Mica nesimțire cotidiană (I)

Aproape la tot pasul te lovești de mârlănii mai mici sau mai mari, cu care aproape te-ai obișnuit. Fac parte din cotidian. Le iei ca atare, spunându-ți că ”cel mai deștept cedează” și că dacă te-ai supăra pentru toate nimicurile, ai lua-o razna. Dar după ce ajungi să vizitezi o țară civilizată și observi cât de importante sunt și lucrurile simple făcute cum trebuie, nu poți să nu te întrebi ce dracu' se întâmplă cu ai tăi. Au românii sechele pe creier?

Nu, firește că nu avem sechele pe creier. Avem, in schimb, altceva: lipsa oricărui respect față de reguli ... lipsa oricărui respect pentru valori ... lipsa bunului simț ... mai pe scurt, avem o grămadă de lipsuri care nu ne deranjează decât când le remarcăm lângă cel (cei) de lângă noi.

Pentru mine e aproape un coșmar să merg la bancă. Când mă gândesc cât timp trebuie să petrec acolo și, mai ales, câți mi se vor băga în față fără a ține cont că sunt acolo și aștept dinainte de a apărea ei, mă apucă durerea de cap. Aș renunța cu cea mai mare plăcere la această corvoadă și m-aș băga fără ezitare la una fizică, cum ar fi căratul sacoșelor de la magazine până acasă.

La noi se bagă automat în față cei cu relații! Apoi se bagă în față cei cu tupeu. Și mai există o categorie de ”băgăcioși”: neatenții; puțini, dar există - ei n-ar fi o problemă, căci dacă le atragi atenția, revin la locul lor fără a comenta, eventual doar cerându-și scuze. La urmă rămân cei care se așează la rând, adică fraierii. Cantitatea neglijabilă. Cei care dau băncii o imagine de instituție cu o neîntreruptă și prodigioasă activitate ...

În urmă cu câteva săptămâni mă așezasem la rând ca să-mi plătesc rata la bancă. Funcționau două ghișee, aproiate unul de altul, astfel încât între cozi nu era o distanță mare. Tocmai când îmi vine rândul, cucoana ce stătea în poziția a doua la rândul vecin mi se bagă în față rapid și, foarte natural, începe să își expună problema spre rezolvare. Normal că am rămas fără reacție, noroc cu angajata băncii care i-a atras atenția cucoanei că eu eram la rând. S-a lăsat duduia? Bineînțeles că nu: ”Dar și eu stau la rând, doamnă!” ”Da, dar la celălalt ghișeu.” ”Păi și ce, în partea astalaltă nu-i tot rând?” Până la urmă a trecut la locul ei, continuând să bombăne ...

Însă problemele tale nu încetează odată ce ai ajuns la ghișeu. În ciuda însemnelor de respectare a confidențialității tranzacțiilor, pe care le găsești în orice unitate bancară, aproape mereu se așează cineva lângă tine, așteptând nerăbdător să termini ca să-și facă și el treaba apoi. Iar angajații băncilor rareori atrag atenția ”indiscreților” și le cer să respecte distanța ...

... în Italia, chiar și numai pentru a-ți cumpăra bilet de tren, tot trebuie să respecți o distanță de confidențialitate. Când te așezi la ghișeu lângă cel care a ajuns acolo primul, ești întrebat pe loc dacă sunteți împreună iar dacă află că nu sunteți, angajata/angajatul nu întreprinde nimic până nu revii la locul tău.

Dar asta e la ei ...