrison ... O așteptam încă de pe la 23-24 de ani iar când s-a întâmplat ... s-a întâmplat și-atât!
Și totuși, de-atunci parcă nu mai sunt eu când vine vorba de vârsta mea. Stau și mă gândesc la anul în care sunt, scad anul nașterii și ... în cele din urmă îmi aflu vârsta!
Gândindu-mă la această mică problemă a mea mi-am amintit de bătrânii pe care îi știu din viață, cărți sau filme. Toți își calculau vârsta sau spuneau cu indiferență: ”Da' cine mai știe?” spre amuzamentul meu.
Acum mi-a venit rândul.
Am îmbătrânit!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)