Concediul

- Ai încuiat uşa?
Instantaneu privirea lui a surprins borna care-i indica paisprezece kilometri de la ieşirea din oraş şi şi-a spus: "La naiba, mă mai pot întoarce!". A fost o reacţie necontrolată şi de scurtă durată, căci mai apoi s-a gândit că era absurd să nu fii încuiat uşa, el, care nu făcuse niciodată în viaţa lui prostii de genul ăsta.
- Da, am încuiat-o ... şi a înfipt piciorul în pedala de acceleraţie.
Ea nu a remarcat zbuciumul pe care l-a iscat în el cu doar trei cuvinte. S-a întors la fetiţă şi a întrebat-o dacă se simte bine şi dacă s-a plictisit. Nu, fireşte că fetiţa nu se plictisise. Doar ce ieşiseră din oraş. "Nu ar dura mult să mă întorc ...".
Dar a mers mai departe. După mai bine de patru ore au ajuns pe Valea Prahovei şi se putea spune că şi-au început concediul. Un concediu pe care-l plănuiseră cu multă grijă, calculând fiecare posibilă cheltuială, ba chiar ţinând cont şi de eventuale cheltuieli neprevăzute, astfel încât sejurul lor să nu aibă cu nimic de suferit. Era pentru prima oară de la naşterea copilului când plecau la mai mult de două sute de kilometri de casă. Trebuia să iasă bine. "De ce să fie altfel?" s-a gândit când cobora din maşină.
- Ai amorţit?
- Da. Puţin, şi se îndepărtă de ele pentru a-şi pune sângele în mişcare. "Probabil că sunt de-a dreptul idiot dacă încă mă mai gândesc la apartament! L-am încuiat, fir-ar să fie! Chiar dacă nu m-am gândit special la treaba asta, am făcut-o din obişnuinţă, ca în fiecare dimineaţă când plecam la muncă şi le lăsam în casă pe fete."
- Eu zic că e superb! Atâta aer curat, atâta linişte ... Acesta-i locul după care tânjeam, iubitule! Îl îmbrăţişă strâns, cu toată dragostea ei de femeie care se simte împlinită. Iar el i-a răspuns pe măsură, fără să se mai gândească la nimic altceva.
- Şase zile de stat în rai.
- Da, iubit-o.
Fetiţa a început deodată să plângă dar el a sărit degrabă şi a luat-o în braţe. Aproape imediat s-a oprit iar ei doi au început să râdă în hohote.
Camera era pe gustul lor. Dacă ar fi fost mai luxoasă probabil că s-ar fi simţit stânjeniţi, dar aşa, acolo, totul era minunat. Aveau chiar şi un pat mai mic pentru copil. Prima seară au petrecut-o pe străzile staţiunii, într-o plimbare uşoară şi relaxantă. Au vorbit mult despre problemele lor, ale căror rezolvări erau simple şi fireşti. Totul părea cel puţin drăguţ, până şi ratele de la apartament ajunseseră să fie nişte griji lipsite de importanţă dacă ascultai calculele făcute de el pe baza unei promise măriri salariale.
S-au reîntors la pensiune un pic cam obosiţi, dar au dat vina pe aerul tare şi pe lipsa lor de mişcare. În cameră era o răcoare plăcută, fiindcă lăsaseră fereastra deschisă. Din obişnuinţă, ea s-a repezit să o închidă şi abia în ultimul moment a realizat că acolo nu trebuia să se mai teamă de ţânţari, aşa că a izbucnit în râs, sprijinindu-se cu ambele braţe de pervaz.
- Ştii ceva, iubitule? zise ea când se mai linişti. Balcoanele astea sunt foarte apropiate ... putea să intre cineva înăuntru cât timp am fost plecaţi.
Pe dată chipul lui s-a întunecat, căci durerea care-l măcinase toată după-amiaza l-a luat din nou în stăpânire.
- Eu o să închid fereastra. Ce zici? întrebă ea întorcându-se după o încuviinţare. El, însă, era deja în baie.

Dimineaţă s-au trezit devreme. Ea era toată numai un zâmbet, el mohorât ca un om lovit de boală. Copila părea mai încântată ca niciodată. Au coborât la micul dejun cu un duduit sănătos pe scările de lemn şi mai apoi s-au bucurat de servirea ireproşabilă a unei fete cu aspect de ţărăncuţă plină de vitalitate.
- S-a întâmplat ceva, iubitule? Nu-ţi place mâncarea?
- Ba da, stai liniştită. E totul în regulă.
După masă au urcat pentru puţin timp în cameră. Nu trebuia decât să se echipeze pentru o drumeţie prin împrejurimi.
- Îţi place mult aici, iubito, nu-i aşa?
- Enorm, nu mult! îi răspunse ea în timp ce îşi căuta alţi pantaloni de trening.
- Eu o să plec puţin acasă. Stai liniştită ... mă-ntorc repede!