Nu sunt creştin. Şi nici nu respect creştinismul. Atâta grijă pentru ritualuri şi propăşirea Bisericii, în dauna problemelor omului, mă dezgustă ...
Iar pentru că ajung în contact zilnic cu creştinismul (se poate altfel, oriunde în lumea creştină?), încerc să iau ce e mai frumos de la el. Şi, după o istorie milenară, ai ce găsi!
"Jurnalul fericirii"de Nicolae Steinhardt este o carte frumoasă. Dacă eşti creştin, te poate face mai bun; dacă nu eşti, poţi măcar afla o mulţime de detalii picante din istoria românească şi din ceea ce se poate numi civilizaţie europeană. Pe scurt, această carte este o colecţie de amintiri şi cugetări ale unui om pe care experienţa detenţiei politice l-a transformat complet. Mă interesează mai puţin că această transfigurare s-a datorat creştinismului ... fiindcă în esenţă factorul determinant a fost bunătatea subiectului, a omului Steinhardt.
Aproape oriunde în carte găseşti dovezi ale faptului că detenţia i-a adus fericire lui Steinhardt. Dar mie îmi plac aceste rânduri, extrase voit din contextul creştin (pe cât posibil) pentru a putea fi "digerabile" şi de către un ateu:
" ... evenimentul liberării se apropie şi poate avea loc din clipă-n clipă. În mica celulă de la Zarcă, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi." (N. Steinhardt, "Jurnalul fericirii", Editura Dacia, Cluj - Napoca, 1991, pag. 302)
Probabil că Steinhardt a fost un sfânt.
Dacă sfinţii ar exista!
Iar pentru că ajung în contact zilnic cu creştinismul (se poate altfel, oriunde în lumea creştină?), încerc să iau ce e mai frumos de la el. Şi, după o istorie milenară, ai ce găsi!
"Jurnalul fericirii"de Nicolae Steinhardt este o carte frumoasă. Dacă eşti creştin, te poate face mai bun; dacă nu eşti, poţi măcar afla o mulţime de detalii picante din istoria românească şi din ceea ce se poate numi civilizaţie europeană. Pe scurt, această carte este o colecţie de amintiri şi cugetări ale unui om pe care experienţa detenţiei politice l-a transformat complet. Mă interesează mai puţin că această transfigurare s-a datorat creştinismului ... fiindcă în esenţă factorul determinant a fost bunătatea subiectului, a omului Steinhardt.
Aproape oriunde în carte găseşti dovezi ale faptului că detenţia i-a adus fericire lui Steinhardt. Dar mie îmi plac aceste rânduri, extrase voit din contextul creştin (pe cât posibil) pentru a putea fi "digerabile" şi de către un ateu:
" ... evenimentul liberării se apropie şi poate avea loc din clipă-n clipă. În mica celulă de la Zarcă, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi." (N. Steinhardt, "Jurnalul fericirii", Editura Dacia, Cluj - Napoca, 1991, pag. 302)
Probabil că Steinhardt a fost un sfânt.
Dacă sfinţii ar exista!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu