”Panta rhei” (fragment) (II)

"Blânda Mașenka ... Acum nu mai avea pe ea nici ciorapii ei subțiri și nici bluza albastră de lână. Era greu să-ți păstrezi, în vagonul de marfă, înfățișarea îngrijită. Ea urmărea încordat discuția, dusă parcă într-o altă limbă, a hoațelor, vecinele ei de prici. Se uita cu groază la regina eșalonului - amanta isterică, cu buze palide, a unui faimos pungaș din Rostov.
Mașa își spălă batista într-o cană cu un rest de apă, își șterse tălpile, își întinse batista pe genunchi și se uită în întuneric.
Ultimele luni trăite se învălmășeau ca într-o ceață: plânsul Iulkăi, ce împlinise trei ani, după ce mâncase prea mult de ziua ei, chipurile oamenilor care efectuaseră percheziția, lenjeria, desenele, păpușile, vesela din bucătărie aruncată pe podea, ficusul - cadou de nuntă al mamei - smuls din ghiveci, ultimul zâmbet, din prag - jalnic, implorând fidelitate - al soțului; amintindu-și zâmbetul acesta Mașa țipa, apucându-se cu mâinile de cap; apoi săptămânile demențiale care urmaseră, când totul rămăsese cum a fost și, alături de străchinuța cu terci a Iulkăi, groaza care îi îngheța sângele în vine la Lubianka. Cozile în sala de așteptare a închisorii interioare, glasul de la ferestruică: ”pachetul se respinge”; alergăturile pe la neamuri, învățarea pe de rost a adreselor celor apropiați, vânzarea grăbită, neîndemânatecă, a dulapului cu oglindă și a cărților editate de ”Academie”; durerea produsă de faptul că prietena ei cea mai bună încetase să-i telefoneze; și din nou oaspeții nocturni, perceheziția până-n zori, despărțirea de Iulka pe care, cu siguranță, nu o dăduseră bunicii, ci o duseseră la vreun orfelinat; celula de la Butîrki, unde se vorbea în șoaptă, unde chibriturile și oasele de pește pescuite din ciorbă erau folosite ca ace de cusut; nălucirea pestriță a zeci de basmale, chiloți, sutiene spălate, pe care deținutele le uscau, fluturându-le prin aer; interogatoriul de noapte, când, pentru prima oară în viață, fusese amenințată cu pumnul, i se vorbise cu ”tu” și fusese făcută curvă, prostituată. Era învinuită de ”nedenunțare” a soțului, la rândul său condamnat la 10 ani fără drept de corespondență tot pentru nedenunțare ...
Mașa nu înțelegea de ce-ar fi trebuit ca ea și alte zeci și zeci de femei așijderea ei să-și denunțe soții, de ce Andrei și alte sute ca el ar fi trebuit să-și denunțe camarazii de muncă și prietenii din copilărie. Anchetatorul o chemase o singură dată. Apoi trecuseră opt luni de pușcărie - zi și noapte, noapte și zi. Disperarea lua locul unei așteptări obtuze, apoi brusc, ca un val al mării, o inunda speranța, convingerea că se va întâlni în curând cu soțul și fetița ei.
În cele din urmă temnicerul îi înmânase o fâșie îngustă de hârtie subțire și ea citi: 58 - 6 - 12.
Dar și după aceea continuă să spere: poate că așa, pe negândite, o vor elibera, soțul ei va fi achitat, Iulia - acasă și se vor întâlni pentru a nu se mai despărți niciodată. La gândul acestei întâlniri, de fericire, o lua cu frig și călduri.
O treziseră în toiul nopţii: "Liubimova, cu bagajul!" O transportaseră în "corbul negru", ocolind închisoarea de tranzit Krasnopresnenskaia, la gara de mărfuri a Căii Ferate Iaroslav, pentru a fi îmbarcată în eşalon ...
Îşi amintea în mod deosebit dimineaţa imediat următoare arestării soţului. Îşi amintea de parcă dimineaţa aceea n-ar mai fi luat sfârşit. Uşa principală a casei s-a trântit, a ambalat un motor şi apoi s-a făcut dintr-o dată linişte. În suflet i s-a strecurat groaza. Pe coridor a sunat telefonul, liftul s-a oprit brusc chiar în dreptul uşii ei, târşâindu-şi papucii vecina a ieşit din bucătărie şi, pe neaşteptate, târşâitul papucilor amuţi şi el.
Se apucase apoi să şteargă de praf cărţile risipite pe duşumea, le aranjă pe etajeră, făcu o legătură din lenjeria de pe jos - avea de gând să o fiarbă -, lucrurile din odaie păreau toate pângărite. Puse înapoi ficusul în ghiveci şi îi mângâie frunzele aspre - de ficusul acesta îşi bătea Andriuşa joc, declarându-l un simbol mic-burghez; în sinea ei era de acord cu el. Maşa nu permisese însă niciodată ca ficusul să fie insultat şi nici dus la bucătărie: îi era milă de săraca maică-sa, foarte bătrână, care i-l dăduse în dar, traversând toată Moscova şi îl cărase pe scări la etajul patru, căci liftul tocmai în zilele acelea era în revizie.
Liniştea era deplină! Dar vecini nu dormeau. Le era milă de ea, se temeau de ea dar şi se topeau de bucurie că nu la ei veniseră cu ordinul de percheziţie şi arestare. Iulenka dormea, iar ea făcea ordine în odaie. De obicei nu se prea omora cu dereticatul, era în general indiferentă faţă de obiecte, n-o interesaseră niciodată lustrele, vesela frumoasă. Unii o considerau neglijentă, o gospodină proastă. Lui Andrei însă îi plăcea această indiferenţă a Maşei faţă de obiecte şi dezordinea din odaie. Acum însă avea impresia că dacă lucrurile vor sta la locul lor îi va fi şi ei mai bine şi mai uşor.
Se uită în oglindă, aruncă o privire prin camera dereticată. Iată, "Călătoriile lui Gulliver" erau în raftul de cărţi exact acolo unde fuseseră şi ieri înaintea percheziţiei, ficusul stătea din nou în ghiveciul lui pe masă. Iar Iulia, care până la patru dimineaţa plânsese agăţându-se de maică-sa, acum dormea. Pe coridor era linişte, vecinii încă nu trebăluiau la bucătărie.
În camera ei ordonată, Maşenka simţi o disperare sfâşietoare. Era toată pătrunsă de gingăşie, de dragoste pentru Andrei şi chiar aici, în această linişte casnică, înconjurată de obiecte familiare, simţi ca niciodată forţa nemiloasă în stare să frângă chiar axul pământesc; această forţă se năpustise direct asupra ei, a Iulkăi, a cămăruţei despre care obişnuia să spună:
- N-am nevoie de douăzeci de metri şi balcon, pentru că aici sunt eu fericită!
Iulia! Andriuşa! De ei o despart acum. Păcănitul roţilor de tren îi frângea sufletul. Tot mai departe era ea de Iulia şi cu fiecare oră se apropia de Siberia dată ei în schimbul vieţii lângă cei dragi.
Maşa nu mai purta acum fusta ei în carouri, cu pieptenele ei îşi pieptăna acum părul aspru, electrizat, hoaţa cu buze palide şi subţiri.
Probabil că numai într-o inimă tânără de femeie pot trăi concomitent cele două suferinţe - cea maternă, dorinţa pătimaşă de a-ţi salva copilul fără apărare, şi în acelaşi timp neputinţa copilărească în faţa mâniei statului, dorinţa de a-ţi ascunde la rândul tău capul la pieptul mamei.
Unghiile acestea rupte şi murdare aveau cândva pe ele ojă, culoarea lor o preocupa în mod deosebit pe Iulia, iar cândva tatăl îi spusese fetiţei:"Maşa are unghii aşa cum au peştişorii solzi." Şi nici urmă de "permanent" nu mai avea, se coafase cu o lună înaintea arestării lui Andriuşa, când trebuise să se ducă la ziua de naştere a unei prietene, chiar a celei care încetase să mai sune la telefon.
Iulenka, Iulenka, atât de timidă, de nervoasă - la azil!
Maşa gemu înfundat, ochii i se împăienjeniseră - cum să-şi apere fetiţa de educatoarele haine, copiii răi şi ştrengari, de îmbrăcămintea zdrenţuroasă şi aspră de orfelinat, de pătura soldăţească, de perna umplută cu paie ţepoase. Şi vagonul scârţîia, roţile ţăcăneau. Moscova era tot mai departe şi tot mai aproape - Siberia."