Importanţa pe care o au tinerii nonconformişti

Toate societăţile se organizează în aşa fel, încât să poată progresa. Ordinea, promovarea valorilor, sistemul de educaţie, toate sunt stabilite prin legi şi au aceeaşi finalitate - progresul general. Este în fond o reflectare a nevoii omului ca mâine să-i fie mai bine decât azi.


Dar paşii cei mai mari pe care îi face societatea nu sunt stabiliţi prin lege, nu sunt nicidecum programaţi. Ei sunt rezultatul unui amestec ciudat şi foarte interesant de nonconformism, hazard şi nu în ultimul rând geniu (el însuşi un rezultat al hazardului!). Autorii acestor salturi sunt, de cele mai multe ori, cei pe care societatea îi consideră nişte ciudaţi, incapabili să se adapteze mediului. Şi totuşi, fără ei nu se poate! Dacă oamenii obişnuiţi asigură mersul linear al societăţii (şi nici fără ei nu se poate), nonconformiştii asigură salturile, ei fac posibile trecerile la alte nivele. Din rândul masei tinerilor nonconformişti pe care îi are fiecare generaţie se afirmă acei puţini, geniile, care provoacă marile schimbări. Matematic vorbind, cu cât există mai mulţi nonconformişti, cu atât sunt şanse mai mari ca să apară mai multe genii. Dar realitatea nu ţine seama decât rareori de calcule și previziuni. Nu rămâne decât speranța ca dintre ”ciudați” să se afirme cât mai mulți.


În același timp, maturii, atât cei care dețin frâiele puterii, dar și cei mulți, masele, se arată intoleranți cu nonconformiștii. Nu le pasă dacă aceștia au ceva de spus sau dacă au vreun rost în lumea-n care viețuiesc, pur și simplu îi atacă cu virulență sau doar îi ironizează și marginalizează, oricum, suficient pentru a le tăia aripile. Firile mai slabe cedează, fie pierind, fie conformându-se felului de-a fi al celor mulți. Cei care rezistă sunt cei în care spiritul de frondă și, mai ales, tăria de caracter, reprezintă trăsături adânc înrădăcinate în ființa lor. Sunt aceia dispuși mai degrabă să facă mari sacrificii, decât să renunțe în vreun fel la principiile lor. Marii încăpățânați, fără de care lumea nu ar mai avea același farmec. Sfinții, geniile și nebunii.



Aproape fiecare societate are gașca ei de nonconformiști, a cărei prezență se face mai mult sau mai puțin vizibilă. Există, însă, și societăți în care nonconformiștii sunt pur și simplu cantitate neglijabilă. Cum se întâmplă astăzi în România. Unde sunt tinerii în conflict cu generațiile mature? Unde sunt divergențele de opinie? Nu sunt. Societatea românească este astăzi o ciorbă chioară, cu doar câteva oase și bucățele în ea și nici un pic de acreală. Au devenit amintire rockerii ”pletoși, cu pantaloni strâmți și soioși”, sunt deja legendă tinerii îndrăgostiți de literatură și filosofie, gata să ardă atât pe altarul creației, cât și pe cel al istoriei, sunt istorie bonjuriștii care au aruncat în flăcări caftanele părinților și s-au apucat să facă revoluție după model parizian. Astăzi nimic! Generațiile tinere de azi sunt maneliste, cu burtă și rase-n cap sau oameni de afaceri la patru ace, tupeiști și gata mereu să mai scoată încă un profit gras de pe urma statului. Adică nici o diferență între aceștia și cei vârstnici, taximetriștii cu unghia lungă la degetul mic sau vedetele politice și economice ale zilei, foști securiști ori turnători care azi ne țin lecții moralizatoare la tv. Cei câțiva nonconformiști sunt prea puțini și nehotărâți ca să mai conteze. Și oricum, nereprezentativi pentru tinerele generații. Societatea s-a nivelat în umbra acelorași țeluri: conturi în valută, vile, mașini luxoase, concedii în țările calde.

Cine să mai provoace saltul care să ne scoată din cloaca în care ne aflăm? Chiar, cine?

Cu circa patru decenii în urmă, Nicolae Steinhardt lua apărarea nonconformiştilor acelei perioade, în câteva rânduri pline de căldură sufletească:
"- 1866: înţelegerea dintre liberali şi conservatori pentru răsturnarea lui Cuza: monstruoasa coaliţiune.
- 1966-1970: Vedem încă una, cu ochii, de nu monstruoasă, în orice caz ciudată, surprinzătoare. Alianţa dintre comunişti şi bătrâni împotriva tineretului.
Comuniştii îi urăsc pe tineri pentru că după douăzeci şi cinci de ani de educaţie materialistă merg pe stradă în costum de cow-boy, poartă în jurul gâtului lănţuguri de care atârnă cruciuliţe, jinduiesc după muzică pop şi se pricep la şmecherii. Bătrânii, pentru că sunt obraznici, dezmăţaţi, neascultători şi se dovedesc faţă de regimul de care lor - bătrânilor - le-a fost aşa teamă, ori nepăsători, ori neînspăimântaţi; aşa încât vechea generaţie iese făcută de râs! Înseamnă că le-a fost cumva frică degeaba? Să nu fie! Aşa ceva nu pot admite. Trebuie să le fie frică şi tinerilor! Să tremure şi ei, să se denunţe unii pe alţii, să-şi vândă sufletul, să se plece, să se conformeze, să cumpere frigidere şi maşini de spălat şi ei, deopotrivă. Şi-apoi de ce să fie generaţia asta nouă parcă mai frumoasă, mai înaltă, mai zveltă, toţi şi toate. Şi de ce să li se îngăduie atâta cafea şi atâta coniac şi îmbrăcămintea asta fantezistă şi atât de sfidător potrivnică uniformelor de altă dată, surori gemene cu ale puşcăriaşilor?
Mai dihai ca-n 1907, când reprezentanţii celor două partide se împăcau şi se îmbrăţişau lăcrămând în Cameră, bătrânii reacţionari sunt de perfect acord cu miliţia, criticii tradiţionalişti osândesc pe noii literaţi onirici cu aceeaşi osârdie ca ştabii realismului socialist, ba şi preoţii în predicile lor se dezlănţuie împotriva părului lung, fără a se uita în jurul lor unde ar vedea zugrăvite pe toţi pereţii lăcaşurilor de închinăciune chipurile pletoase ale arhanghelilor, sfinţilor şi pustnicilor. (După cum educatorii, profesorii de istorie şi patrioţii le-ar putea vedea, în cărţi şi tablouri, pe ale voievozilor, haiducilor şi voinicilor.)
Ciudată coaliţiune. [...]" (Nicolae Steinhardt, "Jurnalul fericirii")

Azi nu mai este nevoie de nici o coaliţie. Setea de parvenire a făcut toată treaba.