"Panta rhei" (fragment) (III)

"Doamne Dumnezeule, s-au întâmplat oare toate astea cu adevărat? Iar peste un minut i se părea vis ceea ce se petrecea aievea acum - semiobscuritatea înăbuşitoare, strachina de aluminiu, hoaţele care fumau mahorcă în aşternuturile lor aspre, lenjeria murdară, corpul care o mănâncă şi tristeţea din inimă: "De-am sosi mai repede într-o staţie, acolo măcar te apără paza de astea de la drept comun", iar în timpul staţionării - groaza de paznici care te loveau cu patul puştii, înjurându-te de mamă, şi gândul : "De ne-ar pune mai repede în mişcare". Chiar şi hoaţele spuneau: "Convoiul din Vologodsk e mai rău ca moartea."
Nenorocirea ei nu erau nici scândurile scârţâitoare ale priciului, nici chiciura de pe pereţii vagonului - focul în sobă abia pâlpâia -, nici cruzimea paznicilor şi nici dezmăţul hoaţelor. Nenorocirea ei era că aici, în eşalon, începuse să se destrame acea stare de abrutizare care-i cuprinsese sufletul în timpul şederii de opt luni în celula puşcăriei.
Acum simţea cu întreaga fiinţă cei 9000 de km. ai drumului ei spre străfundurile de mormânt ale Siberiei.
Aici nu va mai exista speranţa, lipsită de sens din închisoare, că se va deschide brusc uşa celulei şi temnicerul va striga: "Liubimova, eşti liberă, ieşi cu boarfele", şi că ea va ieşi în strada Novoslobodskaia şi va lua autobuzul până acasă, unde o aşteptau Andrei şi Iulia.
În vagon nu mai resimţea nici abrutizarea, nici oboseala nemărginită pe care avea s-o resimtă din nou în lagăr, ci numai inima însângerată.
Dar dacă Iulia îşi udă pantalonaşii? Dar spălatul pe mâini, mucii de sub nas, şi legumele de care are nevoie? Noaptea se tot dezveleşte, doarme goluţă ...
Maşenka nu mai avea pantofi; era încălţată acum în bocanci soldăţeşti, iar unul din bocanci avea talpa ruptă. Oare asta să fie ea, Maria Konstantinovna, care îl citea pe Blok, studiase filologia şi scria, în secret de Andrei, versuri? Maşa care mergea grăbită pe Arbat să-şi ia oră la coafor, la Ivan Afanasievici - la Jean -, Maşa care ştia nu doar să citească o carte, dar să şi pregătească un borş bun, să facă un tort-napoleon, să coasă, să vadă de copil? Maşa, permanent entuziasmată de Andriuşa, de dragostea lui de muncă, de modestia lui, şi care, la rândul ei, stârnea admiraţia celor din jur pentru abnegaţia şi dragostea ei faţă de Andriuşa şi Iulia, Maşa - în stare să plângă dar să şi tachineze, şi să tragă foloase şi de pe urma unei copeici?
Dar eşalonul merge mai departe, tot mai departe, iar Maşa face un început de tifos - capul îi e tulbure, întunecat, greu. Dar nu e tifos, e sănătoasă. Şi din nou, aici în eşalon speranţa se strecoară în inima ei. Va ajunge în lagăr şi i se va spune: "Liubimova, ieşi din rând, a sosit o telegramă, ai fost eliberată" şi aşa mai departe şi toate celelalte; va pleca la Moscova cu un tren de pasageri, iată şi staţia Sofrino, şi Puşkino, şi gara Iaroslavski, uite-l şi pe Andrei cu Iulia în braţe!
Dar şi speranţa o istovea - de-ar ajunge mai curând la staţia siberiană finală, unde să primească telegrama cu vestea eliberării. Uite şi cum aleargă picioruşele subţiri ale Iuliei pe lângă vagonul care-şi încetineşte mersul.
Dar iat-o, a ieşit din eşalon jefuită de hoaţe, degetele degerate şi le-a ascuns în mâneca scurtei vătuite slinoase, capul îi e înfăşurat într-un prosop pluşat murdar. Iar alături de ea scârţâie pe zăpadă, ca şi cum ar călca pe cioburi de sticlă, pantofii a sute de femei moscovite condamnate la zece ani de lagăr pentru că nu şi-au denunţat bărbaţii.
Păşesc picioarele încălţate în ciorapi de mătase, se împiedică pantofii cu toc înalt. Pe Maşa o invidiază - ea a călătorit în vagon cu hoaţele, nu cu "soţiile", pe ea au jefuit-o, dar uite că acum are pe ea o scurtă vătuită şi bocanci în care pot fi înfundate hârtii şi cârpe.
Se împiedică, se grăbesc, se prăbuşesc soţiile duşmanilor poporului, îşi adună la repezeală boccelele risipite în zăpadă, dar să plângă le e frică.
Maşa privi în urmă: în spatele ei se afla magazia staţiei şi vagoanele de marfă ca nişte mărgele roşii pe un trup alb ca zăpada, iar în faţa ei, desfăşurat ca un şarpe negru, convoiul deţinutelor; de jur împrejur stive le lemne acoperite de zăpadă şi escorta îmbrăcată în scurte de vis, şi câini ciobăneşti cu blana lor deasă şi caldă. Şi aerul curat, îmbătător după drumul de două luni, mai tăios decât briciul. Se stârni vântul, un nor uscat de zăpadă se întinse peste pământul nearat şi capul coloanei se afundă într-o pâclă albă. Gerul îţi biciuia faţa şi picioarele; Maşa fu cuprinsă de ameţeală.
Şi, dintr-o dată, prin oboseală, prin spaima că va degera şi va face o cangrenă, prin dorinţa de a ajunge la căldură şi de a face o baie, prin uluirea provocată de bătrânica groaie, cu pince-nez, culcată în zăpadă cu o expresie prostească, stranie, capricioasă pe chip, la cei 26 de ani ai ei, în ceaţa de zăpadă, Maşa îşi întrevăzu întreaga soartă din lagăr ... iar destinul ei trecut, aflat la mii de verste, pe strada Spasopeskovski - pentru totdeauna pecetluit. Prin ceaţă se iviră turnurile, paznicii îmbrăcaţi în cojoace, porţile larg deschise. În acea clipă Maşa îşi văzu la fel de limpede ambele vieţi: cea care trecuse, cea care o aştepta.
Ea aleargă, se împiedică, suflă în degetele îngheţate şi nebunia speranţei nu o părăseşte - va ajunge în lagăr şi acolo îi vor spune că i-a venit eliberarea. De aceea şi aleargă ea, pierzându-şi răsuflarea.
Cât de grea i-a fost munca! Cum o mai duruse stomacul şi i se rupsese mijlocul din cauza greutăţii - neîngăduită femeilor - a bolovanilor de var, iar tărgile, şi goale fiind, erau ca de fontă; şi ce greu atârnau lopeţile, răngile, scândurile, buştenii, căldările cu apă murdară, hârdaiele pline cu scârnă, grămezile de rufe spălate, ude.
Cât de greu era drumul spre locul de muncă, prin bezna premergătoare dimineţii, cât de epuizant apelul în noroaie şi băltoace; cât de greţoasă şi totodată dorită fiertura de porumb cu câte o bucată de maţ în ea, solzi de peşte scârboşi, care ţi se lipeau de cerul gurii; cât de josnic, de nemilos te jefuiau în barăci, ce discuţii urâte se purtau în toiul nopţii pe priciuri; ce forfotă respingătoare, şoapte şi foşnete; şi cât de dorită era tot timpul pâinea neagră, uscată!
Lena Rudolf - care avea 16 şi dormea pe prici alături de Maşa - trăia cu deţinutul de drept comun Muha, care făcea de serviciu la cazane. Lena se îmbolnăvise de sifilis, îi căzuseră unghiile de la mâini şi picioare şi chelise; serviciul sanitar o transferase în lagărul pentru invalizi; în schimb mama Lenei, buna, serviabila Suzana Karlovna, cu ochii ei limpezi îşi păstrase chiar şi în lagăr distincţia şi continua să muncească în ciuda părului ei cărunt. Suzana Karlovna făcea gimnastică de dimineaţă înainte de a se crăpa de ziuă şi se spăla cu zăpadă.
Maşa muncea până la căderea nopţii, muncea ca o iapă, ca o cămilă, ca o măgăriţă. Lagărul era în regim de penitenciar şi ea n-avea dreptul la corespondenţă, nu ştia dacă bărbatul îi mai trăieşte sau a fost executat, nu ştia unde se află Iulka ei, dacă a juns la vreun azil, s-a pierdut ca un mic animal fără urme sau dacă a găsit-o mama; dar oare mama ei mai trăia? Îi mai trăia fratele, Volodea? Părea să se fi obişnuit să nu ştie nimic despre ai ei, părea să nu aştepte scrisori ci să dorească doar o muncă ceva mai uşoară, nu în ger, nu în taiga unde te mănâncă insectele, ci la bucătărie sau infirmerie.
Totuşi, dorul după bărbatul şi fata ei nu încetase, speranţa nu-i murise, ci doar părea să fi murit. Speranţa îi adormise. Şi Maşa îi simţea somnul, aşa cum simţi în braţe un copil care doarme; şi când speranţa se trezea din nou, inima tinerei femei se umplea de fericire, de lumină şi amar.
Ea îi va revedea pe Iulia şi pe Andrei. Evident, nu azi, nu mâine. Vor trece nişte ani, dar îi va revedea: cum ai mai încărunţit, ce ochi trişti ai tu ... Iulenka, Iulenka - fetiţa asta palidă şi subţirică e fata ei ... Şi Maşa începea să se frământe: o s-o recunoască oare Iulia, o să-şi recunoască ea oare mama-puşcăriaşă, n-o să-i întoarcă spatele?"